Georgiadis și alții împotriva Greciei

Recursurile reclamanților împotriva deciziei inspectorului forestier care califica suprafața litigioasă ca pădure și teren de împădurire Reclamanții sesizează Comisia de soluționare a contestațiilor forestiere, sesizând în primă instanță. Contestau concluziile raportului inspectoratului forestier din 28 august 1996 pe baza interpretării, de doi experți mandatați de ei, a fotografiilor aeriene ale regiunii luate în 1945 și 1960. Prin decizie nr. 7/1996, această Comisie respinge recursul ca inadmisibil, pe motivul că actul atacat constituia un simplu document de informare și nu o decizie privind calificarea domeniului. Aceeași Comisie, pronunțând-se în apel, concluzionează că terenul litigios făcea parte din domeniul public forestier care fusese declarat teren de împădurire prin decizia nr. 2193 a prefectului Salunicului din 9 octombrie 1973. Prin hotărâre nr. 2973/1999 din 29 septembrie 1999, Consilul de Stat respinge recursul persoanelor interesate. Releveaza că din dosarul cauzei și în special din interpretarea fotografiilor aeriene din 1945 și 1960 că suprafața litigioasă era forestieră în 1945. În 1960, suprafața apărea deboscată, dar deboscarea aceasta nu putea modifica natura forestieră a acesteia. Această natură era suficientă pentru a justifica legalitatea actului atacat și suprafața litigioasă se afla în limitele celei declarate ca teren de împădurire prin decizia nr. 2193/1973 din 9 octombrie 1973.

Recursurile reclamanților împotriva ordinului nr. 2339/1996 ordonând demolarea anumitor clădiri Reclamanții sesizează președintele tribunalului administrativ al Salunicului cu un recurs în anulare a ordinului nr. 2339/1996. Se fundau pe interpretarea fotografiilor aeriene de cei doi experți și pe faptul că decizia prefectului nr. 2193/1973 excluzea în mod expresm suprafața litigioasă. Alegau, de asemenea, că clădirile care urmau să fie demolate fusiseră construite în 1954, cu mult înainte de decizia ordonând împădurirea în 1973. Prin sentință din 31 decembrie 1996, președintele tribunalului administrativ respinge recursul. Apreciا că raportul inspectoratului forestier din 28 august 1996 demonstra că suprafața litigioasă era forestieră și că interpretarea fotografiilor aeriene de experți nu punea sub semnul întrebării această constatare. De plus, această suprafață era declarată ca teren de împădurire atât de decizia nr. 2193/1973 a prefectului Salunicului cât și de decizia nr. 50113/1935 a guvernatorului Macedoniei. Prin hotărâre nr. 347/1999 din 1 februarie 1999, Consilul de Stat respinge recursul reclamanților pe motivul că atât actul atacat cât și sentința menționată mai sus se fundau pe decizia ordonând împădurirea pe care reclamanții nu o contestaseră nicicând. Releveaza, în plus, că decizia ordonând demolarea se fundau nu doar pe decizia de împădurire, ci și pe raportul din 17 iunie 1996 al inspectoratului forestier care constatа că Dl. Georgios Georgiadis deboscaseră suprafața litigioasă care era acoperită de stejari.

Recursul reclamanților împotriva ordinului de evacuare La 24 februarie 1997, tribunalul păcii Salunicului respinge recursul reclamanților împotriva ordinului de evacuare, pe motivul că interpretarea fotografiilor aeriene era contrazisă de depunerea inspectorului forestier care concluzionează că fotografiile din 1945 demonstrau că 30% la 50% din suprafața litigioasă era acoperită de stejari.

Recursul reclamanților împotriva ordinelor nr. 784/1997 și 6047/1999 impunând amendă Reclamanții resoresc împotriva ordinelor menționate mai sus în fața tribunalului Salunicului. Procedura este încă în curs, dar șansele de succes ale acestor recursuri sunt foarte limitate ținând seama de hotărârea nr. 347/1999 a Consilului de Stat și de art. 114 § 5 din legea nr. 1892/1990 conform căreia „un [asemenea] recurs este inadmisibil în măsura în care este acoperit de decizia privind recursul împotriva ordinului prefectului ordonând demolarea". B. Dreptul și practica interni relevanți Articolele relevante din Constituție prevăd: art. 24 § 1 „Protecția mediului natural și cultural constituie o obligație a statului. Statul este obligat să adopte măsuri speciale, preventive sau represive, în scopul conservării acestuia. Legea reglementează modalitățile protecției pădurilor și a spațiilor împădurite în general. Modificarea destinației pădurilor și a spațiilor împădurite domaniale este interzisă, cu excepția cazului în care exploatarea lor agricolă prevalează din punct de vedere al economiei naționale sau dacă alt gebruik devine necesar în vederea interesului public." art. 117 § 3 „Pădurile domaniale sau private și spațiile împădurité care au fost sau vor fi distruse prin incendiu sau îndepărtate în alt mod, nu schimbă din acest motiv destinația stabilită înainte de distrugerea lor și sunt declarate obligatoriu spații de împădurire; afectarea lor la alt scop este exclusă." Bazand-se pe articolele 24 § 1 și 117 § 3 din Constituție, Consilul de Stat hotărâse că calificarea unei suprafețe, publice sau private, ca pădure sau spațiu împăduri de inspectorul forestier antrenează interzicerea permanentă de a modifica folosirea acesteia, interzicerea de deboscare și obligația de a o împăduri, interzicerea construirii și obligația de a demola fără indemnizație orice clădire situată în această suprafață. Mai precis, Consilul de Stat hotărâse, de asemenea, că obligația de a proteja pădurile implică restaurarea caracterului forestier al suprafețelor care fuseseră deboscate, oricare ar fi fost cauza - naturală sau umană - a acestei deboscări și aceasta fără limitare în timp. Consilul de Stat declarase neconstituțional rezerva cuprinsă în art. 38 § 1 din legea nr. 998/1979, conform căreia suprafața care pierduse atributele pădurii înainte de 11 iunie 1975 era considerată teren de împădurire doar dacă nu fusese folosită în alt scop și în mod să facă modificarea noii destinații deosebit de dificilă. Legea nr. 998/1979 privind protecția pădurilor și domeniilor forestiere introduce o procedură particulară pentru calificarea unei suprafețe ca forestieră prin decizie a inspectorului forestier, care trebuie să fie „suficient motivată, să se refere la morfologia terenului, specia, compoziția, suprafața și caracteristicile florei, alterațiile posibile ale acesteia, precum și la orice alt element necesar pentru calificarea suprafaței" (art. 14 § 2 din lege). Decizia inspectorului forestier calificând un domeniu ca forestier poate fi contestată în fața sa și, în continuare, în fața Comisiei de soluționare a contestațiilor forestiere, sesizând în primă și a doua instanță, care se pronunță printr-o decizie motivată (art. 14 § 3 din lege). Decizia acestei Comisii poate fi contestată printr-un recurs în anulare în fața Consilului de Stat. GRIEFE 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plânge de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. 2. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plânge de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil. 3. În sfârșit, reclamanții susține că adoptarea și executarea iminentă a ordinului de demolire, precum și impunerea amendei, antrenează o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenție. PE DREPT 1. Reclamanții susție că ordinul directorului adjunct al departamentului Macedoniei Centrale ordonând reclamanții să demoleze clădirile pe terenul litigios antrenează privarea proprietății reclamanților. De plus, calificarea terenului ca domeniu public forestier și teren de împădurire, de inspectorul forestier, combinată cu hotărârea Consilului de Stat care a respins recursul reclamanților împotriva acestei decizii, se analizează ca o expropiere de fapt a proprietății lor și, în cel mai bun caz, comportă limitări drastice ale folosirii acesteia. Invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astiel: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." a) În