AFFAIRE LAZARIDI c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 (durée de la procédure);Partiellement irrecevable;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE LAZARIDI c. GRECE (CtEDO, 2006)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
LAZARIDI c. GRECIA
(Cererea nr. 31282/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
DEFINITIVĂ
11/12/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri de formă.
În cauza Lazaridi c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
D-nii L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
D-nele F. Tulkens,
N. Vajić,
D-nii A. Kovler,
D. Spielmann,
S.E. Jebens, judecători,
și d-nul S. Nielsen, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 22 iunie 2006,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 31282/04) îndreptată împotriva Republicii Eladiene și care a fost prezentată de o cetățeană a acestui stat, d-na Despina Lazaridi („reclamanta"), Curții pe 25 august 2004 conform articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamanta este reprezentată de d-l D. Nikopoulos, avocat la barourile din Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, d-nul V. Kyriazopoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și d-na S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
Pe 6 iunie 2005, prima secțiune a decis să comunice Guvernului grievul referitor la durata procedurii. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1930 și locuiește la Salonic.
A. Contextul cauzei
Prin decizia administrativă nr. 50113/2580 din 20 martie 1935, o suprafață de 14.500.000 m², situată la periferia orașului Salonic, cunoscuta astazi sub numele de „Pădurea-Parc Salonic", a fost destinată reîmpădurării.
Prin decizia prefecturală nr. ΓΔ 2193 din 9 octombrie 1973, suprafața de reîmpădurire a fost extinsă la 29.790.000 m². Doar paisprezece terenuri, destinate unei utilizări particulare (școli, cimitire, conducte de apă etc.), au fost scutite de reîmpădurire.
Pe 29 iunie 1979, prin decizia nr. 1877, prefectul Salonicului a scutit de asemenea proprietățile private și terenurile agricole cultivate de reîmpădurire.
Pe 3 aprilie 1990, prefectul Salonicului a revocat decizia nr. 1877/1979, din motive de „legalitate și ordinea publică". Într-adevăr, a considerat că prin scutirea proprietăților private și a terenurilor agricole cultivate de reîmpădurire, decizia prefecturală din 1979 a ridicat ilegal în parte măsura de reîmpădurire (decizia nr. 1157). De aceea, decizia prefecturală nr. ΓΔ 2193/1973 a intrat din nou în vigoare.
Pe 6 iulie 1997, un incendiu a distrus 16.640.000 m² din regiune.
Prin actele nr. ΔΔ 2835 din 29 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, administrația a destinat reîmpădurării 14.869.000 m² din terenurile forestiere incendiate, la care au fost adăugate 1.117.800 m² de terenuri neforestiere pentru a constitui un ansamblu. În plus, administrația a scutit de reîmpădurire terenurile pe care au fost ridicate legal clădiri înainte de 1973 și între 1979 și 1990.
Pe 5 ianuarie 1998, două asociații ecologice au sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune de anulare a actelor administrative menționate mai sus.
Pe 15 noiembrie 1999, a cincea cameră a Consiliului de Stat a anulat actele atacate motiv că acestea au limitat în mod arbitrar întinderea zonei pe care decizia prefecturală din 1973 a destinat-o reîmpădurării. Înalta instanță a considerat de asemenea ilegală scutirea de reîmpădurire efectuată de actele incriminate în favoarea terenurilor construite (hotărârea nr. 3643/1999).
După aceea, alți proprietari de terenuri situate în regiune au luat cunoștință de hotărârea nr. 3643/1999 și au realizat că actele administrative din 1997 scuțind terenurile lor de reîmpădurire au fost anulate. În 2000, aceste persoane au sesizat a cincea cameră a Consiliului de Stat cu o opoziție din partea unui terț împotriva hotărârii nr. 3643/1999. Aceasta este o cale de atac deschisă persoanelor care nu au fost nici părți, nici reprezentate într-o instanță, permițând lor să atace o decizie care le cauzeaza prejudiciu. În noiembrie 2001, Consiliul de Stat le-a respins. Conform înaltei instanțe, calificarea unui teren ca fiind pădure sau destinat reîmpădurării nu echivala cu privarea de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitările necesare decurgând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construirii (vezi, în special, hotărârile nr. 4086/2001, 4088/2001 etc.).
B. Procedura introdusă de reclamanta
Reclamanta este proprietară a unei treimi dintr-un teren de 4.750 m² situat la Panorama, o suburbie din zona „Pădură-Parc Salonic". Reclamanta invocă mai multe documente administrative pentru a susține natura agricolă a terenului în cauză.
Pe 5 ianuarie 1998, reclamanta a sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune de anulare a actului nr. ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, destinând terenul ei reîmpădurării (vezi §10 mai sus). Ședința a fost inițial fixată pentru 1 decembrie 1999, apoi amânată de mai multe ori, inclusiv la cererea reclam antei. A avut loc pe 27 martie 2002. În cursul procedurii, raportorul inițial desemnat a fost promovat și cauza a fost atribuită unui nou raporter.
Pe 12 august 2003, Consiliul de Stat a constatat că a anulat deja actul atacat prin hotărârea sa nr. 3643/1999 și că a respins și opoziția din partea unui terț formulată împotriva acestei hotărâri (vezi paragrafele 12-13 mai sus). De aceea, a pronunțat anularea instanței, în temeiul articolului 32 § 1 din decretul prezidențial nr. 18/1989 care prevede anularea instanței atunci când actul care face obiectul acțiunii de anulare a fost anulat sau revocat după introducerea cauzei (hotărârea nr. 2094/2003). Această hotărâre a fost pusă la curat și certificată ca fiind conformă pe 25 februarie 2004.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Articolele relevante din Constituție sunt formulate după cum urmează:
art. 17
„1. Proprietatea este plasată sub protecția Statului. Drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general.
Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa, decât din motive de utilitate publică, dovedit corespunzător, în cazurile și conform procedurii determinate de lege și întotdeauna cu condiția unei despăgubiri prealabile și complete. Această despăgubire trebuie să corespundă valorii pe care o avea proprietatea expropiată la data ședinței privind cauzele referitoare la stabilirea provisorie a despăgubirii de către tribunal. În cazul unei cereri în vederea stabilirii imediate a despăgubirii definitive, se ia în considerare valoarea pe care o avea proprietatea expropiată la data ședinței tribunalului asupra acestei cereri (...)".
art. 24 § 1
„Protecția mediului natural și cultural constituie o obligație a Statului. Statul este obligat să ia măsuri speciale, preventive sau represive, în scopul conservării sale.
Legea reglementează modalitățile de protecție a pădurilor și spațiilor boscheice în general. Modificarea destinației pădurilor și spațiilor boscheice publice este interzisă, cu excepția cazului în care exploatarea lor agricolă o depășește din punct de vedere economic național sau dacă orice altă utilizare devine necesară în vederea interesului public."
art. 117 § 3
„Pădurile publice sau private și spațiile boscheice care au fost sau ar fi distruse prin incendiu sau descojorite în alt mod, nu-și schimbă din aceste motive destinația stabilită înainte de distrugerea lor și sunt declarate obligatoriu spații de reîmpădurire; destinarea lor către orice alt scop este exclusă."
art. 105 din legea de introducere (Εισαγωγικός νόμος) a codului civil prevede:
„Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiuni ale organelor sale la exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea s-au produs în încălcarea unei dispoziții destinate să servească interesul public. Persoana vinovată este solidar răspunzătoare, sub rezerva dispozițiilor speciale referitoare la răspunderea miniștrilor."
Acest articol stabilește conceptul de act daunator special de drept public, creând o răspundere delictuală a Statului. Această răspundere rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt în principiu executive (Kyriakopoulos, Comentariul codului civil, art. 105 din legea de introducere a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, parte specială, volumul 6, răspundere delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a treia, par. 217; hotărârea nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 19, p. 1414; hotărârea nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 16, p. 75). Admisibilitatea acțiunii în reparații este supusă unei condiții: caracterul ilegal al actului sau al omisiunii.
Conform jurisprudenței tribunalelor administrative, depășirea limitelor puterii discreționare a administrației sau încălcarea principiilor generale ale bunei administrații sunt susceptibile să angajeze răspunderea delictuală a acesteia (a se vedea, între altele, curtea administrativă de apel a Atenei, hotărârile nr. 1605/93 și 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 și 1998, p. 963). Răspunderea delictuală a administrației este angajată de asemenea în cazul în care o povară care grevează legal o proprietate constă într-o blocare substanțială a acesteia (Consiliul de Stat, hotărârea nr. 2801/1991, formație plenariu, Nomiko Vima 1992, p. 1091).
Dispozițiile relevante din decretul prezidențial nr. 18/1989 privind „Codificarea dispozițiilor legilor referitoare la Consiliul de Stat" dispun:
art. 32 § 1
„Dacă, după introducerea cauzei, actul sau hotărârea atacată a fost revocată, anulată, sau a dispărut, se pune capăt procedurii printr-o decizie de lipsă de obiect."
art. 50 § 1
„Hotărârea care admite concluziile acțiunii de anulare pronunță anularea actului atacat și atrage legal abolirea sa erga omnes, indiferent dacă este vorba despre un act normativ sau un act individual."
EN DROIT
I. PRIVIND PRETINSA VIOLAȚIE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII
Reclamanta se plânge de durata procedurii pe lângă Consiliul de Stat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt formulate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care să decidă (...) asupra litigiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".
Guvernul se opune acestei teze. Susține că durata procedurii nu a fost excesivă, având în vedere în special schimbarea raportorului și supraaglomerarea excepțională a dosarului Consiliului de Stat. În orice caz, Guvernul subliniază că enjeu-ul cauzei nu a necesitat o urgență deosebită din partea autorităților, din moment ce actul atacat de reclamanta în acțiunea sa a fost deja anulat de Consiliul de Stat în cadrul unei alte proceduri.
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că grievul acesta nu este clar nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de asemenea că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
Perioada de luat în considerare a început pe 5 ianuarie 1998, cu sesizarea Consilului de Stat și s-a încheiat pe 12 august 2003, cu hotărârea nr. 2094/2003 a înaltei instanțe. Ea a durat deci cinci ani, șapte luni și șapte zile, pentru o singură instanță.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în conformitate cu circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclam antei și cel al autorităților competente, precum și enjeu-ul litigiului pentru interesații (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Curtea a tratat de numeroase ori cauze ridic și probleme similare cu cea a prezentei cauze și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea cauza Frydlender menționate mai sus).
După ce a examinat toate elementele care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Este adevărat că litigiul și-a pierdut obiectul pentru interesată de la 15 noiembrie 1999, data la care actul litigios a fost anulat în cadrul unei alte proceduri; totuși, rămâne faptul că Consiliul de Stat a durat mai mult de cinci ani și șapte luni pentru a-și pronunța hotărârea și pentru a pronunța anularea instanței. Curtea consideră că nicio explicație relevantă a acestei întârzieri nu a fost furnizată de guvernul pârât. Nici schimbarea raportorului, nici supraaglomerarea dosarului Consiliului de Stat nu constituie o asemenea explicație. Curtea reafirmă în acest sens că este datoria statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra litigiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV).
Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerinței „termenului rezonabil".
Din aceasta rezultă că a existat încălcarea articolului 6 § 1.
II. PRIVIND PRETINSA VIOLAȚIE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Reclamanta se plânge de o atentare la dreptul ei de a fi respectată în ceea ce privește bunurile sale. Susține că, chiar dacă este alături de o pădure, terenul ei nu a fost niciodată pădure. Oricum, anularea instanței care a fost sesizată de Consiliul de Stat o privează pe veci de posibilitatea de a stabili realitatea privind natura agricolă a terenului ei. Potrivit ei, terenul ei a fost blocat în mod nejustificat și va fi expropiat în scopul reîmpădurării; privind despăgubirea de expropiere, reclamanta susține că nu este sigur că va primi una și că, în orice caz, va fi cu mult mai mică decât valoarea bunului expropiat, din cauza calificării acestuia ca teren forestier. Reclamanta concluzionează că este privată de exercitarea dreptului asupra proprietății datorită unei serii de greșeli comise de serviciile administrative ale Statului timp de zeci de ani. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor."
Privind admisibilitatea
Curtea observă, mai întâi, că plângând că terenul ei va fi expropiat și că indemnizația care va fi stabilită nu va corespunde valorii reale a acestuia, reclamanta invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea grievului ei. Dacă va exista expropriere, reclamanta trebuie mai întâi să epuizeze căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. În particular, reclamanta va putea, pe de o parte, ataca decizia de expropiere a terenului ei și, pe de altă parte, participa la procedura care urmărește stabilirea despăgubirii de expropiere. De asemenea, dacă reclamanta consideră că atentarea la proprietatea ei este ilegală și suferă un prejudiciu din cauza ei, poate sesiza oricând tribunalele administrative cu o acțiune în reparații bazată pe art. 105 din legea de introducere a codului civil (a se vedea paragrafele 18-20 mai sus).
Într-adevăr, Curtea observă că până în prezent nu a existat în cauza de față nici expropriere formală, nici expropriere de fapt. Cum a remarcat Consiliul de Stat în hotărârea sa nr. 4088/2001 (a se vedea §13 mai sus), calificarea unui teren ca fiind forestier sau destinat reîmpădurării nu echivala cu privarea de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitările necesare decurgând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construirii. Oricum, aceasta înseamnă că reclamanta nu are dreptul de a ridica construcții pe terenul ei. Fără îndoială, această limitare adusă liberei disponibilități a dreptului de folosință constituie o interferență în exercitarea drepturilor pe care reclamanta le trage din calitatea sa de proprietar. De aceea, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în cauza de față. Curtea va examina deci grievul sub acest unghi.
Conform unei jurisprudențe bine stabilite, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie citit la lumina principiului consacrat de prima propoziție a articolului. În consecință, o măsură de interferență trebuie să menține un „echilibru echitabil" între imperativele interesului general și ale salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 în întregime, deci și în al doilea alineat; trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele lor se găsesc legitimate, în interesul general, prin preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (Chassagnou și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III). Cu privire la domenii cum ar fi cel al mediului, Curtea respectă aprecierea adusă în acest sens de legiuitorul național, cu excepția cazului în care este evident lipsită de bază rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999-V).
Cu privire la prezenta cauză, Curtea constată că calificarea terenului reclam antei ca teren de reîmpădurire și-a găsit sursa în deciziile prefecturale din 1935, 1973 și 1990, aceasta din urmă fiind luată în conformitate cu dispozițiile Constituției în vigoare referitoare la protecția mediului. De aceea, trebuie considerat că interferența litigioasă răspunde condiției de legalitate. Curtea consideră de asemenea că scopul limitărilor impuse reclam antei, și anume protecția naturii și a pădurilor, se încadrează în interesul general în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul adiție.
Privind cerința proporționalității dintre interferența în dreptul de proprietate al reclam antei și scopul de interes general urmărit, Curtea observă că singura limitare care pare să fi fost adusă utilizării bunului vizat de reîmpădurire este aceea a interzicerii construirii. Oricum, reclamanta nu a susținut niciodată că a planificat să ridice construcții pe proprietatea sa, pe care o caracterizează pe altminteri ca teren agricol. În aceste condiții, Curtea consideră că măsura incriminată nu poate fi considerată ca cauze daunelor de natură să facă această măsură disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (Koustelidou și alții c. Grecia (decizie), nr. 35044/02, 20 noiembrie 2003).
Rezultă că grievul acesta trebuie respins ca fiind clar nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRIVIND ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
Reclamanta se plânge, sub unghiul articolelor 6 § 1, 13 și 14 din Convenție, că nu a putut beneficia de o protecție judiciară efectivă a drepturilor sale. Susține că pronunțând anularea instanței, Consiliul de Stat a privat-o nejustificat de dreptul ei de a avea acces la un tribunal pentru a-și valida propriile argumente împotriva actului atacat, argumente bazate pe atentarea ilegală la dreptul ei de proprietate. Potrivit ei, la originea acestei situații se află durata procedurii, durată cu atât mai inacceptabilă cu cât alte căi de atac exercitate cu prilejul aceluiași litig au fost judecate rapid de Consiliul de Stat. În opinia reclam antei, aceasta este o manifestare clar a tratamentului discriminator de care a fost obiect.
Privind admisibilitatea
Curtea observă mai întâi că obiectivul acțiunii de anulare formulate de reclamanta era anularea actului administrativ destinând terenul ei reîmpădurării. Oricum, acest act a fost anulat de Consiliul de Stat în cadrul unei alte proceduri. Indiferent de motivele reținute de Consiliul de Stat pentru a anula actul în cauză, rămâne faptul că acesta a fost într-adevăr anulat. La momentul examinării propriei sale acțiuni, reclamanta nu poate deci să se pretindă victimă a deciziei Consiliului de Stat de a pronunța anularea instanței, deoarece obiectivul ei a fost total atins, fie și din motive diamétral opuse celor pe care le-a propus. Potrivit Curții, nicio atentare la dreptul de acces la un tribunal sau la dreptul la un recurs efectiv nu se găsește deci stabilită în cauza de față. Privind grievul ridicat sub art. 14 din Convenție, Curtea consideră că acesta nu a fost în niciun fel substantiat.
Rezultă că această parte a cererei este clar nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanta cere 60.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul consideră că suma acordată reclam antei nu poate depăși 1.000 EUR.
Curtea consideră că reclamanta a suferit într-adevăr un prejudiciu moral. Pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli și onorarii
Reclamanta nu a prezentat nicio cerere în acest sens. Curtea consideră deci că nu este cazul să se acorde nicio sumă cu titlu de cheltuieli și onorarii.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitățile marginale de împrumut ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
Declară petiția admisibilă privind grievul referitor la durata procedurii și inadmisibilă pentru rest;
Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Spune
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclam antei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabilă în acest perioada, crescută cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte