AFFAIRE NIKAS ET NIKA c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (n o 31273/04) îndreptată împotriva Republicii Elene și de care doi cetățeni ai acestui stat, Dmnul Tryfon Nikas și Doamna Garyfallia Nika (« reclamanții »), au sesizat Curtea pe 23 august 2004 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții sunt reprezentați de Dmnul D. Nikopoulos, avocat la baroul din Thessalonic. Guvernul elen (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului acestuia, Dmnul S. Spyropoulos, assessor la Consiliul juridic al statului și Doamna M. Papida, auditor la Consiliul juridic al statului.

Pe 6 iunie 2005, prima secție a hotărât să comunice Guvernului motivele referitoare la durata procedurii. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a hotărât că se vor examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Prin decizia administrativă n o 50113/2580 din 20 martie 1935, o suprafață de 14 500 000 m², situată în periferia orașului Thessalonic, cunoscută în prezent sub numele de « Pădure Parc Thessalonic », a fost destinată reîmpadurării.

Prin decizia prefectorală n o ΓΔ 2193 din 9 octombrie 1973, suprafața de reîmpadurat a fost extinsă la 29 790 000 m². Doar paisprezece terenuri, alocate pentru folosință specială (școli, cimitire, apeducte etc.), au fost scutite de reîmpadurare.

Pe 29 iunie 1979, prin decizia n o 1877, prefectul Thessalonicului a scutit, de asemenea, de reîmpadurare proprietățile private și terenurile agricole cultivate.

Pe 3 aprilie 1990, prefectul Thessalonicului a revocat decizia n o 1877/1979, din motive « de legalitate și ordine publică ». Într-adevăr, a considerat că prin scutirea de reîmpadurare a proprietăților private și a terenurilor agricole cultivate, decizia prefectorală din 1979 a ridicat ilegal în parte măsura de reîmpadurare (decizia n o 1157). Prin urmare, decizia prefectorală n o ΓΔ 2193/1973 a intrat din nou în vigoare.

Pe 6 iulie 1997, un incendiu a distrus 16 640 000 m² din regiune.

Prin actele n os ΔΔ 2835 din 29 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, administrația a destinat reîmpadurării 14 869 000 m² din terenurile forestiere incendiate, la care s-au adăugat 1 117 800 m² de terenuri non-forestiere pentru a constitui un ansamblu. De altfel, administrația a scutit de reîmpadurare terenurile pe care au fost ridicate legal construcții înainte de 1973 și între 1979 și 1990.

Pe 5 ianuarie 1998, două asociații ecologice au sesizat Consiliul de stat cu un recurs în anulare a actelor administrative menționate mai sus.

Pe 15 noiembrie 1999, cea de-a cincea cameră a Consilului de stat a anulat actele atacate pe motiv că au limitat ilegal aria zonei destinate reîmpadurării de către decizia prefectorală din 1973. Înalta curte a considerat, de asemenea, ilegal scutirea de reîmpadurare efectuată de actele incriminate în favoarea terenurilor construite (hotărâre n o 3643/1999).

Ulterior, alți proprietari de terenuri situate în regiune au aflat de hotărârea n o 3643/1999 și și-au dat seama că actele administrative din 1997 scutind terenurile lor de reîmpadurare au fost anulate. În 2000, aceste persoane au sesizat cea de-a cincea cameră a Consilului de stat cu o opoziție de terță persoană împotriva hotărârii n o 3643/1999. Aceasta este o cale de atac deschisă persoanelor care nu au fost părți nici reprezentate într-un proces, permițindu-le să atace o decizie care le prejudiciază. În noiembrie 2001, Consiliul de stat le-a respins. Conform înaltei curți, calificarea unui teren ca forestier sau destinat reîmpadurării nu implica privarea de proprietate, căci chiar și după această calificare, o proprietate rămâne privată, cu limitările necesare rezultând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construcțiilor (vezi, în special, hotărârile n os 4086/2001, 4088/2001 etc.). B. Procedura inițiată de reclamanți

La originea prezentei cauze se află un teren de 2 000 m² situat la Panorama, un cartier în zona « Pădure Parc Thessalonic ». Primul reclamant, tată al celui de-al doilea reclamant, este uzufructuarul terenului menționat și fiica sa este proprietara nud a 10 % în coproprietate a terenului în cauză. Reclamanții invocă mai multe documente administrative pentru a dovedi natura agricolă a terenului în cauză.

Pe 5 ianuarie 1998, reclamanții au sesizat Consiliul de stat cu un recurs în anulare a actului n o ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, care destina terenul lor reîmpadurării (vezi punctul 10 mai sus). Ședința a fost inițial fixată pentru 1 er decembrie 1999, apoi amânată în mai multe rânduri, inclusiv la cererea reclamanților. A avut loc pe 27 martie 2002. În cursul procedurii, raportorul inițial desemnat a fost promovat și cauza atribuită unui nou raporteur.

Pe 12 august 2003, Consiliul de stat a constatat că a anulat deja actul atacat în hotărârea sa n o 3643/1999 și că a respins, de asemenea, opoziții de terță persoană formulate împotriva acelei hotărâri (vezi punctele 12-13 mai sus). Prin urmare, a pronunțat anularea instanței, în temeiul articolului 32 § 1 din decretul prezidențial n o 18/1989 care prevede anularea instanței atunci când actul sau sentința atacați au fost revocare, anulați, sau au dispărut (hotărâre n o 2097/2003). Această hotărâre a fost punată la curat și certificată ca conformă pe 26 februarie 2004. II.

Acest articol stabilește conceptul de act daunator special de drept public, creând o responsabilitate delictuală a statului. Această responsabilitate rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu doar acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt în principiu executabile (Kyriakopoulos, Comentariu al codului civil , art. 105 din legea introductivă a codului civil, n o 23; Filios, Dreptul contractelor , parte specială, volumul 6, responsabilitate delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ , ediția a treia, par. 217; hotărâre n o 535/1971 a Curții de casație; Nomiko Vima , al 19-lea an, p. 1414; hotărâre n o 492/1967 a Curții de casație ; Nomiko Vima , al 16-lea an, p. 75). Admisibilitatea acțiunii în reparație este supusă unei condiții: natura ilegalității actului sau omisiunii.

Conform jurisprudenței tribunalelor administrative, depășirea limitelor puterii discreționare a administrației sau nerespectarea principiilor generale ale bunei administrații sunt susceptibile de a angaja responsabilitatea delictuală a acesteia (vezi, printre altele, curtea administrativă de apel din Atena, hotărârile n os 1605/93 și 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 și 1998, p. 963). Responsabilitatea delictuală a administrației este, de asemenea, angajată în cazul în care o sarcină care apasă legal asupra unei proprietăți constă într-un blocaj substantial al acesteia (Consilul de stat, hotărâre n o 2801/1991, formație plenară, Nomiko Vima 1992, p. 1091 ) .

Dispozițiile relevante ale decretului prezidențial n o 18/1989 privind « Codificarea dispozițiilor legilor referitoare la Consilul de stat » prevăd : art. 32 § 1 « Dacă după introducerea recurșului, actul sau sentința atacați au fost revocare, anulate, sau au dispărut, instanța este anulată printr-o decizie de nehotărâre. » art. 50 § 1 « Hotărârea care admite concluziile recurșului în anulare pronunță anularea actului atacat și atrage în mod legal abolirea acestuia erga omnes , indiferent dacă este vorba de un act reglementar sau un act individual. »

Perioada de luat în considerare a început pe 5 ianuarie 1998, odată cu sesizarea Consilului de stat și s-a încheiat pe 12 august 2003, cu hotărârea n o 2097/2003 a înaltei curți. A durat deci cinci ani, șapte luni și șapte zile, pentru o singură instanță. A. Asupra admisibilității

Guvernul pledează la titlu principal inadmisibilitatea motinului din motiv de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. În particular, susține că rezultatul procedurii inițiate de reclamanți devant Consilul de stat nu era direct determinant pentru drepturile civile ale acestora, deoarece pe 15 noiembrie 1999, actul atacat a fost anulat în cadrul unei alte proceduri. Din acea dată, contestația nu era nici reală nici serioasă.

Conform reclamanților, este incontestabil că procedura litigioasă privea « drepturile și obligațiile lor de caracter civil » în sensul articolului 6 § 1.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, termenii « contestații privind (unele) drepturi și obligații de caracter civil » acoperă orice procedură al cărei rezultat este determinant pentru (asemenea) drepturi și obligații» (vezi Ringeisen c. Austria , hotărâre din 16 iulie 1971, seria A n o 13, p. 39, § 94). art. 6 § 1 nu se mulțumește totuși cu un legătură tânjeacă nici cu repercusiuni îndepărtate : drepturile și obligațiile de caracter civil trebuie să formeze obiectul - sau unul din obiecte - contestației și rezultatul procedurii litigioase trebuie să fie direct determinant pentru un asemenea drept (vezi Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia , hotărâre din 23 iunie 1981, seria A n o 43, p. 21, § 46) ; această dispoziție se aplică doar unei proceduri care se încheie cu o decizie având efecte directe, dar nu și consecințe indirecte sau fortuite, asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil ale persoanei interesate ( Surmont și De Meurechy c. Belgia , n os 13601/88 și 13602/88, decizie a Comisiei din 6 iulie 1989, Decizii și rapoarte (DR) 62, p. 284). Cu alte cuvinte, aplicarea acestei dispoziții unei proceduri presupune că rezultatul acesteia să aibă « efectul direct de a crea, modifica sau anula drepturi sau obligații juridice de caracter civil » ( Karagiannis c. Grecia (decizie.), n o 65607/01, 20 martie 2003).

În caz de fapt, prin sesizarea Consilului de stat, reclamanții căutau să facă anula un act administrativ care afecta direct drepturile lor patrimoniale, deoarece aducea o limitare la utilizarea terenului lor. La momentul introducerii recurșului lor, pe 5 ianuarie 1998, puteau crede că aveau șanse să obțină satisfacție prin intermediul procedurii pe care o inițiaseră și nu erau în măsură să prevadă că actul atacat ar fi anulat în cadrul unei alte cauze. Prin urmare, în ciuda faptului că pe parcursul litis pendente litigiul și-a pierdut obiectul, reclamanții ridicau în recursul lor « contestații » privind apărarea drepturilor patrimoniale private (vezi, mutatis mutandis , Belaousof și alții c. Grecia (decizie.), n o 66296/01, 20 martie 2003 ; vezi și, a contrario , Astikos Oikodomikos Synetairismos Nea Konstantinoupolis (decizie.), n o 37806/02, 20 ianuarie 2005).

În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea estimează că articolul 6 § 1 din Convenție se aplică procedurii în cauză. Prin urmare, excepția ridicată de Guvern la această privință trebuie respinsă.

Curtea constată, de altfel, că acest motiv nu este în mod evident temeinic în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă, de altfel, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul afirmă că durata procedurii nu a fost excesivă. El remarcă că reclamanții nu au căutat să o accelereze. În orice caz, Guvernul subliniază că enjeu al cauzei nu a cerut nici o celeritate specială din partea autorităților, deoarece actul atacat de reclamanți în recursul lor fusese deja anulat de Consilul de stat în cadrul unei alte proceduri.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjeu litigiului pentru persoanele interesate (vezi, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n o 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în numeroase rânduri cauze care ridicau întrebări similare cu cea a cazului de fapt și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi cauza Frydlender citată anterior).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Este adevărat că litigiul și-a pierdut enjeu pentru persoanele interesate din 15 noiembrie 1999, data la care actul litigios a fost anulat în cadrul unei alte proceduri ; totuși, Consilul de stat a durat mai mult de cinci ani și șapte luni pentru a pronunța hotărâre și pentru a pronunța anularea instanței. Curtea estimează că nici o explicație relevantă a acestui termen nu a fost furnizată de guvernul pârât. Curtea reafirmă la această privință că trebuie să revină statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil în termen rezonabil (vezi Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n o 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV).

