cererei nr. 35044/02
prezentată de Paraskevi KOUSTELIDOU și alții
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), întrunită la 20 noiembrie 2003 într-un colegiu compus din:
DD. P. Lorenzen, președintele,
C.L. Rozakis, G. Bonello,
Doamnele F. Tulkens, N. Vajić, E. Steiner,
și D. S. Nielsen, grefier adjunct de secțiune,
Având în vedere petiția menționată mai sus prezentată la 13 septembrie 2002,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
Reclamanții, Doamnele Paraskevi Koustelidou, Anna Koustelidou, D. Savas Koustelidis și Doamna Kyriaki Koustelidou, sunt cetățeni greci, născuți respectiv în 1954, 1984, 1980 și 1981 și rezident în Salonic. Sunt reprezentați în fața Curții de D. D. Nikopoulos, avocat la baroului din Salonic.
Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin decizie administrativă nr. 50113/2580 din 20 martie 1935, o suprafață de 14.500.000 m², situată în periferia orașului Salonic, în prezent cunoscută sub numele "Pădurea-Parc a Salonicului", a fost destinată reîmpaduriri.
Prin decizie prefectorală nr. ΓΔ 2193 din 9 octombrie 1973, suprafața de reîmpadurit a fost extinsă la 29.790.000 m². Doar paisprezece terenuri, alocate unui utilizări particulare (școli, cimitire, acvducte, etc.), au fost exceptate din reîmpadurire.
La 29 iunie 1979, prin decizie nr. 1877, prefectul Salonicului a exceptat, de asemenea, din reîmpadurire proprietățile private și terenurile agricole cultivate.
La 3 aprilie 1990, prefectul Salonicului a revocat decizia nr. 1877/1979, pentru motive "de legalitate și ordinea publică". Într-adevăr, el a considerat că prin exceptarea din reîmpadurire a proprietăților private și a terenurilor agricole cultivate, decizia prefectorală din 1979 ridicase ilegal parțial măsura reîmpaduriri (decizia nr. 1157). Prin urmare, decizia prefectorală nr. ΓΔ 2193/1973 a intrat din nou în vigoare.
La 6 iulie 1997, un incendiu a distrus 16.640.000 m² din regiune.
Prin acte nr. ΔΔ 2835 din 25 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, administrația a destinat reîmpaduriri 14.869.000 m² din terenurile forestiere incendiate, cărora li s-au adăugat 1.117.800 m² de terenuri non-forestiere pentru a constitui un ansamblu. De altfel, administrația a exceptat din reîmpadurire terenurile pe care locurile de locuință au fost egal construite înainte de 1973 și între 1979 și 1990.
La 5 ianuarie 1998, două asociații ecologice au sesizat Consilul de Stat cu un recurs de anulare a actelor administrative menționiate mai sus.
La 15 noiembrie 1999, a cincisprezecea cameră a Consilului de Stat a anulat actele atacate cu motivul că acestea limităseapă ilegal extinderea zonei pe care decizia prefectorală din 1973 o destinase reîmpaduriri. Înalta jurisdicție a considerat, de asemenea, ca ilegală excepția din reîmpadurire realizată de actele incriminate în favoarea terenurilor construite (hotărâre nr. 3643/1999).
2.Procedura angajată de reclamanți
Mama primei reclamante era proprietara unui teren de 2.563 m² situat în Panorama, o suburbie în zona "Pădurea-Parc a Salonicului". Conform unei atestări a inspectoratului forestal (δασαρχείο) a prefecturii Salonicului din data 15 iulie 1987, 2.020 m² din teren aveau natura agricolă, în timp ce cei 543 m² rămași aveau natura forestieră.
Prin act notarial din data 13 august 1987, prima reclamantă a obținut uzufructul (επικαρπία) și copiii săi, cei trei reclamanți, nuda proprietatea (ψιλή κυριότητα) a terenului în cauză.
La 13 mai 1988, biroul de urbanism al prefecturii Salonicului a acordat reclamanților un permis de construire. Reclamanții au construit pe teren o casă, în care locuiesc în prezent.
La 4 aprilie 2000, reclamanții au aflat de hotărârea nr. 3643/1999 și și-au dat seama că actele administrative din 1997 care exceptaseapă terenul lor din reîmpadurire fuseseapă anulate. Potrivit dreptului intern (art. 51 al decretului prezidențial nr. 18/1989), aveau o perioadă de șaizeci de zile pentru a depune o opoziție a terților (τριατανακοπή) împotriva hotărârii care le aduncea prejudiciul. Aceasta este o cale de recurs deschisă persoanelor care nu fuseseapă nici părți nici reprezentate într-un proces și le permite să atace o decizie care le face prejudiciu.
La 29 mai 2000, reclamanții au sesizat a cincisprezecea cameră a Consilului de Stat cu o opoziție a terților împotriva hotărârii nr. 3643/1999. Ei susțineau că procedura de anulare a actelor nr. ΔΔ 2835/1997 și ΔΔ 2871/1997 care s-a desfășurat în absența lor încălcase dreptul lor de acces la tribunal, precum și dreptul lor la respectarea bunurilor. Potrivit lor, terenul lor era agricol și fusese exceptat din reîmpadurire în virtutea deciziei prefectorale nr. 1877/1979. Faptul că această decizie fusese anulată unsprezece ani mai târziu nu putea să le fie imputat, cu atât mai mult cu cât în cursul acestui timp fuseseapă construit locuința lor principală pe terenul respectiv, pe baza unui permis de construire eliberat de prefectura Salonicului cu aprobarea inspectoratului forestier.
La 5 și 18 aprilie 2001, reclamanții depuseapă două memorii suplimentare. Ședința în fața Consilului de Stat a avut loc la 25 aprilie 2001. Judecătorul raporteur încărcat cu cauza participase anterior formării înaltei jurisdicții care examinase procedura de anulare a actelor nr. ΔΔ 2835/1997 și ΔΔ 2871/1997. Cu toate acestea, reclamanții nu au cerut recuzarea sa.
La 21 noiembrie 2001, Consilul de Stat a respins recursul depus de reclamanți. În măsura în care aceștia se plângeau că fuseseapă lipsiți de acces la tribunal pentru a-și valorifica drepturile, înalta jurisdicție a considerat că opoziția terților constituia un recurs adecvat și suficient, ducând la un reexamen complet al cauzei atât în fapt cât și în drept. În cazul în care opoziția terților s-ar fi dovedit fondată, hotărârea atacată ar fi fost anulată cu efect retroactiv și recursul de anulare ar fi fost reexaminat. Prin urmare, Consilul de Stat a judecat că opoziția terților exercitată de reclamanți satisfăcea cerințele unei protecții judiciare efective a drepturilor lor garantate de constituția greacă și de Convenție. Cât privește argumentul reclamanților, conform căruia terenul lor fusese în mod jusdenat exceptat din reîmpadurire datorită naturii agricole, Consilul de Stat a considerat că imobilul în cauză nu era teren agricol, ci fusese destinat reîmpadurii deja în 1935 sau cel târziu în 1973. În acest sens, înalta jurisdicție a subliniat că reclamanții nu contestaseapă legalitatea actelor administrative din 1935 și 1973, destinând regiunea reîmpaduriri, nici a actului administrativ din 1990, revocând excepțiile introduse în regimul reîmpaduriri. De altfel, Consilul de Stat a judecat că anularea actelor administrative nr. ΔΔ 2835/1997 și ΔΔ 2871/1997 prin hotărârea nr. 3643/1999 nu privase reclamanții de dreptul lor de proprietate. Potrivit înaltei jurisdicții, calificarea unui teren ca forestier sau destinat reîmpaduriri nu atragea privare de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitări necesare rezultând din natura sa forestieră, incluzând interzicerea construirii. În orice caz, terenul litigios se afla în afara planului de urbanism, și anume într-o regiune care nu era destinată construcției. Prin urmare, reclamanții nu puteau afirma că încrederea născută în ei merita protecție judiciară și că prin anularea actelor care exceptaseapă terenul lor din reîmpadurire, hotărârea nr. 3643/1999 adusese atingere acestei încrederi (hotărâre nr. 4088/2001). Această hotărâre a fost pus la clar și certificată conformă la 6 iunie 2002.
1.Articolele relevante ale Constituției sunt redactate după cum urmează:
art. 17
"1. Proprietatea este plasată sub protecția statului. Drepturile care derivă din aceasta nu pot fi exercitate la detrimentul interesului general.
2.Nimeni nu poate fi privat de proprietate, decât pentru cauza utilității publice, pe bună dreptate dovedite, în cazurile și conform procedurii determinate de lege și întotdeauna cu plată prealabilă și completă a compensației. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o are proprietatea expropriată la ziua ședinței privind cauza referitoare la stabilirea provizoriu a compensației de către tribunal. În cazul unei cereri vizând stabilirea imediată a compensației definitive, se ia în considerare valoarea pe care o are proprietatea expropriată la ziua ședinței tribunalului pe această cerere (...)"
art. 24 § 1
"Protecția mediului natural și cultural constituie o obligație a statului. Statul este obligat să adopte măsuri speciale, preventive sau represive, în vederea conservării sale.
Legea reglementează modalitățile de protecție ale pădurilor și spațiilor împădurile în general. Modificarea alocării pădurilor și spațiilor împăduite domeniu public este interzisă, cu excepția cazului în care exploatarea lor agricolă prevale din punct de vedere al economiei naționale sau dacă orice altă utilizare devine necesară pentru interesul public."
art. 117 § 3
"Pădurile domeniu public sau private și spații împăduite care au fost sau ar putea fi distruse prin incendiu sau îndepărtate în orice alt mod, nu schimbă din acest motiv alocarea lor stabilită înainte de distrugere și sunt declarate obligatoriu spații de reîmpadurit; alocarea lor pentru orice alt scop este exclusă."
