MULTIGESTION contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MULTIGESTION contre la FRANCE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59341/00 prezentate de MULTIGESION împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se află la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele J.-P. Costa Bonello Lorenzen Bototarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. S. N ielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 12 iulie 2000, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie FACE recurenta, societatea Multigestion, este o societate de drept francez cu sediul social la Paris. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Vogel, avocat în baroul Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea reclamantă este o societate de gestionare autorizată, aparținând grupului societăților de administrare ale societății UFG, ea însăși filială a grupului Crédit Mutael. Societatea reclamantă gestionează societățile civile de investiții imobiliare (SCPI) Multistés 1 și Multit imobils 2. De asemenea, fac parte din grupul UFG, compania Multimmo, care gestionează în special SCPI Crédit Mutael Pierre 4 și societatea Multimmo Transactions, al cărei scop este de a participa la activități de promovare imobiliară. În urma unui denunț anonim, președintele Comisiei pentru operațiuni bursiere (COB) a decis la 23 august 1995 să deschidă o anchetă privind gestionarea și operațiunile efectuate în numele celor trei SCPI menționate anterior. La 11 iunie 1996, COB a decis să inițieze o procedură în scopul unor eventuale sancțiuni împotriva societății reclamante. Președintele COB notifia a obiecțiilor adresate societății reclamante la 16 iulie 1996. Societatea reclamantă era suspectată că și-a folosit mandatul nu în interesul exclusiv al subscriitorilor, ci în alte scopuri decât cele pentru care îi fusese încredințat. La 11 aprilie 1997, decizia COB din 3 aprilie 1997 a fost notificată societății reclamante și a emis o sancțiune pecuniară de 7 500 000 de franci și a ordonat publicarea deciziei în buletinul lunar al COB și în Jurnalul Oficial. La 24 aprilie 1997, societatea reclamantă a solicitat această decizie și a emis un memoriu suplimentar în termenele stabilite, adică 16 mai 1997. Comisia nu a invocat nici parțialitatea COB din cauza identității președintelui său în luarea unor decizii importante atât în faza de judecată, cât și în faza de judecată, nici prezența raportorului în timpul deliberării, nici faptul că nu a avut acces la raportul său scris. Cu toate acestea, Comisia a invocat o încălcare a prezumției de nevinovăție din cauza inversării sarcinii probei și a contestat concluziile COB. Se pronunță în cadrul unei alte cauze și, potrivit reclamantului, împotriva oricărei așteptări, instanța de apel din Paris a hotărât la 7 mai 1997, că sancțiunile pronunțate de COB erau contrare articolului 6 din Convenție, în special atunci când raportorul lua parte la deliberări. Această decizie a fost publicată în Recueul Dalloz din 19 iunie 1997. La 5 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul formulat împotriva acestei hotărâri. În urma acestei modificări a jurisprudenței, COB i-a modificat funcționarea internă. La 10 septembrie 1997, COB și-a prezentat observațiile cu privire la acțiunea exercitată de societatea reclamantă. La 9 octombrie 1997, societatea reclamantă a prezentat un memoriu în răspuns în care a dezvoltat un nou motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor de echitate și de imparțialitate de către COB. Aceasta se referea în special la hotărârea Tribunalului de apel din Paris din 7 mai 1997. La 16 decembrie 1997, instanța de apel din Paris a informat din oficiu că societatea reclamantă nu a depus acest motiv de anulare în termenul de o lună prevăzut de lege și, prin urmare, a pronunțat redeschiderea dezbaterilor pentru a colecta de la părți asupra admisibilității acestui motiv. Societatea reclamantă a încercat să demonstreze că la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 nu era vorba de a ridica un motiv de ordine publică dincolo de termenul de o lună. La 24 martie 1998, instanța de apel a declarat motivul întemeiat pe la. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Societatea reclamantă a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. În sprijinul recursului său, aceasta a afirmat că la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 rezervă în mod obligatoriu soarta motivului de ordine publică care poate fi prezentat în orice caz în cadrul procedurii că judecătorul are obligația de a revoca din oficiu mijloacele de ordine publică de fiecare dată când aceste mijloace apar din documentele supuse examinării sale, în special din decizia care i-a fost prezentată. Societatea reclamantă a invocat, de asemenea, absența oricărui temei legal al sancțiunii pronunțate de COB, din cauza unei răsturnări a sarcinii probei, precum și a deciziei instanței de apel, din cauza faptului că aceasta valida sancțiunea pronunțată fără a verifica dacă erau îndeplinite condițiile exacte de incriminare. Prin Hotărârea din 25 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul în casare formulat de societatea reclamantă împotriva hotărârii din 24 martie 1998. Curtea de Casație a considerat că, deși motivul de casare întemeiat pe încălcarea articolului 6 din Convenție este un motiv de ordine publică, acesta era întârziat și, prin urmare, inadmisibil. Comisia a respins celelalte două motive ale societății reclamante pentru lipsa vădită a temeiului juridic. Comisia pentru operațiuni de bursă, o autoritate administrativă independentă, asigură protecția economiilor investite în instrumente financiare și în orice alte investiții care fac obiectul unui apel public la bursă, la informarea investitorilor și la buna funcționare a piețelor instrumentelor financiare. (...) art. 3 Comisia pentru tranzacții bursiere se asigură că publicațiile prevăzute de dispozițiile legale sau de reglementare sunt efectuate în mod regulat de societățile ale căror acțiuni sunt admise la negocieri pe o piață reglementată sau sunt incluse în extrasul zilnic al scoarței menționate la art. 34 din Legea nr. 96-597 din 2 iulie 1996 privind modernizarea activităților financiare Comisia verifică informațiile pe care le furnizează acționarilor sau publică societățile respective și poate ordona societăților respective să efectueze publicații rectificative în cazul în care în documentele publicate s-au constatat inexactități sau omisiuni. Comisia pentru operațiuni de bursă poate aduce la cunoștința publicului observațiile pe care a fost obligată să le facă unei societăți sau informațiile pe care le consideră necesare. Comisia pentru operațiuni de bursă este abilitată să primească de la orice interesat reclamațiile, cererile, plângerile care intră prin obiectul lor în competența sa și să le dea curs acestora. Ea poate formula propuneri de modificare a legilor și regulamentelor privind informarea deținătorilor de instrumente financiare și a publicului, Prestatorii de servicii de investiții și statutul piețelor de instrumente financiare art. 4-1 Pentru a-și îndeplini misiunea, Comisia pentru operațiuni bursiere poate adopta regulamente privind funcționarea piețelor aflate sub controlul său sau care prevăd reguli de practică profesională care se aplică persoanelor care apelează public la bursă, precum și persoanelor care, pe baza activității lor profesionale, intervin în operațiuni pe titluri de valoare plasate prin apel public la economii sau asigură gestionarea individuală sau colectivă a portofoliilor de titluri de valoare. [...] art. 9-1 Comisia pentru operațiuni de bursa de valori poate să pună capăt practicilor contrare regulamentelor sale, în cazul în care aceste practici au ca efect - denaturarea funcționării pieței - să le ofere celor interesați un avantaj în plus față de faptul că nu ar fi obținut în cadrul normal al pieței - să aducă atingere egalității de informare și de tratament al investitorilor sau intereselor acestora - obținerea de către emitenți și investitori a unor intermediari care încalcă obligațiile lor profesionale. În ceea ce îi privește pe autorii practicilor menționate în art. precedent, Comisia pentru operațiuni de bursă poate, după o procedură contradictorie, să pronunțe următoarele sancțiuni pecuniare care nu pot depăși 10 milioane de franci 2° sau, în cazul în care s-au realizat profituri, o sancțiune pecuniară care nu poate depăși suma de zece milioane de franci 2°. Valoarea sancțiunii pecuniare trebuie să depindă de gravitatea deficiențelor comise și în raport cu beneficiile sau profiturile rezultate din aceste deficiențe. (...) Comisia pentru operațiuni de bursă poate, de asemenea, să dispună publicarea deciziei sale în ziarele sau publicațiile pe care le desemnează. (...) art. 12 Acuzarea recursurilor împotriva deciziilor Comisiei pentru operațiuni bursiere, altele decât cele care au caracter de reglementare sau care au legătură cu aprobarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a administratorilor de portofoliu Autoritățile judiciare competente (...), în orice situație a procedurii, pot solicita avizul Comisiei pentru operațiuni de bursă. (...) art. 8 Decretul 90-263 din 23 martie 1990 Acțiunea este formulată printr-o declarație scrisă depusă în cvadruplu exemplară la grefa instanței de recurs din Paris contra recipisată. 