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în caz de fapt durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor « termenului rezonabil ». Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor lor. Ei afirmă că chiar dacă granițește o pădure, terenul lor nu a fost niciodată una. Or, anularea instanței de care au sesizat Consilul de stat îi privează pentru totdeauna de posibilitatea de a stabili realitatea naturii agricole a terenului lor. Conform lor, terenul lor a fost indebite blocat și va fi expropriat în scopuri de reîmpadurare ; în privința indemnității de expropriere, reclamanții afirmă că nu este sigur că o vor primi și că, în orice caz, aceasta va fi de o valoare mult mai mică decât valoarea bunului expropriat, din cauza calificării acestuia ca teren forestier. Reclamanții concluzionează că sunt lipsiți de jouissance proprietății lor din cauza unei serii de erori comise de serviciile administrative ale statului de-a lungul decenii. Ei invocă art. 1 din Protocolul n o 1, care se redactează după cum urmează : « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. » Cu privire la admisibilitate

Curtea observă, mai întâi, că plângând-se că terenul lor va fi expropriat și că indemnizația care va fi stabilită nu va corespunde valorii reale a acestuia, reclamanții invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea motinului lor. Dacă va exista expropiere, reclamanții trebuie mai întâi să epuizeze căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. În particular, reclamanții pot, pe de o parte, ataca decizia de expropriere a terenului lor și, pe de altă parte, participa la procedura destinată stabilirii indemnității de expropriere. De altfel, dacă reclamanții consideră că încălcarea proprietății lor este ilegalității și că suferă prejudiciu din cauza acesteia, pot oricând sesiza tribunalele administrative cu o acțiune în reparație bazată pe art. 105 din legea introductivă a codului civil (vezi punctele 18-20 mai sus).

Într-adevăr, Curtea observă că până la această dată nu a existat în caz de fapt nici expropiere formală nici expropiere de fapt. Cum a remarcat Consilul de stat în hotărârea sa n o 4088/2001 (vezi punctul 13 mai sus), calificarea unui teren ca forestier sau destinat reîmpadurării nu implică privarea de proprietate, căci chiar și după această calificare, o proprietate rămâne privată, cu limitările necesare rezultând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construcțiilor. Or, aceasta înseamnă că reclamanții nu au dreptul de a face ridicate construcții pe terenul lor. Fără îndoială, această limitare adusă liberei dispoziții a dreptului de utilizare constituie o ingerință în jouissance drepturilor pe care reclamanții le obțin din calitatea lor de proprietari. Prin urmare, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul n o 1 se aplică în caz de fapt. Curtea va examina deci motinul sub acest unghi.

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul n o 1 trebuie citit în lumina principiului consacrat de prima propoziție a articolului. În consecință, o măsură de ingerință trebuie să menține un « echilibru just » între imperativele interesului general și cele ale salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1 din Protocolul n o 1, deci și în al doilea alineat ; trebuie să existe o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o largă marjă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru aprecierea dacă consecințele acestora sunt justificate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză ( Chassagnou și alții c. Franța [GC], n os 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999–III). În ceea ce privește domenii cum ar fi mediul, Curtea respectă aprecierea adusă la aceasta de către legiuitor, cu excepția cazului în care aceasta este în mod evident lipsită de bază rezonabilă (vezi, mutatis mutandis , Immobiliare Saffi c. Italia [GC], n o 22774/93, § 49, CEDO 1999 ‑ V).

Referitor la prezenta cauză, Curtea constată că calificarea terenului reclamanților ca teren de reîmpadurat are sursa sa în deciziile prefectorale din 1935, 1973 și 1990, cea din urmă fiind luată în conformitate cu dispozițiile Constituției în vigoare referitoare la protecția mediului. Prin urmare, trebuie să se considere că ingerința litigioasă răspunde condiției de legalitate. Curtea estimează, de asemenea, că scopul limitărilor impuse reclamanților, și anume protecția naturii și pădurilor, intră în cadrul interesului general în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul adiționat.

Cât privește cerința proporționalității între ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților și scopul interesului general urmărit, Curtea observă că singura limitare care pare a fi fost adusă utilizării bunului vizat de reîmpadurare este aceea a interzicerii construcțiilor. Or, reclamanții nu au pretins niciodată că planificase ridicarea construcțiilor pe proprietatea lor, pe care o calific în altă parte drept teren agricol. În aceste condiții, Curtea estimează că măsura incriminată nu poate fi considerată drept cauzând reclamanților un prejudiciu de natură a face această măsură disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit ( Koustelidou și alții c. Grecia (decizie.), n o 35044/02, 20 noiembrie 2003).

Rezultă din acesta că acest motiv trebuie respins ca fiind în mod evident temeinic, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Curtea observă mai întâi că obiectivul recurșului în anulare format de reclamanți era anularea unui act administrativ destinând terenul lor reîmpadurării. Or, acest act a fost anulat de Consilul de stat în cadrul unei alte proceduri. Indiferent de motivele reținute de Consilul de stat pentru a anula actul în cauză, totuși acesta a fost într-adevăr anulat. La momentul examinării propriului recursul, reclamanții nu pot pretinde că sunt victime ale deciziei Consilului de stat de a pronunța anularea instanței, căci obiectivul lor a fost în întregime atins, chiar dacă din motive diametral opuse celor pe care le propuseseră. Din opinia Curții, nici o încălcare a dreptului de acces la tribunal sau a dreptului la un recurs efectiv nu se găsește deci stabilită în caz de fapt. Cât privește motinul ridicat la titlu de articol 14 din Convenție, Curtea estimează că acesta nu a fost deloc susținut.

Rezultă din aceasta că această parte a cererii este în mod evident temeinic și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanții pretind 50 000 de euro (EUR) la titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul consideră că nu există nici o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenției și daunele pretinse. El afirmă că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea estimează că reclamanții au suferit un rău moral cert. Statuând în echitate, cum dorește art. 41 din Convenție, ea acordă fiecăruia 5 000 EUR la această privință, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții nu au prezentat nici o cerere la această privință. Curtea estimează deci că nu este cazul să se acorde o sumă la titlu de cheltuieli și costuri. C. Interese moratorii

Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzii morator pe rata dobânzii de la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește motinul bazat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru restul ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit ; b) că odată cu expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Realizat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2006 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31273/04) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Tryfon Nikas et M me Garyfallia Nika (« les requérants »), ont saisi la Cour le 23 août 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e D. Nikopoulos, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 6 juin 2005, la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par décision administrative n o 50113/2580 du 20 mars 1935, une superficie de 14 500 000 m², sise dans la périphérie de la ville de Thessalonique, actuellement connue sous le nom de « Forêt Parc de Thessalonique », fut destinée au reboisement.

Par décision préfectorale n o ΓΔ 2193 du 9 octobre 1973, la superficie à reboiser fut étendue à 29 790 000 m². Seuls quatorze terrains, affectés à un usage particulier (écoles, cimetières, aqueducs, etc.), furent exemptés du reboisement.

Le 29 juin 1979, par décision n o 1877, le préfet de Thessalonique exempta également du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées.

Le 3 avril 1990, le préfet de Thessalonique révoqua la décision n o 1877/1979, pour des motifs « de légalité et d’ordre public ». En effet, il considéra qu’en exemptant du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées, la décision préfectorale de 1979 avait illégalement levé en partie la mesure de reboisement (décision n o 1157). Dès lors, la décision préfectorale n o ΓΔ 2193/1973 entra de nouveau en vigueur.

Le 6 juillet 1997, un incendie détruisit 16 640 000 m² de la région.

Par actes n os ΔΔ 2835 du 29 septembre 1997 et ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, l’administration destina au reboisement 14 869 000 m² des terres forestières incendiées, auxquelles furent ajoutées 1 117 800 m² de terres non forestières pour constituer un ensemble. Par ailleurs, l’administration exempta du reboisement les terrains sur lesquels des habitations avaient été légalement érigées avant 1973 et entre 1979 et 1990.

Le 5 janvier 1998, deux associations écologiques saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des actes administratifs susmentionnés.

Le 15 novembre 1999, la cinquième chambre du Conseil d’Etat annula les actes attaqués au motif qu’ils avaient illégalement limité l’étendue de la zone que la décision préfectorale de 1973 avait destinée au reboisement. La haute juridiction considéra en outre comme illégale l’exemption du reboisement opérée par les actes incriminés au profit des terrains construits (arrêt n o 3643/1999).