primul rând, Guvernul susține că reclamanții nu pot pretinde că sunt victime în sensul articolului 34 din Convenție. Într-adevăr, reclamanții se reduc doar la a susține că sunt proprietari ai suprafaței litigioase dar nu aduc nicio dovadă a acestei calități. Or, această suprafață aparține statului și este calificată ca pădure. Reclamanții susțin că sunt, respectiv uzufructuarii acestei suprafețe și al doilea proprietar gol al acesteia, așa că pot pretinde că sunt victime. Curtea observă că un strămoș al reclamanților achiziționase întregul teren în 1953 și că în 1991 transferă uzufructul vilei și terenului primului reclamant și proprietatea goală celui de-al doilea. Reclamanții dețineau deci de bună credință de la această dată suprafața litigioasă și pot deci, pentru nevoile prezentei cereri, pretinde că sunt victime în sensul articolului 34. b) În al doilea rând, Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de recurs interne. Susține că ordinea juridică greacă prevede recursuri speciale pentru a rezolva litigii în materia dreptului de proprietate. În particular, art. 1094 și următorii din codul civil permite celui care pretinde că este proprietar al unui bun să exercite o acțiune în vederea recunoașterii acestei calități, recuperării bunului și plății daunelor-interese pentru privarea din folosință. De plus, art. 70 din codul de procedură civilă prevede exercițiul unei acțiuni care recunoaște dreptul de proprietate asupra unui bun. Or, reclamanții nu inițiaseră nicicând un din aceste recursuri sau acțiuni. Recursurile pe care le introduseseră în fața jurisdicțiilor administrative și a Consilului de Stat nu erau adecvate pentru a rezolva problema dreptului de proprietate asupra suprafaței litigioase, deoarece acestea jurisdicții nu puteau pronunța cu autoritate de lucru judecat asupra statutului proprietății ci doar asupra caracterului forestier al suprafaței. La fel, recursul împotriva ordinului de evacuare în fața tribunalului păcii exercitat de reclamanți nu este relevant deoarece se referă doar la validitatea acestui ordin fără pronunțare asupra statutului proprietății litigioase. Reclamanții susțin că epuizaseră căile de recurs interne în raport cu actele care le fac grief, și anume calificarea suprafaței litigioase ca domeniu forestier și teren de împădurire, întrebare care fu reglementată prin hotărârea nr. 2973/1999 a Consilului de Stat, ordinul nr. 2339/1996 ordonând demolarea anumitor clădiri, întrebare reglementată prin hotărârea nr. 347/1996 a Consilului de Stat, și ordinele impunând amendă și împotriva cărora recursuri fără nici o șansă de succes sunt încă în curs. Reclamanții susțin, în plus, că acțiunile prevăzute de articolele 70 din codul de procedură civilă și 1094 și următorii din codul civil nu sunt legate de încălcările susținute, deoarece chiar dacă reclamanții le exercitaseră, nu ar fi obținut restituirea suprafaței litigioase. Curtea amintește că art. 35 din Convenție nu cere decât epuizarea recursurilor accesibile, adecvate și legate de încălcările incriminate (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră] nr. 31107/96, CEDO 1999-II, § 47). Curtea observă că reclamanții exercitaseră o serie de recursuri în fața tribunalelor administrative împotriva deciziei calificând suprafața litigioasă ca forestieră și a ordinelor diferite ordonând-le să demoleze anumite clădiri și să plătească anumite amenzi. Cu toate acestea, observă, mai ales și mai presus de toate, că atât actul nr. 3547/1996 al inspectorului forestier cât și ordinul de evacuare 4991/1996 se fundau, de asemenea, și esențial pe faptul că suprafața litigioasă făcea parte din domeniul public forestier. În particular, raportul privind starea locului efectuat de inspectorul forestier și anexat ordinului de evacuare constatа că suprafața litigioasă făcea parte din pădurea publică „Parcul Salunicului" și documentul nr. 4113/14-9-1993 al prefecturii Salunicului concluzionează că Dl. Georgios Georgiadis ocupaseră și posedau ilegal această suprafață. În ochii Curții, această circumstanță are o mare importanță în cauza de față, deoarece în Grecia se face o distincție între pădure publică și pădure privată. Or, în cauza de față și în fața Curții, reclamanții nu se plânge de faptul că autoritațile calificaseră o parte a proprietății lor ca forestieră cu toate limitările de folosință pe care o asemenea calificare le antrenează. Ei pretind că sunt proprietari ai