648 din Noul Cod de procedură civilă și precizează obiectul căii de atac. În cazul în care declarația nu conține o declarație a motivelor invocate, reclamantul trebuie, sub aceeași sancțiune, să depună această expunere la grefă în termen de o lună de la depunerea declarației. (...) art. 10 din Regulamentul 94-05 adoptat de COB, omologat prin decret ministerial la data de 26 august 1996 și referitor la SCPI reglementat de Legea nr. 70-1300 din 31 decembrie 1970 (...) Societatea de administrare trebuie să acționeze în interesul exclusiv al subscriptorilor și nu desfășoară nicio activitate care ar putea duce la conflicte de interese.(...) GRIFS (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale privind procedura în fața COB. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale privind acțiunile desfășurate în fața instanței de recurs și a Curții de Casație. Comisia se plânge, pe de o parte, de termenul de o lună prevăzut la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990, care pune capăt echilibrului procesului și al egalității armelor, deoarece COB nu este obligată să îl respecte și se plânge, pe de altă parte, de refuzul instanțelor interne de a ridica un motiv de ordine publică și de refuzul acestora de a primi un astfel de motiv în orice moment al procedurii. (3) Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, societatea reclamantă consideră că nu a putut beneficia de prezumția de nevinovăție din cauza unei răsturnări a sarcinii probei efectuate de COB și a greșelilor comise de instanțele de recurs. 4. În cele din urmă, societatea reclamantă se plânge de o încălcare a articolului 7 din Convenție din cauza deciziilor instanței de recurs și a Curții de Casație cu privire la motivul întemeiat pe parțialitatea COB. (1) Societatea reclamantă susține că procedura urmată în fața COB nu este nici echitabilă, nici imparțială și a încălcat dreptul la apărare în sensul art. 6 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra binelui întemeiat al oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Societatea reclamantă se plânge că aceeași persoană a îndeplinit funcțiile de președinte al COB în etapa de judecată și în faza de judecată a cauzei care o privesc, că raportorul a luat parte la deliberări și că nu a avut acces la raportul său scris. Societatea reclamantă explică că nu a putut prezenta acest motiv în termenul de depunere a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra aplicabilității articolului 6 din Convenția la procedura în fața COB, deoarece Ö este inadmisibil din alte motive. Într-adevăr, Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) are ca scop să o acorde în principiu statelor contractante : să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale dreptului său. Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie să fie invocată mai întâi, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr.200, p.19, § 36). În speță, societatea reclamantă a prezentat acest aspect într-un memoriu în răspuns la observațiile COB, în afara termenului legal. Instanța de apel, care nu a fost dezmințită de Curtea de Casație, l-a declarat inadmisibil. În consecință, instanțele naționale nu au avut ocazia să cunoască și să corecteze presupusa încălcare în sensul jurisprudenței menționate anterior. Recurenta susține că nu a putut formula această cauză după intervenția hotărârii din 7 mai 1997, contrar jurisprudenței constante cu privire la acest aspect. Cu toate acestea, Curtea subliniază că acest lucru nu o afecta pe reclamantă să prezinte Curții de Casație un motiv întemeiat pe textul convenției, adică art. 6, astfel cum este stabilit la art. 6, în prezent, Curtea de Casație având competența de a-și cunoaște în prealabil propria sesizare, deoarece, potrivit unei jurisprudențe vechi și constante, care se bazează pe art. 55 din Constituția Republicii Franceze, Convenția are în Franța mai presus de textele legislative (și, (a se vedea Lilly France c. Franța (dec.), nr. 53892/00, 29 mai 2001 nepublicată). În consecință, instanțele interne nu au avut ocazia să cunoască și să corecteze presupusa încălcare în sensul jurisprudenței menționate anterior. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Societatea reclamantă se plânge apoi că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale cu privire la acțiunile desfășurate în fața instanței de recurs și a Curții de Casație și mai puțin la art. 6 alin. (1) din Convenție. Societatea reclamantă susține că termenul de o lună prevăzut la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 este prea scurt și pune capăt echilibrului procesului și egalității armelor pe care nu se aplică observațiilor COB. Curtea amintește în primul rând că art. 6 din Convenție nu se referă la reglementarea accesului justițiabililor la o instanță de recurs, cu condiția ca această reglementare să aibă drept scop să asigure o bună administrare a justiției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Levages prestations Services c. Franța, 23 octombrie 1996, Rec. 1996, §§40 și s.). În speță, Curtea arată că societatea reclamantă are la dispoziție un termen de o lună, începând cu declarația sa din oficiu, pentru a depune motive de anulare a deciziei COB. Or, o reglementare privind termenele de introducere a unei căi de atac vizează în mod clar o bună administrare a justiției (solicitarea nr. 10857/84, decizia din 15 noiembrie 2008). În iulie 1986, Deciziile și Rapoartele (DR) 48, p. 106 ; cererea nr. 11122/84, Decizia din 2 decembrie 1985, D.R. 45, p. 246. În speță, Curtea consideră că normele privind termenul de recurs sunt suficient de clare și previzibile și prezintă suficientă claritate și coerență (a contrario, Hotărârea Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Rec., 1996-VI, fasc. 25). În cele din urmă, nici instanța de recurs, nici Curtea de Casație nu au adus atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță a recurentei care a putut prezenta alte mijloace pentru susținerea atât a apelului său, cât și a recursului său în casare, în termenul cerut, mijloace care au fost examinate atât de instanța de apel, cât și de Curtea de Casație. În ceea ce privește posibilitatea pe care ar avea-o COB de a prezenta observații dincolo de termenul de o lună, Curtea observă că: în orice caz, nimic nu le-a impus reclamanților să prezinte observații în replică. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Societatea reclamantă se plânge de o eroare deosebit de gravă comisă de COB în interpretarea faptelor și a lipsei de temei juridic a deciziilor luate de instanța de apel și de Curtea de Casație, care a acționat în interese contrare celor ale subscriptorilor, dar care nu demonstrează că aceasta ar fi acționat în alt interes decât al lor. Ea se plânge de faptul că aceste erori încalcă principiul inocenței în cunoștință de cauză și că: art. 6 alin. (2) care se citește după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupus nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Curtea reamintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Aceasta nu poate înlocui instanțele interne și, în special, nu are competența de a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de acestea, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea în special Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §26, CEDO 1999-1). În speță, documentele din dosar nu dezvăluie nicio încălcare a prezumției de nevinovăție. Societatea reclamantă se plânge de hotărârile Tribunalului de apel și ale Curții de Casație cu privire la motivul întemeiat pe părtinirea COB. Invocând art. 7 alineatul (1) din convenție ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Aceasta susține că rezultă din art. 7 din Convenție, că nici o sancțiune nu poate fi pronunțată dacă se recunoaște că procedura de sancționare a unei autorități judiciare încalcă convenția. Aceasta continuă prin a aduce atingere hotărârii din 7 mai 1997, confirmată printr-o hotărâre din 5 februarie 1999 a Curții de Casație, în care Tribunalul de Primă Instanță din Paris consideră că sancțiunile pronunțate de COB încalcă art. 6 din convenție, în special atunci când raportorul ia parte la deliberări. Societatea reclamantă insistă asupra faptului că toate deciziile COB ulterioare acestei revigorări a jurisprudenței și luate în prezența raportorului ar trebui anulate, cu excepția cazului în care vor intra în contradicție cu aceste hotărâri și, astfel, ar încălca principiul legalității sancțiunilor proclamat prin art. 7 alineatul (2) din convenție. Curtea reamintește că art. 7 alin. (1) din Convenție interzice în general aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul pârâtului, consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și cel care comandă să nu aplice în mod extensiv legea penală în detrimentul pârâtului. De fapt, Curtea constată că societatea reclamantă nu ridică o problemă de retroactivitate a legii penale, ci solicită aplicarea unei jurisprudențe ulterioare deciziilor care o privesc cu privire la regularitatea procedurii. La art. 7 alineatul (1) din Convenția privind aplicarea retroactivă a dreptului penal material, prezentul Ecuador nu intră în domeniul de aplicare al acestui articol. În consecință, acest lucru trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Rozakis Grefier Adjunct Președinte