Par la suite, d’autres propriétaires de terrains situés dans la région eurent connaissance de l’arrêt n o 3643/1999 et se rendirent compte que les actes administratifs de 1997 exemptant leurs terrains du reboisement avaient été annulés. En 2000, ces personnes saisirent la cinquième chambre du Conseil d’Etat d’une tierce opposition contre l’arrêt n o 3643/1999. Il s’agit d’une voie de recours ouverte aux individus qui n’ont été ni parties ni représentées dans une instance, leur permettant d’attaquer une décision qui leur fait grief. En novembre 2001, le Conseil d’Etat les débouta. Selon la haute juridiction, la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emportait pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeurait privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire (voir, notamment, les arrêts n os 4086/2001, 4088/2001, etc.). B. La procédure engagée par les requérants

A l’origine de la présente affaire se trouve un terrain de 2 000 m² sis à Panorama, une banlieue dans la zone du « Forêt Parc de Thessalonique ». Le premier requérant, père de la seconde requérante, est l’usufruitier dudit terrain et sa fille est la nue-propriétaire de 10 % en indivis du terrain en cause. Les requérants invoquent plusieurs documents administratifs pour faire valoir la nature agricole du terrain en question.

Le 5 janvier 1998, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de l’acte n o ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, destinant leur terrain au reboisement (voir paragraphe 10 ci-dessus). L’audience fut initialement fixée au 1 er décembre 1999, puis ajournée à plusieurs reprises, dont une à la demande des requérants. Elle eut lieu le 27 mars 2002. Au cours de la procédure, le rapporteur initialement désigné fut promu et l’affaire attribuée à un nouveau rapporteur.

Le 12 août 2003, le Conseil d’Etat constata qu’il avait déjà annulé l’acte attaqué dans son arrêt n o 3643/1999 et qu’il avait aussi rejeté les tierces oppositions formées contre cet arrêt (voir paragraphes 12-13 ci-dessus). Dès lors, il prononça l’annulation de l’instance, en vertu de l’article 32 § 1 du décret présidentiel n o 18/1989 qui prévoit l’annulation de l’instance lorsque l’acte qui fait l’objet du recours en annulation a été annulé ou révoqué après l’introduction du recours (arrêt n o 2097/2003). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 26 février 2004. II.

L’article 105 de la loi d’accompagnement (Εισαγωγικός νόμος) du code civil dispose : « L’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres. »

Cet article établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217; arrêt n o 535/1971 de la Cour de cassation; Nomiko Vima , 19e année, p. 1414; arrêt n o 492/1967 de la Cour de cassation ; Nomiko Vima , 16e année, p. 75). La recevabilité de l’action en réparation est soumise à une condition : la nature illégale de l’acte ou de l’omission.

Selon la jurisprudence des tribunaux administratifs, le dépassement des limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration ou la méconnaissance des principes généraux de la bonne administration sont susceptibles d’engager la responsabilité extracontractuelle de celle-ci (voir, parmi d’autres, cour administrative d’appel d’Athènes, arrêts n os 1605/93 et 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 et 1998, p. 963). La responsabilité extracontractuelle de l’administration est également engagée dans le cas où une charge pesant légalement sur une propriété consiste en un blocage substantiel de celle-ci (Conseil d’Etat, arrêt n o 2801/1991, formation plénière, Nomiko Vima 1992, p. 1091 ) .

Les dispositions pertinentes du décret présidentiel n o 18/1989 sur la « Codification des dispositions des lois sur le Conseil d’Etat » disposent : Article 32 § 1 « Si, après l’introduction du recours, l’acte ou le jugement attaqué a été révoqué, annulé, ou a disparu, il est mis fin à l’instance par une décision de non-lieu à statuer. » Article 50 § 1 « L’arrêt faisant droit aux conclusions du recours en annulation prononce l’annulation de l’acte attaqué et entraîne légalement son abolition erga omnes , qu’il s’agisse d’un acte réglementaire ou d’un acte individuel. » EN DROIT I.

La période à considérer a débuté le 5 janvier 1998, avec la saisine du Conseil d’Etat et s’est terminée le 12 août 2003, avec l’arrêt n o 2097/2003 de la haute juridiction. Elle a donc duré cinq ans, sept mois et sept jours, pour une instance. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement plaide à titre principal l’irrecevabilité du grief pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. En particulier, il soutient que l’issue de la procédure engagée par les requérants devant le Conseil d’Etat n’était pas directement déterminante pour leurs droits civils, puisque le 15 novembre 1999, l’acte attaqué a été annulé dans le cadre d’une autre procédure. A partir de cette date, la contestation n’était ni réelle ni sérieuse.

Selon les requérants, il est incontestable que la procédure litigieuse portait sur leurs « droits et obligations de caractère civil » au sens de l’article 6 § 1.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les termes « contestations sur (des) droits et obligations de caractère civil » couvrent toute procédure dont l’issue est déterminante pour (de tels) droits et obligations » (voir Ringeisen c. Autriche , arrêt du 16 juillet 1971, série A n o 13, p. 39, § 94). L’article 6 § 1 ne se contente pourtant pas d’un lien ténu ni de répercussions lointaines : des droits et obligations de caractère civil doivent constituer l’objet - ou l’un des objets - de la contestation et l’issue de la procédure litigieuse doit être directement déterminante pour un tel droit (voir Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , arrêt du 23 juin 1981, série A n o 43, p. 21, § 46) ; cette disposition ne s’applique qu’à une procédure aboutissant à une décision ayant des effets directs, mais non des conséquences indirectes ou fortuites, sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé ( Surmont et De Meurechy c. Belgique , n os 13601/88 et 13602/88, décision de la Commission du 6 juillet 1989, Décisions et rapports (DR) 62, p. 284). Autrement dit, l’application de cette disposition à une procédure présuppose que l’issue de celle-ci ait « l’effet direct de créer, de modifier ou d’annuler des droits ou obligations juridiques de caractère civil » ( Karagiannis c. Grèce (déc.), n o 65607/01, 20 mars 2003).

En l’occurrence, en saisissant le Conseil d’Etat, les requérants cherchaient à faire annuler un acte administratif qui affectait directement leurs droits patrimoniaux, puisqu’il apportait une limitation à l’usage de leur terrain. Au moment de l’introduction de leur recours, le 5 janvier 1998, ils pouvaient croire qu’ils avaient des chances d’obtenir satisfaction par le biais de la procédure qu’ils avaient engagée et n’étaient pas en mesure de prévoir que l’acte attaqué serait annulé dans le cadre d’une autre affaire. Nonobstant donc le fait que durant la litispendance le litige ait perdu son objet, les requérants soulevaient dans leur recours des « contestations » portant sur la défense de droits patrimoniaux privés (voir, mutatis mutandis , Belaousof et autres c. Grèce (déc.), n o 66296/01, 20 mars 2003 ; voir aussi, a contrario , Astikos Oikodomikos Synetairismos Nea Konstantinoupolis (déc.), n o 37806/02, 20 janvier 2005).

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer à la procédure en cause. Il convient donc de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement à ce titre.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n’a pas été excessive. Il note que les requérants n’ont pas cherché à l’accélérer. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que l’enjeu de l’affaire n’exigeait aucune célérité particulière de la part des autorités, puisque l’acte attaqué par les requérants dans leur recours avait été déjà annulé par le Conseil d’Etat dans le cadre d’une autre procédure.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérantes et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir l’affaire Frydlender précitée).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Il est vrai que le litige a perdu son enjeu pour les intéressés dès le 15 novembre 1999, date à laquelle l’acte litigieux fut annulé dans le cadre d’une autre procédure ; il n’en demeure pas moins que le Conseil d’Etat a mis plus de cinq ans et sept mois pour rendre son arrêt et prononcer l’annulation de l’instance. La Cour estime qu’aucune explication pertinente de ce délai n’a été fournie par le gouvernement défendeur. La Cour réaffirme à cet égard qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment que même s’il jouxte une forêt, leur terrain n’en a jamais était une. Or, l’annulation de l’instance dont ils avaient saisi le Conseil d’Etat les prive à jamais de la possibilité de faire établir la réalité quant à la nature agricole de leur terrain. Selon eux, leur terrain a été indûment bloqué et sera exproprié aux fins de reboisement ; quant à l’indemnité d’expropriation, les requérants affirment qu’il n’est pas sûr qu’ils en touchent une et que, de toute façon, celle-ci sera d’un montant nettement inférieur à la valeur du bien exproprié, en raison de la qualification de ce dernier comme terre forestière. Les requérants concluent qu’ils sont privés de la jouissance de leur propriété en raison d’une série d’erreurs commises par les services administratifs de l’Etat durant des décennies. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour note, tout d’abord, qu’en se plaignant que leur terrain sera exproprié et que l’indemnisation qui sera fixée ne correspondra pas à la valeur réelle de ce dernier, les requérants invoquent de façon prématurée un risque futur qui se fonde sur de simples spéculations et qui ne saurait être pris en compte pour l’examen de leur grief. S’il y a expropriation, les requérants devront d’abord épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. En particulier, les requérants pourront, d’une part, attaquer la décision d’expropriation de leur terrain et, d’autre part, participer à la procédure tendant à la fixation de l’indemnité d’expropriation. Par ailleurs, si les requérants estiment que l’atteinte à leur propriété est illégale et qu’ils en subissent un préjudice, ils peuvent toujours saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil (voir paragraphes 18-20 ci-dessus).