acestei suprafețe și se plânge de a fi fost abuziv privați de proprietate, ba chiar expropriați de fapt. Cu toate acestea, Curtea releveaza că această întrebare nu fu reglementată anterior de jurisdicțiile naționale, pentru ca condiția epuizării căilor de recurs interne să fie îndeplinită. Cu Guvernul, Curtea observă că nici jurisdicțiile administrative nici Consilul de Stat, sesizate de reclamanți, nu puteau în cadrul procedurilor de care trebuiau să cunoască, examina statuturile proprietății suprafaței litigioase. Curtea se înțelege cu Guvernul că reclamanții ar fi trebuit să inițieze una din acțiunile prevăzute de articolele 70 din codul de procedură civilă și 1094 și următorii din codul civil. Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Reclamanții susție, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, care în partea sa relevantă, prevede: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) privind contestații asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă (...)" Reclamanții susțin că art. 6 implică pentru tribunal obligația de a se angaja într-un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovadă ale părților; dreptul de a prezenta observații, garantat de art. 6 § 1, nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat ascultate, adică corespunzător examinate de tribunalul sesizat. Or, în cauza de față, nici inspectorul forestier, nici Comisia de soluționare a contestațiilor forestiere, nici președintele tribunalului administrativ, nici, în sfârșit, Consilul de Stat nu au luat în considerare interpretarea fotografiilor aeriene sau diagrama topografică anexată deciziei nr. 2193/1973 a prefectului Salunicului ordonând împădurirea domeniului public adiacent lor. Curtea amintește că deși Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează, totuși, admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care ține în primul rând de dreptul intern și jurisdicțiilor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea releveaza că reclamanții au beneficiat de o procedură contradictoriu în fața tuturor jurisdicțiilor competente. Au putut, în diferitele etape ale acesteia, prezenta argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei lor, în particular să se bazeze pe interpretarea fotografiilor aeriene, dată de experții pe care i-au mandatat ei înșiși. Aceste jurisdicții examinaseră acest element de dovadă; în particular, Curtea observă că președintele tribunalului administrativ, în sentința din 31 decembrie 1996, concluzionaеza că interpretarea dată de un din cei doi experți nu era suficientă pentru a pune sub semnul întrebării caracterul forestier al suprafaței litigioase. Reclamanții nu sunt deci în drept să susție că nu beneficiaseră de un proces echitabil. Rezultă că acest grief trebuie deci respins ca în mod evident lipsit de bază, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. În sfârșit, reclamanții susție o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenție, care se citește astiel: „1. Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului intern sau internațional. La fel, nicio pedeapsă mai grea decât cea aplicabilă la momentul comiterii infracțiuni nu este aplicată." Reclamanții subliniază că decizia nr. 2339/1996, care ordinaеza demolarea clădirii de 180 m2 și a unei părți din gard, erect în 1954, a procedat la o aplicare retroactivă a articolului 114 din legea nr. 1892/1990. Consilul de Stat aprobă în mod constant retroactivitatea acestei dispoziții. De plus, severitatea măsurii demolării, combinată cu indemnizațiile grele impuse reclamanților, constituie o „pedeapsă" în sensul articolului

Curtea amintește că redactarea articolului 7 § 1, a doua frază, indică că punctul de plecare al oricărei evaluări a existenței unei pedepse constă în a determina dacă măsura în chestiune este impusă în urma unei condamnări pentru o infracțiune. Alte elemente pot fi judecate relevante în acest privință: natura și scopul măsurii în cauză, calificarea ei în dreptul intern, procedurile asociate cu adoptarea și executarea ei, precum și gravitatea ei (hotărâre Welch c. Regatul Unit din 9 februarie 1995, seria A nr. 307-A, § 28). În cauza de față, Curtea observă, în primul rând, că impunerea măsurilor litigioase nu depindea de pronunțarea anterioară a unei condamnări penale. După constatarea, pe baza unui raport întocmit de inspectoratul forestier, că reclamanții intraseseră pe domeniul public forestier, directorul adjunct al