2.art. 105 al legii de introducere (Εισαγωγικός νόμος) a codului civil dispune:
"Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea a avut loc prin nerespectare a unei dispoziții existente și destinate să servească interesului public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, cu rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor."
Acest articol stabilește conceptul unui act dăunător special de drept public, creând o răspundere extra-contractuală a statului. Această răspundere rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi, nu doar acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte non-executive în principiu (Kyriakopoulos, Comentariul codului civil, art. 105 al legii de introducere a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, parte specială, volumul 6, răspundere delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Dreptul administrativ, a treia ediție, par. 217; hotărâre nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, 19 an, p. 1414; hotărâre nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, 16 an, p. 75).
Admisibilitatea acțiunii în reparare este supusă unei condiții: natura ilegală a actului sau omisiuni.
1.Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au putut beneficia de o protecție judiciară efectivă a drepturilor lor.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, că Consilul de Stat nu a fost o jurisdicție imparțială.
3.Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng în final de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor.
1.Reclamanții se plâng de nu au fost invitați să participe la procedura angajată în 1998 în fața Consilului de Stat de două asociații ecologice. Potrivit lor, această procedură era crucială pentru protecția drepturilor lor patrimoniale; faptul de a fi fost considerați "terți" în proces i-a privat de posibilitatea de a fi ascultați de Consilul de Stat și de a beneficia de o protecție judiciară efectivă a drepturilor lor. Dacă ar fi fost prezenți, ar fi putut apăra validitatea actelor administrative care exceptaseapă terenul lor din reîmpadurire și previn astfel atingerea proprietății lor. Ei adaugă că opoziția terților pe care au putut-o depune apoi împotriva hotărârii nr. 3643/1999 nu era un recurs efectiv pentru a denunța încălcarea drepturilor lor patrimoniale. În particular, ei susțin că hotărârea litigioas era executorie imediat, deoarece opoziția terților, care oricum nu a reușit, nu avea efect suspensiv. Invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție.
Părțile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt redactate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată pe cale echitabilă (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
art. 13 din Convenție se citește după cum urmează:
"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o reparație efectivă în fața unei autorități naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
a. În măsura în care reclamanții se plâng de nu au avut acces la Consilul de Stat pentru a participa la procedura de anulare a actelor administrative nr. ΔΔ 2835/1997 și ΔΔ 2871/1997, Curtea observă că această procedură s-a încheiat cu hotărârea nr. 3643/1999, pronunțată la 15 noiembrie 1999, deci mai bine de șase luni înainte de 13 septembrie 2002, data introducerii cererei. Reclamanții, care au aflat despre hotărârea litigioas la 4 aprilie 2000, nu invocă nicio motiv de natură să-i dispense de obligația de a sesiza Curtea în termen de șase luni de la această dată. Această omisiune este cu atât mai nejustificabilă cu cât reclamanții înșiși contestează în prezent eficiența recursului pe care l-au depus împotriva acestei hotărâri, afirmând că hotărârea litigioas era imediat executorie, opoziția terților nefiind fără efect suspensiv.
Rezultă că acest grief este tardiv și trebuie respins în conformitate cu articolele 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
b. În măsura în care reclamanții se plâng că opoziția terților nu era un recurs efectiv, Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite să se folosească de drepturile și libertățile Convenției, așa cum pot fi consacrate în aceasta. Această dispoziție necesită deci un recurs intern care permite cunoașterea conținutului unei "pretenții apărabile" bazate pe Convenție și oferă o reparație corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cât privește modul de a se conforma obligațiilor pe care le impune această dispoziție. Scopul obligației rezultând din art. 13 variază, de asemenea, în funcție de natura plângerii pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul necesitat de art. 13 trebuie să fie "efectiv" în practică, precum și în drept (a se vedea, printre altele, Z. și alții c. Regatul Unit [MC], nr. 29392/95, § 108, CEDO 2001-V). "Eficiență" unui "recurs" în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unei outcome favorabile pentru reclamant (Kudla c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000–XI).
În cauza de față, reclamanții se plâng mai ales că opoziția terților nu a avut efect suspensiv și nu a condus la rezultatul pe care-l doreau, și anume anularea hotărârii nr. 3643/1999.
Curtea a judecat deja că eficacitate recorsurilor necesitate de art. 13 presupune ca acestea să poată împiedica execuția măsurilor contrare Convenției și ale căror consecințe sunt potențial irecuperabile, precizând că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cât privește modul de a se conforma obligațiilor pe care le impune art. 13 (Čonka c. Belgia, nr. 51564/99, § 79, CEDO 2002–I). Cu toate acestea, rezultă din dosar că nici o măsură în vertu hotărârii nr. 3643/1999 nu a fost luată până acum împotriva reclamanților. Dacă existase teoretic un risc legat de posibilitatea executării hotărârii atacate în timp ce opoziția terților era în curs de examinare în fața Consilului de Stat, acest risc nu s-a materializat. Reclamanții nu au suferit deci nicio prejudiciu din faptul că opoziția terților nu a avut efect suspensiv. De altfel, aceștia nu au demonstrat că nu puteau cere suspendarea execuției măsurilor care ar fi fost posibil luate împotriva lor.