En effet, la Cour note qu’à ce jour il n’y a eu en l’espèce ni expropriation formelle ni expropriation de fait. Comme l’a remarqué le Conseil d’Etat dans son arrêt n o 4088/2001 (voir paragraphe 13 ci-dessus), la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emporte pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeure privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire. Or, cela signifie que les requérants n’ont pas le droit de faire ériger de constructions sur leur terrain. A n’en pas douter, cette limitation apportée à la libre disposition du droit d’usage constitue une ingérence dans la jouissance des droits que les requérants tirent de leur qualité de propriétaires. Dès lors, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 joue en l’espèce. La Cour examinera donc le grief sous cet angle.

Selon une jurisprudence bien établie, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article. En conséquence, une mesure d’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa ; il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause ( Chassagnou et autres c. France [GC], n os 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999–III). S’agissant de domaines tels que celui de l’environnement, la Cour respecte l’appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir, mutatis mutandis , Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 49, CEDH 1999 ‑ V).

Concernant la présente affaire, la Cour constate que la qualification du terrain des requérants comme terre à reboiser trouve sa source dans les décisions préfectorales de 1935, 1973 et 1990, cette dernière étant prise conformément aux dispositions de la Constitution en vigueur relatives à la protection de l’environnement. Il convient donc de considérer que l’ingérence litigieuse répond à la condition de légalité. La Cour estime également que le but des limitations imposées aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l’intérêt général au sens du second alinéa de l’article 1 du Protocole additionnel.

Quant à l’exigence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit de propriété des requérants et le but d’intérêt général poursuivi, la Cour note que la seule limitation qui semble avoir été apportée à l’usage du bien visé par le reboisement est celle de l’interdiction de construire. Or, les requérants n’ont à aucun moment prétendu qu’ils avaient planifié de faire ériger de constructions sur leur propriété, qu’ils qualifient par ailleurs de terrain agricole. Dans ces conditions, la Cour estime que la mesure incriminée ne peut être considérée comme causant aux requérants un préjudice de nature à rendre cette mesure disproportionnée par rapport au but légitime visé ( Koustelidou et autres c. Grèce (déc.), n o 35044/02, 20 novembre 2003).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La Cour observe tout d’abord que l’objectif du recours en annulation formé par les requérants était l’annulation d’un acte administratif destinant leur terrain au reboisement. Or, cet acte fut annulé par le Conseil d’Etat dans le cadre d’une autre procédure. Indépendamment des raisons retenues par le Conseil d’Etat pour annuler l’acte en question, il n’en demeure pas moins que celui-ci fut bel et bien annulé. Au moment de l’examen de leur propre recours, les requérants ne sauraient donc se prétendre victimes de la décision du Conseil d’Etat de prononcer l’annulation de l’instance, car leur objectif avait été totalement atteint, ne serait-ce que pour des raisons diamétralement opposés à celles qu’ils avaient proposées. De l’avis de la Cour, aucune atteinte au droit d’accès à un tribunal ou au droit à un recours effectif ne se trouve donc établie en l’espèce. Quant au grief soulevé au titre de l’article 14 de la Convention, la Cour estime qu’il n’a aucunement été étayé.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement considère qu’il n’existe aucun lien de causalité entre la violation alléguée de la Convention et le dommage prétendument subi. Il affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle accorde à chacun 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Les requérants n’ont présenté aucune demande à ce titre. La Cour estime donc qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président