departamentului Macedoniei Centrale le ordonă să demoleze clădirile pe care le construiseseră pe suprafața litigioasă sau să restituie această parte din proprietatea lor autorităților pentru ca aceasta să procedeze la demolire. Amenzi, impuse ulterior, se fundau pe faptul că reclamanții nu se conformaseseră deciziei menționaе mai sus a directorului adjunct și aceasta, în ciuda faptului că tribunalul administrativ al Salunicului respinsese recursul reclamanților împotriva acestei decizii. De plus, obligația de plată a amendelor ar înceta în cazul în care reclamanții ar decide să se conformeze. Prin urmare, Curtea apreciază că nicio „pedeapsă" în sensul articolului 7 din Convenție nu a fost impusă reclamanților în cauza de față. Rezultă că acest grief trebuie deci respins ca în mod evident lipsit de bază, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președintă

Les recours des requérants contre la décision de l’inspecteur forestier qualifiant la superficie litigieuse de forêt et de terre à reboiser Les requérants saisirent la Commission de règlement des contestations forestières, siégeant en première instance. Ils contestaient les conclusions du rapport de l’inspection forestière du 28 août 1996 en se fondant sur l’interprétation, par deux experts mandatés par eux, des photos aériennes de la région prises en 1945 et 1960. Par une décision n° 7/1996, cette Commission rejeta le recours comme irrecevable, au motif que l’acte attaqué constituait un simple document d’information et non une décision portant qualification du domaine. La même Commission, statuant en appel, conclut que le terrain litigieux faisait partie du domaine public forestier qui avait été déclaré terre à reboiser par la décision n° 2193 du préfet de Thessalonique, du 9 octobre 1973. Par un arrêt n° 2973/1999 du 29 septembre 1999, le Conseil d’Etat rejeta le recours des intéressés. Il releva qu’il ressortait du dossier et notamment de l’interprétation des photos aériennes de 1945 et 1960 que la superficie litigieuse était forestière en 1945. En 1960, la superficie apparaissait déboisée, mais ce déboisement ne pouvait pas modifier la nature forestière de celle-ci. Cette nature suffisait pour justifier la légalité de l’acte attaqué et la superficie litigieuse se trouvait dans les limites de celle qui avait été déclarée comme terre à reboiser par la décision n° 2193/1973, du 9 octobre 1973.

Les recours des requérants contre l’arrêté n° 2339/1996 ordonnant la démolition de certaines bâtisses Les requérants saisirent le président du tribunal administratif de Thessalonique d’un recours en annulation de l’arrêté n° 2339/1996 . Ils se fondaient sur l’interprétation des photos aériennes par les deux experts et sur le fait que la décision du préfet n° 2193/1973 excluait expressément la superficie litigieuse. Ils alléguaient également que les bâtisses qui devaient être démolies avaient été construites en 1954, longtemps avant la décision ordonnant le reboisement en 1973. Par un jugement du 31 décembre 1996, le président du tribunal administratif rejeta le recours. Il estima que le rapport de l’inspection forestière du 28 août 1996 démontrait que la superficie litigieuse était forestière et que l’interprétation des photos aériennes par les experts ne remettait pas en doute cette constatation. De plus, cette superficie était déclarée comme terre à reboiser tant par la décision n° 2193/1973 du préfet de Thessalonique que par la décision n° 50113/1935 du gouverneur de Macédoine. Par un arrêt n° 347/1999 du 1 er février 1999, le Conseil d’Etat rejeta le recours des requérants au motif que tant l’acte attaqué que le jugement susmentionné sont fondés sur la décision ordonnant le reboisement que les requérants n’avaient jamais contestée. Il releva, en outre, que la décision ordonnant la démolition se fondait non seulement sur la décision de reboiser, mais aussi sur le rapport du 17 juin 1996 de l’inspection forestière qui constatait que M. Georgios Georgiadis avait déboisé la superficie litigieuse qui était couverte de chênes.

Le recours des requérants contre l’arrêté d’expulsion Le 24 février 1997, le tribunal de la paix de Thessalonique rejeta le recours des requérants contre l’arrêté d’expulsion, au motif que l’interprétation des photos aériennes était contredite par la déposition de l’inspecteur forestier qui conclut que les photos de 1945 démontraient que 30 % à 50 % de la superficie litigieuse était couverte de chênes.

