SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 61140/00 prezentată de Christian DERVELOY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președinte J.-P. Costa Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Christian Derveloy, este un resortisant francez, născut în 1942, și are reședința la Paris. Este reprezentat în fața Curții de către S.C.P. Barsi, Doumith și asociați, avocați la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 ianuarie 1992, procedura Comisiei pentru operațiunile de bursă (COB) a decis să inițieze o procedură împotriva reclamantului, în calitate de președinte al societății Vitos Etablement Vitoux (VEV), societate cotată la bursă. La 10 ianuarie 1992, COB a informat reclamantul cu privire la decizia sa. La 14 ianuarie 1992, COB a transmis un comunicat care arăta în special că perspectivele de rezultate privind exercițiul financiar 1990, publicate de Grupul VEV la 1 ianuarie 1992. noiembrie 1990, apoi la 28 decembrie 1990 au fost înșelătoare pentru public și piață și, pe de altă parte, și-a exprimat intenția de a transmite dosarul procurorului districtual al Republicii în apropierea tribunalului de mare instanță din Paris pentru prezumția de încălcare a dreptului comunitar, iar textul acestui comunicat a fost reprodus în raportul anual al COB publicat la 24 aprilie 1991. Prin decizia din 30 iunie 1992, COB a pronunțat o sancțiune pecuniară în valoare de 300 000 de franci francezi (FRF). Prin hotărârea din 15 ianuarie 1993, Curtea de Apel de la Paris a anulat decizia luată de COB la 30 iunie 1992. La 14 ianuarie 1992, COB și-a prezentat raportul procurorului districtual al Republicii la Tribunalul de Mare Instanță din Paris. La 4 mai 1992, s-a deschis o informare penală pentru difuzarea de informații false sau înșelătoare privind perspectivele situației unui emitent de titluri de valoare, prezentarea unor bilanțuri incorecte, încălcarea dispozițiilor legale privind autocontrolul, infracțiuni ale informațiilor privilegiate, neapocalipsarea de fapte delincvente și încălcarea dispozițiilor art. 220 și 456 din Legea din 24 iulie 1996 privind societățile comerciale. La 1 aprilie 1993, reclamantul a fost examinat de șefii de difuzare a informațiilor înșelătoare, prezentarea unor bilanțuri incorecte, încălcarea dispozițiilor legale privind autocontrolul și inexacțiunea. La 20 noiembrie 1998, judecătorul de instrucțiuni l-a informat pe reclamant că instrucțiunea i se părea încheiată. La 9 decembrie 1998, reclamantul a formulat o cerere în anulare în fața camerei de recurs, considerând că: pe de o parte, faptele care fac obiectul urmăririi penale erau identice cu cele care fac obiectul procedurii COB anulată de Curtea de Apel din Paris la 15 ianuarie 1993 ; pe de altă parte, dat fiind că urmărirea penală a fost inițiată după inițierea procedurii administrative de către COB, anularea acesteia din urmă trebuia să ducă la nulitatea rechizitoriului introductiv și a întregii proceduri de informare ulterioare. Prin Hotărârea din 16 septembrie 1999, camera de acuzare a Curții de Apel din Paris a respins cererea de nulitate. Comisia a considerat că anularea deciziei COB nu s-a extins la anchetarea și la raportul COB, anterior datei de 14 ianuarie 1992; aceasta a adăugat că încălcarea drepturilor și a libertății constatate nu putea afecta raportul COB transmis Parchetului în vederea urmăririi penale în temeiul articolului 1 din Ordonanța din 1967 privind elemente constitutive diferite și având o bază separată de procedura administrativă prevăzută la art. 9-2. În plus, partea din acest raport care denunță alte încălcări menționate la rechizitoriul introductiv nu putea fi afectată de hotărârea Curții de Apel care nu a fost sesizată cu privire la aceasta. În cele din urmă, Comisia a arătat că urmărirea penală s-a bazat, de asemenea, pe plângerile a trei mici purtători ai societății VEV. La 21 septembrie 1999, reclamantul a formulat un recurs în casație. În memoria sa, acesta a ridicat motive întemeiate pe articolele 6 din Convenție, pentru a aduce atingere prezumției de nevinovăție, și 4 din Protocolul nr. 7, pentru încălcarea regulii non bis in idem Prin Hotărârea din 1 aprilie 1999 martie 2000, Curtea de Casație a respins recursul. La 22 ianuarie 2001, judecătorul de instrucțiune a dat o ordonanță de trimitere a reclamantului în fața instanței corecționale. Prin hotărârea din 7 martie 2002, tribunalul corecțional din Paris l-a revocat pe reclamant pentru faptele de Cu toate acestea, tribunalul l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele calificate ca fiind: publicarea sau prezentarea de conturi anuale inexacte pentru a ascunde starea unei societăți în funcție de acțiuni mai ales prin luarea în considerare pentru exercițiul financiar 1988 a unei creșteri de 22,5 milioane de franci care ar fi trebuit să fie neutralizată și a unei difuzări de informații financiare înșelătoare de natură să acționeze asupra cursului titlurilor de valoare; În ceea ce privește documentele referitoare la fuziunea din 20 noiembrie și decembrie 1990, el l-a condamnat la o amendă de 30 000 de euro. Această hotărâre este definitivă. GRIEFS invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plângea de refuzul de a anula procedura penală ca urmare a anulării procedurii administrative. Reclamantul se plângea, de asemenea, în temeiul articolului 4 din protocol. 7, a unei încălcări a regulii non- bis in idem. ÎN DREPT Curtea constată că, prin scrisoarea din 1 septembrie 2004, dl G. Barsi, reprezentantul dlui Christian Derveloy, a indicat în special ceea ce urmează Prin prezenta, v-aș fi recunoscător dacă ați solicita Curții Europene a Drepturilor Omului să ia act de dezosarea instanței și a acțiunii dlui Derveloy. Prin urmare, Curtea ia act de retragerea reclamantului și nu percepe niciun motiv de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) in fine din Convenție]. În consecință, aplicarea articolului 29 alineatul (3) din Convenție ar trebui să înceteze și să elimine cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte
Requête n
o
61140/00
présentée par Christian DERVELOY
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 30 novembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
juges
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 août 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Christian Derveloy, est un ressortissant français, né en 1942 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par la
S.C.P. Barsi, Doumith et associés, avocats à Paris.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure de la Commission des opérations de bourse (COB)
Le 7 janvier 1992, la COB décida d'ouvrir une procédure à l'encontre du requérant, en sa qualité de président de la société Vitos Etablissement Vitoux (VEV), société cotée en bourse.
Le 10 janvier 1992, la COB notifia sa décision au requérant.
Le 14 janvier 1992, la COB diffusa un communiqué indiquant notamment
que les perspectives de résultats concernant l'exercice 1990, publiées par le groupe VEV le 1
er
novembre 1990 puis le 28 décembre 1990 étaient trompeuses pour le public et le marché. Par ailleurs, elle fit état de son intention de transmettre le dossier au procureur de la République près le tribunal de grande instance de Paris pour présomption d'infractions. Le texte de ce communiqué fut reproduit dans le rapport annuel de la COB publié le 24 avril 1991.
Par une décision du 30 juin 1992, la COB prononça à l'encontre du requérant une sanction pécuniaire de 300
000 francs français (FRF). Le requérant en interjeta appel devant la cour d'appel de Paris.
Par arrêt du 15 janvier 1993, la cour d'appel de Paris annula la décision prise par la COB le 30 juin 1992. Cet arrêt est définitif.
2.
La procédure pénale
Le 14 janvier 1992, la COB transmit son rapport au procureur de la République près le tribunal de grande instance de Paris.
Le 4 mai 1992, une information pénale fut ouverte pour diffusion d'informations fausses ou trompeuses sur les perspectives de la situation d'un émetteur de titres, présentation de bilans inexacts, infractions aux dispositions légales sur l'autocontrôle, délits d'initiés, non-révélation de faits délictueux et infraction aux dispositions des articles 220 et 456 de la loi du 24 juillet 1996 sur les sociétés commerciales.
Le 1
er
avril 1993, le requérant fut mis en examen des chefs de
diffusion d'informations trompeuses, présentation de bilans inexacts, infractions aux dispositions légales sur l'autocontrôle et délit d'initié.
Le 20 novembre 1998, le juge d'instruction avisa le requérant que l'instruction lui paraissait terminée.
Le 9 décembre 1998, le requérant forma une requête en annulation devant la chambre d'accusation, estimant que : d'une part, les faits objets de la poursuite pénale étaient identiques à ceux objets de la procédure de la COB annulée par la cour d'appel de Paris le 15 janvier 1993
; d'autre part, les poursuites pénales ayant été engagées postérieurement à l'ouverture de la procédure administrative par la COB, l'annulation de cette dernière devait entraîner la nullité du réquisitoire introductif et de toute la procédure d'information subséquente.
Par arrêt du 16 septembre 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris rejeta la demande de nullité. Elle estima que l'annulation de la décision de la COB ne s'étendait pas aux investigations et au rapport de la COB, antérieurs au 14 janvier 1992. Elle ajouta que l'atteinte aux droits et liberté constatée ne pouvait affecter le rapport de la COB transmis au parquet aux fins de poursuites pénales sur le fondement de l'article
10
‑
1 de l'ordonnance de 1967 visant des éléments constitutifs différents et ayant un fondement distinct de la procédure administrative prévue à l'article 9-2. En outre, la partie de ce rapport dénonçant d'autres infractions visées au réquisitoire introductif ne pouvait être affectée par la décision de la cour d'appel qui n'en était pas saisie. Enfin, elle releva que la poursuite reposait également sur les plaintes de trois petits porteurs de la société VEV.
Le 21 septembre 1999, le requérant forma un pourvoi en cassation. Dans son mémoire, il souleva des moyens tirés des articles 6 de la Convention, pour atteinte à la présomption d'innocence, et 4 du Protocole n
o
7, pour violation de la règle
non bis in idem
.
Par arrêt du 1
er
mars 2000, la Cour de cassation rejeta son pourvoi.
Le 22 janvier 2001, le juge d'instruction rendit une ordonnance de renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel.
Par jugement du 7 mars 2002, le tribunal correctionnel de Paris relaxa le requérant pour les faits de «
publication ou présentation de comptes annuels inexacts pour dissimuler l'état d'une société par actions
» (en 1990 pour l'exercice 1989 s'agissant de l'insuffisance de provision de 170 millions de francs) et de «
diffusion d'informations financières trompeuses de nature à agir sur le cours des titres
» (publications faite au BALO le 1
er
novembre 1990).
Cependant, le tribunal déclara le requérant coupable des faits qualifiés de «
publication ou présentation de comptes annuels inexacts pour dissimuler l'état d'une société par actions
» de par la prise en compte pour l'exercice 1988 d'une plus-value de 22,5 millions de francs qui aurait dû être neutralisée et de «
diffusion d'informations financières trompeuses de nature à agir sur le cours des titres
» s'agissant des documents relatifs à la fusion des 20 novembre et décembre 1990. Il le condamna à une amende de trente mille euros. Ce jugement est définitif.
1.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaignait du refus d'annuler la procédure pénale suite à l'annulation de la procédure administrative.
2.
Le requérant se plaignait également, au regard de l'article 4 du Protocole
n
o
7, d'une violation de la règle
non bis in idem.
La Cour constate que, par lettre du 1
er
septembre 2004, M
e
:
«
Par la présente, je vous serais reconnaissant de bien vouloir demander à la Cour européenne des Droits de l'Homme de bien vouloir prendre acte du désistement d'instance et d'action de Monsieur Derveloy.
»
La Cour prend donc acte du désistement du requérant. Elle n'aperçoit par ailleurs aucun motif d'ordre public justifiant de poursuivre l'examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention et de rayer l'affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président