Curtea consideră, de altfel, că reclamanții nu pot nega că cauza lor a fost dezbătută în fața înaltei jurisdicții în cadrul unei proceduri contradictorii în cursul căreia au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. Într-adevăr, ca și Consilul de Stat, Curtea observă că opoziția terților depusă de reclamanți a condus la un reexamen complet al cauzei atât în fapt cât și în drept și ar fi putut conduce, dacă s-ar fi dovedit fondată, la anularea hotărârii atacate cu efect retroactiv. Faptul că recursul reclamanților a fost respins nu este de natură să pună sub semnul întrebării eficiență sa, cuvântul "recurs" din art. 13 neinsemnând un recurs destinat să reușească.
Având în vedere cele de mai sus, presupunând că plângerile reclamanților pot trece drept "apărabile" în sensul articolului 13 din Convenție, Curtea estimează că aceștia au beneficiat de un recurs adecvat și suficient pentru a-și valorifica drepturile.
Rezultă că acest grief este evident lipsit de temei și trebuie respins în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții contestă, de asemenea, imparțialitatea înaltei jurisdicții care examinase recursul lor împotriva hotărârii nr. 3643/1999, în măsura în care judecătorul raporteur încărcat cu dosarul participase și la formarea care pronunțase hotărârea atacată.
Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne, în sensul în care se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscute. Fondul regulii epuizării căilor de recurs interne enunțate în această dispoziție constă în faptul că înainte de a sesiza o curte internațională, reclamantul trebuie să-i acorde statului responsabil facultatea de a remedia violațiile susținute prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională cu condiția să se dovedească eficace și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [MC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999–I).
Pentru a realiza aceasta, reclamantul trebuie nu doar să fi sesizat jurisdicțiile naționale, ci trebuie, de asemenea, să fi ridicat în fața acestor jurisdicții, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, plângerile pe care intenționează să le formuleze apoi în fața Curții (a se vedea Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34).
Or, în cauza de față, Curtea observă că reclamanții nu au cerut recuzarea magistratului incriminat. Nici nu invocă altfel nicio motiv care ar fi putut să-i dispense de obligația de a utiliza această cale de recurs.
Prin urmare, Curtea estimează că reclamanții nu au atras atenția înaltei jurisdicții asupra problemei pe care o aduc acum în fața Curții și deci nu au epuizat corespunzător căile de recurs pe care le punea la dispoziție dreptul grecesc.
Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în conformitate cu articolele 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.Reclamanții se plâng în final de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor. Ei afirmă că chiar dacă se limitează cu o pădure, terenul lor nu a fost niciodată teren forestier. Ei consideră că anularea actelor care exceptaseapă acesta din reîmpadurire era rezultatul unei serii de greșeli comise de serviciile administrative ale statului timp de decenii. Potrivit lor, terenul lor va fi expropiat în vederea reîmpaduriri și compensația expropriere pe care o vor primi va fi fixată la un montant net inferior valorii bunului expropiat, din cauza calificării acestuia drept teren forestier. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statul l-are de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."
Curtea consideră, mai întâi, că plângând că terenul lor va fi expropiat și că indemnizația care va fi fixată nu va corespunde valorii reale a acestuia, reclamanții invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea plângerii lor. Dacă ar exista expropiere, reclamanții trebuie mai întâi să epuizeze căile de recurs interne, conform articolului 35 § 1 din Convenție. În particular, reclamanții vor putea, pe de o parte, ataca decizia expropriere a terenului lor și, pe de altă parte, participa la procedura destinată fixării indemnizației expropriere. De altfel, dacă reclamanții consideră că atingerea proprietății lor este ilegală și suferă prejudiciu, pot oricând sesiza tribunalele administrative cu o acțiune în reparare bazată pe art. 105 al legii de introducere a codului civil.
Într-adevăr, Curtea observă că până acum nu a existat în cauza de față nici expropiere formală nici expropiere de fapt. După cum a remarcat Consilul de Stat în hotărârea nr. 4088/2001, calificarea unui teren ca forestier sau destinat reîmpaduriri nu atrage privare de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămâne privată, cu limitări necesare rezultând din natura sa forestieră, incluzând interzicerea construirii. Or, aceasta înseamnă că reclamanții, care au construit deja o casă pe terenul litigios, nu mai au dreptul să erigi alte construcții. Fără îndoială, această limitare adusă liberei disponibilități a dreptului de utilizare constituie o ingerință în exercitarea drepturilor pe care reclamanții le derivă din calitatea lor de proprietar. Prin urmare, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în cauza de față. Curtea va examina deci plângerea sub acest unghi.
Conform unei jurisprudențe bine stabilite, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie citit la lumina principiului consacrat de prima frază a articolului. În consecință, o măsură de ingerință trebuie să mențină un "echilibru just" între imperativele interesului general și cele ale salvguardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 în întregime, deci și în al doilea alineat; trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Controlând respectarea acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de punere în aplicare cât și pentru judecata dacă consecințele acestora sunt justificate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (Chassagnou și alții c. Franța [MC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999–III). Privitor la domenii cum ar fi cel al mediului, Curtea respectă aprecierea făcută în acest sens de către legiuitorul național, cu excepția cazului în care aceasta este manifest lipsită de bază rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999–V).
Privitor la prezenta cauză, Curtea constată că calificarea terenului reclamanților drept teren de reîmpadurit și-a găsit sursă în deciziile prefectorale din 1935, 1973 și 1990, aceasta din urmă fiind luată în conformitate cu dispozițiile Constituției în vigoare referitoare la protecția mediului. Trebuie deci să se considere că ingerința litigioas corespunde condiției de legalitate. Curtea estimează, de asemenea, că scopul limitărilor impuse reclamanților, și anume protecția naturii și a pădurilor, intră în cadrul interesului general în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul adițional.
Cât privește exigența proporționalității între ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților și scopul interesului general urmărit, Curtea observă că singura limitare care pare a fi fost adusă utilizării bunului vizat de reîmpadurire este aceea a interzicerii construirii. Or, reclamanții nu au pretins niciodată că planificase să erigi alte construcții pe proprietatea lor. De altfel, aceștia continuă să locuiască în casa familială construită pe terenul litigios și nu au demonstrat că fuseseapă obligați să o părăsească sau că există o amenințare de demolaj asupra ei. În aceste condiții, Curtea estimează că măsura incriminată nu poate fi considerată ca causând reclamanților un prejudiciu de natură să facă măsura despropor Prinționată în raport cu scopul legitim urmărit.
Rezultă că acest grief trebuie respins ca evident lipsit de temei, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară petiția inadmisibilă.
Søren Nielsen
Peer Lorenzen
Grefier Adjunct
Președintele
de la requête n
o
35044/02
présentée par Paraskevi KOUSTELIDOU et autres
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 novembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 septembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M
mes
Paraskevi Koustelidou, Anna Koustelidou, M.
Savas Koustelidis et M
me
Kyriaki Koustelidou, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1954, 1984, 1980 et 1981 et résidant à Salonique. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le contexte de l’affaire
Par décision administrative n
o
50113/2580 du 20 mars 1935, une superficie de 14
500
000 m², sise dans la périphérie de la ville de Salonique, actuellement connue sous le nom de «
Forêt Parc de Salonique
», fut destinée au reboisement.
Par décision préfectorale n
o
ΓΔ 2193 du 9 octobre 1973, la superficie à reboiser fut étendue à 29
790
000 m². Seuls quatorze terrains, affectés à un usage particulier (écoles, cimetières, aqueducs, etc.), furent exemptés du reboisement.
Le 29 juin 1979, par décision n
o
1877, le préfet de Salonique exempta également du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées.
Le 3 avril 1990, le préfet de Salonique révoqua la décision n
o
1877/1979, pour des motifs «
de légalité et d’ordre public
». En effet, il considéra qu’en exemptant du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées, la décision préfectorale de 1979 avait illégalement levé en partie la mesure de reboisement (décision n
o
1157). Dès lors, la décision préfectorale n
o
ΓΔ 2193/1973 entra de nouveau en vigueur.
Le 6 juillet 1997, un incendie détruisit 16
640
000 m² de la région.
Par actes n
os
ΔΔ 2835 du 25 septembre 1997 et ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, l’administration destina au reboisement 14
869
000 m² des terres forestières incendiées, auxquelles furent ajoutées 1
117
800 m² de terres non forestières pour constituer un ensemble. Par ailleurs, l’administration exempta du reboisement les terrains sur lesquels des habitations avaient été légalement érigées avant 1973 et entre 1979 et 1990.
Le 5 janvier 1998, deux associations écologiques saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des actes administratifs susmentionnés.
Le 15 novembre 1999, la cinquième chambre du Conseil d’Etat annula les actes attaqués au motif qu’ils avaient limité de façon illégale l’étendue de la zone que la décision préfectorale de 1973 avait destinée au reboisement. La haute juridiction considéra en outre comme illégale l’exemption du reboisement opérée par les actes incriminés au profit des terrains construits (arrêt n
o
3643/1999).
2.
La procédure engagée par les requérants
La mère de la première requérante était propriétaire d’un terrain de 2
563
m² sis à Panorama, une banlieue dans la zone du «
Forêt Parc de Salonique
». Aux termes d’une attestation de l’inspection des forêts (δασαρχείο) de la préfecture de Salonique en date du 15 juillet 1987, 2
020
m² du terrain étaient de nature agricole, tandis que les 543 m² restants étaient de nature forestière.
Par acte notarial en date du 13 août 1987, la première requérante obtint l’usufruit (επικαρπία) et ses enfants, les trois autres requérants, la nue-propriété (ψιλή κυριότητα) du terrain en question.
Le 13 mai 1988, le bureau d’urbanisme de la préfecture de Salonique accorda aux requérants un permis de construire. Les requérants firent construire sur le terrain une maison, dans laquelle ils résident actuellement.
Le 4 avril 2000, les requérants eurent connaissance de l’arrêt n
o
3643/1999 et se rendirent compte que les actes administratifs de 1997 qui avaient exempté leur terrain du reboisement avaient été annulés. En vertu du droit interne (article 51 du décret présidentiel n
o
18/1989), ils disposaient d’un délai de soixante jours pour former une tierce opposition (τριατανακοπή) contre l’arrêt leur portant préjudice. Il s’agit d’une voie de recours ouverte aux personnes qui n’ont été ni parties ni représentées dans une instance et leur permettant d’attaquer une décision qui leur fait grief.
Le 29 mai 2000, les requérants saisirent la cinquième chambre du Conseil d’Etat d’une tierce opposition contre l’arrêt n
o
3643/1999. Ils affirmaient que la procédure en annulation des actes n
os
ΔΔ 2835/1997 et ΔΔ 2871/1997 qui s’était déroulée en leur absence avait violé leur droit d’accès à un tribunal, ainsi que leur droit au respect de leurs biens. Selon eux, leur terrain était agricole et avait été exempté du reboisement en vertu de la décision préfectorale n
o
1877/1979. Le fait que cette décision soit annulée onze ans plus tard ne saurait leur être imputable, d’autant plus qu’entre-temps ils avaient fait construire leur habitation principale sur ledit terrain, sur la base d’un permis de construire délivré par la préfecture de Salonique avec l’aval de l’inspection des forêts.
Les 5 et 18 avril 2001, les requérants déposèrent deux mémoires ampliatifs. L’audience devant le Conseil d’Etat eut lieu le 25 avril 2001. Le juge rapporteur chargé de l’affaire avait auparavant participé à la formation de la haute juridiction qui avait examiné la procédure en annulation des actes n
os
ΔΔ 2835/1997 et ΔΔ 2871/1997. Toutefois, les requérants ne demandèrent pas sa récusation.
Le 21 novembre 2001, le Conseil d’Etat rejeta le recours formé par les requérants. Dans la mesure où ces derniers se plaignaient d’avoir été privés d’accès à un tribunal pour faire valoir leurs droits, la haute juridiction considéra que la tierce opposition constituait un recours adéquat et suffisant, conduisant au réexamen complet de l’affaire tant en fait qu’en droit. Au cas où la tierce opposition se trouvait fondée, l’arrêt attaqué aurait été annulé rétroactivement et le recours en annulation réexaminé. Dès lors, le Conseil d’Etat jugea que la tierce opposition exercée par les requérants satisfaisait aux exigences d’une protection judiciaire effective de leurs droits garantis par la Constitution grecque et la Convention. Quant à l’argument des requérants, selon lequel leur terrain avait été à juste titre exempté du reboisement en raison de sa nature agricole, le Conseil d’Etat considéra que le bien foncier en question n’était pas un terrain agricole, mais avait été destiné au reboisement déjà en 1935 ou au plus tard en 1973. A cet égard, la haute juridiction souligna que les requérants n’avaient pas contesté la légalité des actes administratifs de 1935 et 1973, destinant la région au reboisement, ni celle de l’acte administratif de 1990, révoquant les exceptions introduites au régime de reboisement. Par ailleurs, le Conseil d’Etat jugea que l’annulation des actes administratifs n
os
ΔΔ 2835/1997 et ΔΔ 2871/1997 par l’arrêt n
o
3643/1999 n’avait pas privé les requérants de leur droit de propriété. Selon la haute juridiction, la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emportait pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeurait privée, avec les limitations nécessaires qui découlaient de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire. De toute façon, le terrain litigieux se trouvait en dehors du plan d’urbanisme, à savoir dans une région qui n’était pas destinée à la construction. Dès lors, les requérants ne sauraient affirmer que la confiance née en eux méritait la protection judiciaire et qu’en annulant les actes ayant exempté leur terrain du reboisement, l’arrêt n
o
3643/1999 avait porté atteinte à cette confiance (arrêt n
o
4088/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 6 juin 2002.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Les articles pertinents de la Constitution sont ainsi libellés
:
Article
17
«
1.
La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.
2.
Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l’audience du tribunal sur cette demande (...)
»
Article 24 § 1
«
La protection de l’environnement naturel et culturel constitue une obligation de l’Etat. L’Etat est tenu de prendre des mesures spéciales, préventives ou répressives, dans le but de sa conservation.
La loi règle les modalités de la protection des forêts et des espaces boisés en général. La modification de l’affectation des forêts et des espaces boisés domaniaux est interdite, sauf si leur exploitation agricole l’emporte au point de vue de l’économie nationale ou si tout autre usage devient nécessaire en vue de l’intérêt public.
»
Article 117 § 3
«
Les forêts domaniales ou privées et les espaces boisés qui ont été ou qui seraient détruits par incendie ou déplantés de toute autre manière, ne changent pas de cette raison leur affectation établie avant leur destruction et ils sont déclarés obligatoirement des espaces à reboiser
; leur affectation à tout autre but est exclue.
»
2.
L’article 105 de la loi d’accompagnement (Εισαγωγικός νόμος) du code civil dispose
:
«
L’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition
existante et destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres.»
Cet article établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos,
Commentaire du code civil
, article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n
o
23; Filios,
Droit des contrats
, partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos,
Droit administratif
, troisième édition, par. 217; arrêt n
o
535/1971 de la Cour de cassation;
Nomiko Vima
, 19e année, p. 1414; arrêt n
o
492/1967 de la Cour de cassation ;
Nomiko Vima
, 16e année, p. 75).
La recevabilité de l’action en réparation est soumise à une condition : la nature illégale de l’acte ou de l’omission.
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent qu’ils n’ont pas pu bénéficier d’une protection judiciaire effective de leurs droits.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre que le Conseil d’Etat n’a pas été une juridiction impartiale.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent enfin d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.
1.
Les requérants se plaignent de ne pas avoir été invités à participer à la procédure engagée en 1998 devant le Conseil d’Etat par les deux associations écologiques. Selon eux, cette procédure était cruciale pour la protection de leurs droits patrimoniaux
; le fait d’avoir été considérés comme «
tiers
» au procès les priva de la possibilité d’être entendus par le Conseil d’Etat et de bénéficier d’une protection judiciaire effective de leurs droits. S’ils avaient été présents, ils auraient pu défendre la validité des actes administratifs qui exemptaient leur terrain du reboisement et prévenir ainsi l’atteinte à leur propriété. Ils ajoutent que la tierce opposition qu’ils ont pu former par la suite contre l’arrêt n
o
3643/1999 n’était pas un recours effectif pour dénoncer la violation de leurs droits patrimoniaux. En particulier, ils affirment que l’arrêt litigieux était exécutoire immédiatement, car la tierce opposition, qui n’a de toute façon pas abouti, n’avait pas d’effet suspensif. Ils invoquent les articles 6
1.et 13 de la Convention.
Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
a.
Dans la mesure où les requérants se plaignent de ne pas avoir eu accès au Conseil d’Etat pour participer à la procédure en annulation des actes administratifs n
os
ΔΔ 2835/1997 et ΔΔ 2871/1997, la Cour note que cette procédure prit fin avec l’arrêt n
o
3643/1999, rendu le 15 novembre 1999, donc plus de six mois avant le 13 septembre 2002, date d’introduction de la requête. Les requérants, qui ont eu connaissance de l’arrêt litigieux le 4
avril 2000, n’invoquent aucune raison de nature à les dispenser de saisir la Cour dans un délai de six mois à partir de cette date. Cette omission est d’autant plus injustifiable que les requérants eux-mêmes contestent actuellement l’efficacité du recours qu’ils ont formé contre ledit arrêt, en affirmant que l’arrêt litigieux était immédiatement exécutoire, la tierce opposition n’ayant pas d’effet suspensif.
Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
b.
Dans la mesure où les requérants se plaignent que la tierce opposition n’était pas un recours effectif, la Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne permettant de connaître du contenu d’un «
grief défendable
» fondé sur la Convention et d’offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l’obligation découlant de l’article 13 varie également en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé par l’article 13 doit être «
effectif
» en pratique comme en droit (voir, parmi beaucoup d’autres,
[GC], n
o
effectivité
» d’un «
recours
» au sens de l’article 13 ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant (
Kudla c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
Dans le cas d’espèce, les requérants se plaignent notamment que la tierce opposition n’a pas eu d’effet suspensif et n’a pas abouti au résultat qu’ils souhaitaient, à savoir l’annulation de l’arrêt n
o
3643/1999.
La Cour a déjà jugé que l’effectivité des recours exigés par l’article 13 suppose qu’ils puissent empêcher l’exécution des mesures contraires à la Convention et dont les conséquences sont potentiellement irréversibles, tout en précisant que les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait l’article 13 (
Čonka c. Belgique
, n
o
51564/99, § 79, CEDH 2002–I). Toutefois, il ressort du dossier qu’aucune mesure en vertu de l’arrêt n
o
3643/1999 n’a été prise à ce jour à l’encontre des requérants. S’il existait théoriquement un risque lié à la possibilité d’exécuter l’arrêt attaqué alors que la tierce opposition était pendante devant le Conseil d’Etat, ce risque ne s’est pas vérifié. Les requérants n’ont donc subi aucun préjudice du fait que la tierce opposition n’a pas eu d’effet suspensif. En outre, ces derniers n’ont pas démontré qu’ils ne pouvaient pas demander le sursis à exécution des mesures qui seraient éventuellement prises à leur encontre.
La Cour considère par ailleurs que les requérants ne sauraient nier que leur affaire fut débattue devant la haute juridiction dans le cadre d’une procédure contradictoire au cours de laquelle ils ont pu présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. En effet, à l’instar du Conseil d’Etat, la Cour note que la tierce opposition formée par les requérants conduisit au réexamen complet de l’affaire tant en fait qu’en droit et aurait pu aboutir, si elle s’était révélée fondée, à l’annulation de l’arrêt attaqué avec effet rétroactif. Le fait que le recours des requérants fut rejeté n’est pas de nature à mettre en cause son efficacité, le terme «
recours
» de l’article
13 ne signifiant pas un recours voué au succès.
Au vu de ce qui précède, à supposer que les griefs des requérants puissent passer pour «
défendables
» au sens de l’article 13 de la Convention, la Cour estime que ces derniers ont bénéficié d’un recours adéquat et suffisant pour faire valoir leurs droits.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants contestent également l’impartialité de la haute juridiction qui examina leur recours contre l’arrêt n
o
3643/1999, dans la mesure où le juge rapporteur chargé du dossier avait également participé à la formation qui rendit l’arrêt attaqué.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans cette disposition consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres,
Fressoz et Roire c.
France
[GC], n
o
29183/95, §
A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais il doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu’il entend ensuite formuler devant la Cour (voir
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 18, § 34).
Or, dans le cas d’espèce, la Cour note que les requérants n’ont pas demandé la récusation du magistrat incriminé. Ils n’invoquent par ailleurs aucune raison qui aurait pu les dispenser de l’obligation d’utiliser cette voie de recours.
Dès lors, la Cour estime que les requérants n’ont pas attiré l’attention de la haute juridiction sur le problème dont ils saisissent actuellement la Cour et n’ont donc pas épuisé valablement les voies de recours que mettait à leur disposition le droit grec.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
3.
Les requérants se plaignent enfin d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment que même s’il jouxte une forêt, leur terrain n’en a jamais était une. Ils estiment que l’annulation des actes qui avaient exempté ce dernier du reboisement était le résultat d’une série d’erreurs commises par les services administratifs de l’Etat durant des décennies. Selon eux, leur terrain sera exproprié aux fins de reboisement et l’indemnité d’expropriation qu’ils recevront sera fixée à un montant nettement inférieur à la valeur du bien exproprié, en raison de la qualification de ce dernier comme terre forestière. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour considère, tout d’abord, qu’en se plaignant que leur terrain sera exproprié et que l’indemnisation qui sera fixée ne correspondra pas à la valeur réelle de ce dernier, les requérants invoquent de façon prématurée un risque futur qui se fonde sur de simples spéculations et qui ne saurait être pris en compte pour l’examen de leur grief. S’il y a expropriation, les requérants devront d’abord épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. En particulier, les requérants pourront, d’une part, attaquer la décision d’expropriation de leur terrain et, d’autre part, participer à la procédure tendant à la fixation de l’indemnité d’expropriation. Par ailleurs, si les requérants estiment que l’atteinte à leur propriété est illégale et qu’ils en subissent un préjudice, ils peuvent toujours saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil.
En effet, la Cour note qu’à ce jour il n’y a eu en l’espèce ni expropriation formelle ni expropriation de fait. Comme l’a remarqué le Conseil d’Etat dans son arrêt n
o
4088/2001, la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emporte pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeure privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire. Or, cela signifie que les requérants, qui ont déjà fait construire une maison sur le terrain litigieux, n’ont plus le droit d’y faire ériger d’autres constructions. A n’en pas douter, cette limitation apportée à la libre disposition du droit d’usage constitue une ingérence dans la jouissance des droits que les requérants tirent de leur qualité de propriétaire. Dès lors, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1 joue en l’espèce. La Cour examinera donc le grief sous cet angle.
Selon une jurisprudence bien établie, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article. En conséquence, une mesure d’ingérence doit ménager un «
juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article
1 du Protocole n
o
1
tout entier, donc aussi dans le second alinéa
; il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (
Chassagnou et autres c. France
[GC], n
os
25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999–III). S’agissant de domaines tels que celui de l’environnement, la Cour respecte l’appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir,
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC],
n
o
Concernant la présente affaire, la Cour constate que la qualification du terrain des requérants comme terre à reboiser trouve sa source dans les décisions préfectorales de 1935, 1973 et 1990, cette dernière étant prise conformément aux dispositions de la Constitution en vigueur relatives à la protection de l’environnement. Il convient donc de considérer que l’ingérence litigieuse répond à la condition de légalité. La Cour estime également que le but des limitations imposées aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l’intérêt général au sens du second alinéa de l’article 1 du Protocole additionnel.
Quant à l’exigence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit de propriété des requérants et le but d’intérêt général poursuivi, la Cour note que la seule limitation qui semble avoir été apportée à l’usage du bien visé par le reboisement est celle de l’interdiction de construire. Or, les requérants n’ont à aucun moment prétendu qu’ils avaient planifié de faire ériger d’autres constructions sur leur propriété. En outre, ceux-ci continuent à habiter dans la maison familiale construite sur le terrain litigieux et n’ont pas démontré qu’ils ont été obligés de la quitter ou qu’il y a une menace de démolition pesant sur elle. Dans ces conditions, la Cour estime que la mesure incriminée ne peut être considérée comme causant aux requérants un préjudice de nature à rendre cette mesure disproportionnée par rapport au but légitime visé.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président