Le recours des requérants contre les arrêtés n° 784/1997 et 6047/1999 imposant une amende Les requérants recoururent contre les arrêtés susmentionnés devant le tribunal de Thessalonique. La procédure est encore pendante, mais les chances de succès de ces recours sont très limités compte tenu de l’arrêt n° 347/1999 du Conseil d’Etat et de l’article 114 § 5 de la loi n° 1892/1990 selon lequel « un [tel] recours est irrecevable dans la mesure où il est couvert par la décision sur le recours dirigé contre l’arrêté du préfet ordonnant la démolition ». B. Le droit et la pratique internes pertinents Les articles pertinents de la Constitution disposent : Article 24 § 1 « La protection de l’environnement naturel et culturel constitue une obligation de l’Etat. L’Etat est tenu de prendre des mesures spéciales, préventives ou répressives, dans le but de sa conservation. La loi règle les modalités de la protection des forêts et des espaces boisés en général. La modification de l’affectation des forêts et des espaces boisés domaniaux est interdite, sauf si leur exploitation agricole l’emporte au point de vue de l’économie nationale ou si tout autre usage devient nécessaire en vue de l’intérêt public. » Article 117 § 3 « Les forêts domaniales ou privées et les espaces boisés qui ont été ou qui seraient détruits par incendie ou déplantés de toute autre manière, ne changent pas de cette raison leur affectation établie avant leur destruction et ils sont déclarés obligatoirement des espaces à reboiser ; leur affectation à tout autre but est exclue. » En se fondant sur les articles 24 § 1 et 117 § 3 de la Constitution, le Conseil d’Etat a jugé que la qualification d’une superficie, publique ou privée, comme forêt ou espace boisé par l’inspecteur forestier entraîne l’interdiction permanente de modifier l’usage de celle-ci, l’interdiction de la déboiser et l’obligation de la reboiser, l’interdiction de construire et l’obligation de démolir sans indemnité toute bâtisse sise dans cette superficie. Plus particulièrement, le Conseil d’Etat a jugé également que l’obligation de protéger les forêts implique la restauration du caractère forestier des superficies qui ont été déboisées, quelle que soit la cause ‑ naturelle ou due à l’homme ‑ de ce déboisement et cela sans restriction temporaire. Le Conseil d’Etat a déclaré inconstitutionnelle la réserve contenue à l’article 38 § 1 de la loi n° 998/1979, selon laquelle la superficie qui a perdu les attributs de forêt avant le 11 juin 1975 est considérée comme terre à reboiser seulement si elle n’a pas été utilisée dans un autre but et de manière à rendre la modification de la nouvelle affectation particulièrement difficile. La loi n° 998/1979 relative à la protection des forêts et des domaines forestiers introduit une procédure particulière pour la qualification d’une superficie comme forestière par décision de l’inspecteur forestier, qui doit être « suffisamment motivée, se rapporter à la morphologie de la terre, l’espèce, la composition, la superficie et les caractéristiques de la flore, les altérations éventuelles de celle-ci, ainsi qu’à tout autre élément nécessaire pour la qualification de la superficie » (article 14 § 2 de la loi). La décision de l’inspecteur forestier qualifiant un domaine comme forestier peut faire l’objet d’un recours devant celui-ci et, par la suite, devant la Commission de règlement des contestations forestières, siégeant en première et deuxième instance, qui se prononcent par une décision motivée (article 14 § 3 de la loi). La décision de cette Commission peut faire l’objet d’un recours en annulation devant le Conseil d’Etat. GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation de leur droit à un procès équitable. 3. Enfin, les requérants allèguent que l’adoption et l’exécution imminente de l’arrêté de démolition, ainsi que l’imposition de l’amende, entraînent une violation de l’article 7 § 1 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants allèguent que l’arrêté du directeur adjoint du département de la Macédoine centrale ordonnant les requérants à démolir les bâtisses sur le terrain litigieux entraîne privation de la propriété des requérants. De plus, la qualification du terrain comme domaine public forestier et à reboiser, par l’inspecteur forestier, combinée avec l’arrêt du Conseil d’Etat, qui a rejeté le recours des requérants contre cette décision, s’analyse en une expropriation de fait de leur propriété et, au mieux, apporte des limitations drastiques à l’usage de celle-ci. Ils invoquent une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, qui se lit ainsi: « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » a) En premier lieu, le Gouvernement soutient que les requérants ne peuvent pas se prétendre victimes au sens de l’article 34 de la Convention. En effet, les requérants se bornent à alléguer qu’ils sont propriétaires de la superficie litigieuse mais n’apportent aucune preuve de cette qualité. Or, cette superficie appartient à l’Etat et est qualifiée de forêt. Les requérants soutiennent qu’ils sont, le premier usufruitier de cette superficie et le second nu-propriétaire de celle-ci, de sorte qu’ils peuvent se prétendre victimes. La Cour note qu’un ascendant des requérants avait acquis l’intégralité du terrain en 1953 et qu’en 1991 il transféra l’usufruit de la villa et du terrain au premier requérant et la nue propriété au second. Les requérants possédaient donc de bonne foi depuis cette date la superficie litigieuse et peuvent donc, pour les besoins de la présente requête, se prétendre victimes au sens de l’article 34. b) En deuxième lieu, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que l’ordre juridique grec prévoit des recours spéciaux pour résoudre des litiges en matière de droit de propriété. En particulier, l’article 1094 et suivants du code civil permet à celui qui se prétend propriétaire d’un bien d’exercer une action aux fins de la reconnaissance de cette qualité, de la restitution du bien et du paiement des dommages-intérêts pour la privation de l’usage. De plus, l’article 70 du code de procédure civile prévoit l’exercice d’une action recognitive d’un droit de propriété sur un bien. Or, les requérants n’engagèrent jamais un de ces recours ou actions. Les recours qu’ils introduisirent devant les juridictions administratives et le Conseil d’Etat n’étaient pas appropriés pour résoudre la question du droit de propriété sur la superficie litigieuse, car ces juridictions ne peuvent pas se prononcer avec force de chose jugée sur le statut de la propriété mais seulement sur la caractère forestier de la superficie. De même, le recours contre l’arrêté d’expulsion devant le tribunal de paix exercé par les requérants n’est pas pertinent car il ne vise que la validité de cet arrêté sans se prononcer sur le statut de la propriété litigieuse. Les requérants soutiennent qu’ils ont épuisé les voies de recours internes au regard des actes leur faisant grief, à savoir la qualification de la superficie litigieuse comme domaine forestier et de terre à reboiser, question qui fut réglée par l’arrêt n° 2973/1999 du Conseil d’Etat, l’arrêté n° 2339/1996 ordonnant la démolition de certaines bâtisses, question réglée par l’arrêt n° 347/1996 du Conseil d’Etat, et les arrêtés imposant une amende et contre lesquels des recours sans aucune chance de succès sont encore pendants. Les requérants soutiennent en outre que les actions prévues par les articles 70 du code de procédure civile et 1094 et suivants du code civil ne sont pas liées aux violations alléguées, car à supposer même que les requérants les avaient exercés, ils n’auraient pas obtenu la restitution de la superficie litigieuse. La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention n’exige que l’épuisement des recours accessibles, adéquats et relatifs aux violations incriminées ( Iatridis c. Grèce [GC] n° 31107/96, CEDH 1999-II, § 47). La Cour note que les requérants exercèrent une série des recours devant les tribunaux administratifs contre la décision qualifiant la superficie litigieuse de forestière et les différents arrêtés leur enjoignant de démolir certaines bâtisses et de payer certaines amendes. Toutefois, elle note, avant tout et surtout, que tant l’acte n° 3547/1996 de l’inspecteur forestier que l’arrêté d’expulsion 4991/1996 se fondaient également et essentiellement sur le fait que la superficie litigieuse faisait partie du domaine public forestier. En particulier, le rapport sur l’état des lieux, effectué par l’inspecteur forestier et annexé à l’arrêté d’expulsion, constatait que la superficie litigieuse faisait partie de la forêt publique « Parc de Thessalonique » et le document n° 4113/14-9-1993 de la préfecture de Thessalonique concluait que M. Georgios Georgiadis avait occupé cette superficie et la possédait illégalement. Aux yeux de la Cour, cette circonstance revêt une grande importance en l’espèce, car en Grèce on distingue entre forêt publique et forêt privée. Or, en l’espèce et devant la Cour, les requérants ne se plaignent pas du fait que les autorités qualifièrent une partie de leur propriété de forestière avec toutes les limitations de l’usage qu’une telle qualification entraîne. Ils se prétendent propriétaires de cette superficie et se plaignent d’avoir été abusivement privés de leur propriété, voire expropriés de fait. Toutefois, la Cour relève que cette question ne fut pas préalablement tranchée par les juridictions nationales, afin que la condition de l’épuisement des voies de recours internes soit remplie. Avec le Gouvernement, la Cour note que ni les juridictions administratives ni le Conseil d’Etat, saisis par les requérants, ne pouvaient dans le cadre des procédures dont ils eurent à connaître, examiner le statut de propriété de la superficie litigieuse. La Cour convient avec le Gouvernement que les requérants auraient dû engager l’une des actions prévues par les articles 70 du code de procédure civile et 1094 et suivants du code civil. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Les requérants allèguent également une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente, dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Les requérants soutiennent que l’article 6 implique pour le tribunal l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties ; le droit de présenter des observations, garanti par l’article 6 § 1, ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment entendues, c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Or, en l’espèce, ni l’inspecteur forestier, ni la Commission de règlement des contestations forestières, ni le président du tribunal administratif, ni, enfin, le Conseil d’Etat n’ont pris en considération l’interprétation des photos aériennes ou le diagramme topographique annexé à la décision n° 2193/1973 du préfet de Thessalonique ordonnant le reboisement du domaine public adjacent au leur. La Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( Garcia Ruiz c. Espagne {GC], n° 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). La Cour relève que les requérants ont bénéficié d’une procédure contradictoire devant toutes les juridictions compétentes. Ils ont pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’ils jugeaient pertinents pour la défense de leur cause, notamment s’appuyer sur l’interprétation des photos aériennes, donnée par les experts qu’ils avaient eux-mêmes mandatés. Ces juridictions ont examiné cet élément de preuve ; en particulier, la Cour note que le président du tribunal administratif, dans son jugement du 31 décembre 1996, a conclu que l’interprétation donnée par l’un des deux experts ne suffisait pas à mettre en doute le caractère forestier de la superficie litigieuse. Les requérants ne sont donc pas fondés à soutenir qu’ils n’ont pas bénéficié d’un procès équitable. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Enfin, les requérants allèguent une violation de l’article 7 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. » Les requérants soulignent que la décision n° 2339/1996, qui a ordonné la démolition de la bâtisse de 180 m² et d’une partie de la clôture, érigées en 1954, a procédé à une application rétroactive de l’article 114 de la loi n° 1892/1990. Le Conseil d’Etat a approuvé de manière constante la rétroactivité de cette disposition. De plus, la sévérité de la mesure de la démolition, combinée avec les lourdes indemnités imposées aux requérants, constituent une « peine » au sens de l’article

La Cour rappelle que le libellé de l’article 7 § 1, seconde phrase, indique que le point de départ de toute appréciation de l’existence d’une peine consiste à déterminer si la mesure en question est imposée à la suite d’une condamnation pour une infraction. D’autres éléments peuvent être jugés pertinents à cet égard : la nature et le but de la mesure en cause, sa qualification en droit interne, les procédures associées à son adoption et à son exécution, ainsi que sa gravité (arrêt Welch c. Royaume-Uni du 9 février 1995, série A n° 307-A, § 28). En l’espèce, la Cour note, en premier lieu, que l’imposition des mesures litigieuses ne dépendait pas du prononcé préalable d’une condamnation pénale. Ayant constaté, sur la base d’un rapport établi par l’inspection forestière, que les requérants avaient empiété sur le domaine public forestier, le directeur adjoint du département de la Macédoine centrale leur a enjoint de démolir les bâtisses qu’ils avaient construites sur la superficie litigieuse ou de rendre cette partie de leur propriété aux autorités afin que celui-ci procède à cette démolition. Les amendes, imposées ultérieurement, se fondaient sur le fait que les requérants ne s’étaient pas conformés à la décision susmentionnée du directeur adjoint et cela, en dépit du fait que le tribunal administratif de Thessalonique avait rejeté le recours des requérants contre cette décision. En outre, l’obligation de payer les amendes s’éteindrait au cas où les requérants décidaient de s’y conformer. Par conséquent, la Cour estime qu’aucune « peine » au sens de l’article 7 de la Convention n’a été imposée aux requérants en l’espèce. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente