Lazaridi împotriva Greciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 31282/04) îndreptată împotriva Republicii Eladiene și care a fost prezentată de o cetățeană a acestui stat, d-na Despina Lazaridi („reclamanta"), Curții pe 25 august 2004 conform articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de d-l D. Nikopoulos, avocat la barourile din Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, d-nul V. Kyriazopoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și d-na S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Pe 6 iunie 2005, prima secțiune a decis să comunice Guvernului grievul referitor la durata procedurii. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. FAPTELE

Prin decizia administrativă nr. 50113/2580 din 20 martie 1935, o suprafață de 14.500.000 m², situată la periferia orașului Salonic, cunoscuta astazi sub numele de „Pădurea-Parc Salonic", a fost destinată reîmpădurării.

Prin decizia prefecturală nr. ΓΔ 2193 din 9 octombrie 1973, suprafața de reîmpădurire a fost extinsă la 29.790.000 m². Doar paisprezece terenuri, destinate unei utilizări particulare (școli, cimitire, conducte de apă etc.), au fost scutite de reîmpădurire.

Pe 29 iunie 1979, prin decizia nr. 1877, prefectul Salonicului a scutit de asemenea proprietățile private și terenurile agricole cultivate de reîmpădurire.

Pe 3 aprilie 1990, prefectul Salonicului a revocat decizia nr. 1877/1979, din motive de „legalitate și ordinea publică". Într-adevăr, a considerat că prin scutirea proprietăților private și a terenurilor agricole cultivate de reîmpădurire, decizia prefecturală din 1979 a ridicat ilegal în parte măsura de reîmpădurire (decizia nr. 1157). De aceea, decizia prefecturală nr. ΓΔ 2193/1973 a intrat din nou în vigoare.

Pe 6 iulie 1997, un incendiu a distrus 16.640.000 m² din regiune.

Prin actele nr. ΔΔ 2835 din 29 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, administrația a destinat reîmpădurării 14.869.000 m² din terenurile forestiere incendiate, la care au fost adăugate 1.117.800 m² de terenuri neforestiere pentru a constitui un ansamblu. În plus, administrația a scutit de reîmpădurire terenurile pe care au fost ridicate legal clădiri înainte de 1973 și între 1979 și 1990.

Pe 5 ianuarie 1998, două asociații ecologice au sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune de anulare a actelor administrative menționate mai sus.

Pe 15 noiembrie 1999, a cincea cameră a Consiliului de Stat a anulat actele atacate motiv că acestea au limitat în mod arbitrar întinderea zonei pe care decizia prefecturală din 1973 a destinat-o reîmpădurării. Înalta instanță a considerat de asemenea ilegală scutirea de reîmpădurire efectuată de actele incriminate în favoarea terenurilor construite (hotărârea nr. 3643/1999).

După aceea, alți proprietari de terenuri situate în regiune au luat cunoștință de hotărârea nr. 3643/1999 și au realizat că actele administrative din 1997 scuțind terenurile lor de reîmpădurire au fost anulate. În 2000, aceste persoane au sesizat a cincea cameră a Consiliului de Stat cu o opoziție din partea unui terț împotriva hotărârii nr. 3643/1999. Aceasta este o cale de atac deschisă persoanelor care nu au fost nici părți, nici reprezentate într-o instanță, permițând lor să atace o decizie care le cauzeaza prejudiciu. În noiembrie 2001, Consiliul de Stat le-a respins. Conform înaltei instanțe, calificarea unui teren ca fiind pădure sau destinat reîmpădurării nu echivala cu privarea de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitările necesare decurgând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construirii (vezi, în special, hotărârile nr. 4086/2001, 4088/2001 etc.). B. Procedura introdusă de reclamanta

Reclamanta este proprietară a unei treimi dintr-un teren de 4.750 m² situat la Panorama, o suburbie din zona „Pădură-Parc Salonic". Reclamanta invocă mai multe documente administrative pentru a susține natura agricolă a terenului în cauză.

Pe 5 ianuarie 1998, reclamanta a sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune de anulare a actului nr. ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, destinând terenul ei reîmpădurării (vezi §10 mai sus). Ședința a fost inițial fixată pentru 1 decembrie 1999, apoi amânată de mai multe ori, inclusiv la cererea reclam antei. A avut loc pe 27 martie 2002. În cursul procedurii, raportorul inițial desemnat a fost promovat și cauza a fost atribuită unui nou raporter.

Pe 12 august 2003, Consiliul de Stat a constatat că a anulat deja actul atacat prin hotărârea sa nr. 3643/1999 și că a respins și opoziția din partea unui terț formulată împotriva acestei hotărâri (vezi paragrafele 12-13 mai sus). De aceea, a pronunțat anularea instanței, în temeiul articolului 32 § 1 din decretul prezidențial nr. 18/1989 care prevede anularea instanței atunci când actul care face obiectul acțiunii de anulare a fost anulat sau revocat după introducerea cauzei (hotărârea nr. 2094/2003). Această hotărâre a fost pusă la curat și certificată ca fiind conformă pe 25 februarie 2004.

Acest articol stabilește conceptul de act daunator special de drept public, creând o răspundere delictuală a Statului. Această răspundere rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt în principiu executive (Kyriakopoulos, Comentariul codului civil, art. 105 din legea de introducere a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, parte specială, volumul 6, răspundere delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a treia, par. 217; hotărârea nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 19, p. 1414; hotărârea nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 16, p. 75). Admisibilitatea acțiunii în reparații este supusă unei condiții: caracterul ilegal al actului sau al omisiunii.

Conform jurisprudenței tribunalelor administrative, depășirea limitelor puterii discreționare a administrației sau încălcarea principiilor generale ale bunei administrații sunt susceptibile să angajeze răspunderea delictuală a acesteia (a se vedea, între altele, curtea administrativă de apel a Atenei, hotărârile nr. 1605/93 și 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 și 1998, p. 963). Răspunderea delictuală a administrației este angajată de asemenea în cazul în care o povară care grevează legal o proprietate constă într-o blocare substanțială a acesteia (Consiliul de Stat, hotărârea nr. 2801/1991, formație plenariu, Nomiko Vima 1992, p. 1091).

Dispozițiile relevante din decretul prezidențial nr. 18/1989 privind „Codificarea dispozițiilor legilor referitoare la Consiliul de Stat" dispun: art. 32 § 1 „Dacă, după introducerea cauzei, actul sau hotărârea atacată a fost revocată, anulată, sau a dispărut, se pune capăt procedurii printr-o decizie de lipsă de obiect." art. 50 § 1 „Hotărârea care admite concluziile acțiunii de anulare pronunță anularea actului atacat și atrage legal abolirea sa erga omnes, indiferent dacă este vorba despre un act normativ sau un act individual." EN DROIT I. PRIVIND PRETINSA VIOLAȚIE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII

Reclamanta se plânge de durata procedurii pe lângă Consiliul de Stat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care să decidă (...) asupra litigiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".

Guvernul se opune acestei teze. Susține că durata procedurii nu a fost excesivă, având în vedere în special schimbarea raportorului și supraaglomerarea excepțională a dosarului Consiliului de Stat. În orice caz, Guvernul subliniază că enjeu-ul cauzei nu a necesitat o urgență deosebită din partea autorităților, din moment ce actul atacat de reclamanta în acțiunea sa a fost deja anulat de Consiliul de Stat în cadrul unei alte proceduri. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul acesta nu este clar nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de asemenea că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Perioada de luat în considerare a început pe 5 ianuarie 1998, cu sesizarea Consilului de Stat și s-a încheiat pe 12 august 2003, cu hotărârea nr. 2094/2003 a înaltei instanțe. Ea a durat deci cinci ani, șapte luni și șapte zile, pentru o singură instanță.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în conformitate cu circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclam antei și cel al autorităților competente, precum și enjeu-ul litigiului pentru interesații (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat de numeroase ori cauze ridic și probleme similare cu cea a prezentei cauze și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea cauza Frydlender menționate mai sus).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Este adevărat că litigiul și-a pierdut obiectul pentru interesată de la 15 noiembrie 1999, data la care actul litigios a fost anulat în cadrul unei alte proceduri; totuși, rămâne faptul că Consiliul de Stat a durat mai mult de cinci ani și șapte luni pentru a-și pronunța hotărârea și pentru a pronunța anularea instanței. Curtea consideră că nicio explicație relevantă a acestei întârzieri nu a fost furnizată de guvernul pârât. Nici schimbarea raportorului, nici supraaglomerarea dosarului Consiliului de Stat nu constituie o asemenea explicație. Curtea reafirmă în acest sens că este datoria statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra litigiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerinței „termenului rezonabil". Din aceasta rezultă că a existat încălcarea articolului 6 § 1.

Curtea observă, mai întâi, că plângând că terenul ei va fi expropiat și că indemnizația care va fi stabilită nu va corespunde valorii reale a acestuia, reclamanta invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea grievului ei. Dacă va exista expropriere, reclamanta trebuie mai întâi să epuizeze căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. În particular, reclamanta va putea, pe de o parte, ataca decizia de expropiere a terenului ei și, pe de altă parte, participa la procedura care urmărește stabilirea despăgubirii de expropiere. De asemenea, dacă reclamanta consideră că atentarea la proprietatea ei este ilegală și suferă un prejudiciu din cauza ei, poate sesiza oricând tribunalele administrative cu o acțiune în reparații bazată pe art. 105 din legea de introducere a codului civil (a se vedea paragrafele 18-20 mai sus).

Într-adevăr, Curtea observă că până în prezent nu a existat în cauza de față nici expropriere formală, nici expropriere de fapt. Cum a remarcat Consiliul de Stat în hotărârea sa nr. 4088/2001 (a se vedea §13 mai sus), calificarea unui teren ca fiind forestier sau destinat reîmpădurării nu echivala cu privarea de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitările necesare decurgând din natura sa forestieră, inclusiv interzicerea construirii. Oricum, aceasta înseamnă că reclamanta nu are dreptul de a ridica construcții pe terenul ei. Fără îndoială, această limitare adusă liberei disponibilități a dreptului de folosință constituie o interferență în exercitarea drepturilor pe care reclamanta le trage din calitatea sa de proprietar. De aceea, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în cauza de față. Curtea va examina deci grievul sub acest unghi.

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie citit la lumina principiului consacrat de prima propoziție a articolului. În consecință, o măsură de interferență trebuie să menține un „echilibru echitabil" între imperativele interesului general și ale salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 în întregime, deci și în al doilea alineat; trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele lor se găsesc legitimate, în interesul general, prin preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (Chassagnou și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III). Cu privire la domenii cum ar fi cel al mediului, Curtea respectă aprecierea adusă în acest sens de legiuitorul național, cu excepția cazului în care este evident lipsită de bază rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999-V).

Cu privire la prezenta cauză, Curtea constată că calificarea terenului reclam antei ca teren de reîmpădurire și-a găsit sursa în deciziile prefecturale din 1935, 1973 și 1990, aceasta din urmă fiind luată în conformitate cu dispozițiile Constituției în vigoare referitoare la protecția mediului. De aceea, trebuie considerat că interferența litigioasă răspunde condiției de legalitate. Curtea consideră de asemenea că scopul limitărilor impuse reclam antei, și anume protecția naturii și a pădurilor, se încadrează în interesul general în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul adiție.

Privind cerința proporționalității dintre interferența în dreptul de proprietate al reclam antei și scopul de interes general urmărit, Curtea observă că singura limitare care pare să fi fost adusă utilizării bunului vizat de reîmpădurire este aceea a interzicerii construirii. Oricum, reclamanta nu a susținut niciodată că a planificat să ridice construcții pe proprietatea sa, pe care o caracterizează pe altminteri ca teren agricol. În aceste condiții, Curtea consideră că măsura incriminată nu poate fi considerată ca cauze daunelor de natură să facă această măsură disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (Koustelidou și alții c. Grecia (decizie), nr. 35044/02, 20 noiembrie 2003).

Rezultă că grievul acesta trebuie respins ca fiind clar nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea observă mai întâi că obiectivul acțiunii de anulare formulate de reclamanta era anularea actului administrativ destinând terenul ei reîmpădurării. Oricum, acest act a fost anulat de Consiliul de Stat în cadrul unei alte proceduri. Indiferent de motivele reținute de Consiliul de Stat pentru a anula actul în cauză, rămâne faptul că acesta a fost într-adevăr anulat. La momentul examinării propriei sale acțiuni, reclamanta nu poate deci să se pretindă victimă a deciziei Consiliului de Stat de a pronunța anularea instanței, deoarece obiectivul ei a fost total atins, fie și din motive diamétral opuse celor pe care le-a propus. Potrivit Curții, nicio atentare la dreptul de acces la un tribunal sau la dreptul la un recurs efectiv nu se găsește deci stabilită în cauza de față. Privind grievul ridicat sub art. 14 din Convenție, Curtea consideră că acesta nu a fost în niciun fel substantiat.

Rezultă că această parte a cererei este clar nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta cere 60.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că suma acordată reclam antei nu poate depăși 1.000 EUR.

Curtea consideră că reclamanta a suferit într-adevăr un prejudiciu moral. Pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta nu a prezentat nicio cerere în acest sens. Curtea consideră deci că nu este cazul să se acorde nicio sumă cu titlu de cheltuieli și onorarii. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitățile marginale de împrumut ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară petiția admisibilă privind grievul referitor la durata procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclam antei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabilă în acest perioada, crescută cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31282/04) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Despina Lazaridi (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 août 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e D. Nikopoulos, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 6 juin 2005, la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par décision administrative n o 50113/2580 du 20 mars 1935, une superficie de 14 500 000 m², sise dans la périphérie de la ville de Thessalonique, actuellement connue sous le nom de « Forêt Parc de Thessalonique », fut destinée au reboisement.

Par décision préfectorale n o ΓΔ 2193 du 9 octobre 1973, la superficie à reboiser fut étendue à 29 790 000 m². Seuls quatorze terrains, affectés à un usage particulier (écoles, cimetières, aqueducs, etc.), furent exemptés du reboisement.

Le 29 juin 1979, par décision n o 1877, le préfet de Thessalonique exempta également du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées.

Le 3 avril 1990, le préfet de Thessalonique révoqua la décision n o 1877/1979, pour des motifs « de légalité et d’ordre public ». En effet, il considéra qu’en exemptant du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées, la décision préfectorale de 1979 avait illégalement levé en partie la mesure de reboisement (décision n o 1157). Dès lors, la décision préfectorale n o ΓΔ 2193/1973 entra de nouveau en vigueur.

Le 6 juillet 1997, un incendie détruisit 16 640 000 m² de la région.

Par actes n os ΔΔ 2835 du 29 septembre 1997 et ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, l’administration destina au reboisement 14 869 000 m² des terres forestières incendiées, auxquelles furent ajoutées 1 117 800 m² de terres non forestières pour constituer un ensemble. Par ailleurs, l’administration exempta du reboisement les terrains sur lesquels des habitations avaient été légalement érigées avant 1973 et entre 1979 et 1990.

Le 5 janvier 1998, deux associations écologiques saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation des actes administratifs susmentionnés.

Le 15 novembre 1999, la cinquième chambre du Conseil d’Etat annula les actes attaqués au motif qu’ils avaient arbitrairement limité l’étendue de la zone que la décision préfectorale de 1973 avait destinée au reboisement. La haute juridiction considéra en outre comme illégale l’exemption du reboisement opérée par les actes incriminés au profit des terrains construits (arrêt n o 3643/1999).

Par la suite, d’autres propriétaires de terrains situés dans la région, eurent connaissance de l’arrêt n o 3643/1999 et se rendirent compte que les actes administratifs de 1997 exemptant leur terrain du reboisement avaient été annulés. En 2000, ces personnes saisirent la cinquième chambre du Conseil d’Etat d’une tierce opposition contre l’arrêt n o 3643/1999. Il s’agit d’une voie de recours ouverte aux individus qui n’ont été ni parties ni représentées dans une instance, leur permettant d’attaquer une décision qui leur fait grief. En novembre 2001, le Conseil d’Etat les débouta. Selon la haute juridiction, la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emportait pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeurait privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire (voir, notamment, les arrêts n os 4086/2001, 4088/2001, etc.). B. La procédure engagée par la requérante

La requérante est propriétaire du tiers d’un terrain de 4 750 m² sis à Panorama, une banlieue dans la zone du « Forêt Parc de Thessalonique ». La requérante invoque plusieurs documents administratifs pour faire valoir la nature agricole du terrain en question.

Le 5 janvier 1998, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de l’acte n o ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, destinant son terrain au reboisement (voir paragraphe 10 ci-dessus). L’audience fut initialement fixée au 1 er décembre 1999, puis ajournée à plusieurs reprises, dont une à la demande de la requérante. Elle eut lieu le 27 mars 2002. Au cours de la procédure, le rapporteur initialement désigné fut promu et l’affaire attribuée à un nouveau rapporteur.

Le 12 août 2003, le Conseil d’Etat constata qu’il avait déjà annulé l’acte attaqué dans son arrêt n o 3643/1999 et qu’il avait aussi rejeté les tierces oppositions formées contre cet arrêt (voir paragraphes 12-13 ci-dessus). Dès lors, il prononça l’annulation de l’instance, en vertu de l’article 32 § 1 du décret présidentiel n o 18/1989 qui prévoit l’annulation de l’instance lorsque l’acte qui fait l’objet du recours en annulation a été annulé ou révoqué après l’introduction du recours (arrêt n o 2094/2003). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 25 février 2004. II.

L’article 105 de la loi d’accompagnement (Εισαγωγικός νόμος) du code civil dispose : « L’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres. »

Cet article établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217; arrêt n o 535/1971 de la Cour de cassation; Nomiko Vima , 19e année, p. 1414; arrêt n o 492/1967 de la Cour de cassation ; Nomiko Vima , 16e année, p. 75). La recevabilité de l’action en réparation est soumise à une condition : la nature illégale de l’acte ou de l’omission.

Selon la jurisprudence des tribunaux administratifs, le dépassement des limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration ou la méconnaissance des principes généraux de la bonne administration sont susceptibles d’engager la responsabilité extracontractuelle de celle-ci (voir, parmi d’autres, cour administrative d’appel d’Athènes, arrêts n os 1605/93 et 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 et 1998, p. 963). La responsabilité extracontractuelle de l’administration est également engagée dans le cas où une charge pesant légalement sur une propriété consiste en un blocage substantiel de celle-ci (Conseil d’Etat, arrêt n o 2801/1991, formation plénière, Nomiko Vima 1992, p. 1091 ) .

Les dispositions pertinentes du décret présidentiel n o 18/1989 sur la « Codification des dispositions des lois sur le Conseil d’Etat » disposent : Article 32 § 1 « Si, après l’introduction du recours, l’acte ou le jugement attaqué a été révoqué, annulé, ou a disparu, il est mis fin à l’instance par une décision de non-lieu à statuer. » Article 50 § 1 « L’arrêt faisant droit aux conclusions du recours en annulation prononce l’annulation de l’acte attaqué et entraîne légalement son abolition erga omnes , qu’il s’agisse d’un acte réglementaire ou d’un acte individuel. » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme que la durée de la procédure n’a pas été excessive, eu égard notamment au changement du rapporteur et à la surcharge exceptionnelle du rôle du Conseil d’Etat. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que l’enjeu de l’affaire n’exigeait aucune célérité particulière de la part des autorités, puisque l’acte attaqué par la requérante dans son recours avait été déjà annulé par le Conseil d’Etat dans le cadre d’une autre procédure. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La période à considérer a débuté le 5 janvier 1998, avec la saisine du Conseil d’Etat et s’est terminée le 12 août 2003, avec l’arrêt n o 2094/2003 de la haute juridiction. Elle a donc duré cinq ans, sept mois et sept jours, pour une instance.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérantes et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir l’affaire Frydlender précitée).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Il est vrai que le litige a perdu son enjeu pour l’intéressée dès le 15 novembre 1999, date à laquelle l’acte litigieux fut annulé dans le cadre d’une autre procédure ; il n’en demeure pas moins que le Conseil d’Etat a mis plus de cinq ans et sept mois pour rendre son arrêt et prononcer l’annulation de l’instance. La Cour estime qu’aucune explication pertinente de ce délai n’a été fournie par le gouvernement défendeur. Ni le changement du rapporteur ni la surcharge du rôle du Conseil d’Etat ne constituent une telle explication. La Cour réaffirme à cet égard qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

La requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme que même s’il jouxte une forêt, son terrain n’en a jamais été une. Or, l’annulation de l’instance dont elle avait saisi le Conseil d’Etat la prive à jamais de la possibilité de faire établir la réalité quant à la nature agricole de son terrain. Selon elle, son terrain a été indûment bloqué et sera exproprié aux fins de reboisement ; quant à l’indemnité d’expropriation, la requérante affirme qu’il n’est pas sûr qu’elle en touche une et que, de toute façon, celle-ci sera d’un montant nettement inférieur à la valeur du bien exproprié, en raison de la qualification de ce dernier comme terre forestière. La requérante conclut qu’elle est privée de la jouissance de sa propriété en raison d’une série d’erreurs commises par les services administratifs de l’Etat durant des décennies. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour note, tout d’abord, qu’en se plaignant que son terrain sera exproprié et que l’indemnisation qui sera fixée ne correspondra pas à la valeur réelle de ce dernier, la requérante invoque de façon prématurée un risque futur qui se fonde sur de simples spéculations et qui ne saurait être pris en compte pour l’examen de son grief. S’il y a expropriation, la requérante devra d’abord épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. En particulier, la requérante pourra, d’une part, attaquer la décision d’expropriation de son terrain et, d’autre part, participer à la procédure tendant à la fixation de l’indemnité d’expropriation. Par ailleurs, si la requérante estime que l’atteinte à sa propriété est illégale et qu’elle en subit un préjudice, elle peut toujours saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil (voir paragraphes 18-20 ci-dessus).

En effet, la Cour note qu’à ce jour il n’y a eu en l’espèce ni expropriation formelle ni expropriation de fait. Comme l’a remarqué le Conseil d’Etat dans son arrêt n o 4088/2001 (voir paragraphe 13 ci-dessus), la qualification d’un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n’emporte pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeure privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l’interdiction de construire. Or, cela signifie que la requérante n’a pas le droit de faire ériger de constructions sur son terrain. A n’en pas douter, cette limitation apportée à la libre disposition du droit d’usage constitue une ingérence dans la jouissance des droits que la requérante tire de sa qualité de propriétaire. Dès lors, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 joue en l’espèce. La Cour examinera donc le grief sous cet angle.

Selon une jurisprudence bien établie, le second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article. En conséquence, une mesure d’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa ; il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause ( Chassagnou et autres c. France [GC], n os 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999–III). S’agissant de domaines tels que celui de l’environnement, la Cour respecte l’appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir, mutatis mutandis , Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 49, CEDH 1999 ‑ V).

Concernant la présente affaire, la Cour constate que la qualification du terrain de la requérante comme terre à reboiser trouve sa source dans les décisions préfectorales de 1935, 1973 et 1990, cette dernière étant prise conformément aux dispositions de la Constitution en vigueur relatives à la protection de l’environnement. Il convient donc de considérer que l’ingérence litigieuse répond à la condition de légalité. La Cour estime également que le but des limitations imposées à la requérante, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l’intérêt général au sens du second alinéa de l’article 1 du Protocole additionnel.

Quant à l’exigence de proportionnalité entre l’ingérence dans le droit de propriété de la requérante et le but d’intérêt général poursuivi, la Cour note que la seule limitation qui semble avoir été apportée à l’usage du bien visé par le reboisement est celle de l’interdiction de construire. Or, la requérante n’a à aucun moment prétendu qu’elle avait planifié de faire ériger de constructions sur sa propriété, qu’elle qualifie par ailleurs de terrain agricole. Dans ces conditions, la Cour estime que la mesure incriminée ne peut être considérée comme causant à la requérante un préjudice de nature à rendre cette mesure disproportionnée par rapport au but légitime visé ( Koustelidou et autres c. Grèce (déc.), n o 35044/02, 20 novembre 2003).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La Cour observe tout d’abord que l’objectif du recours en annulation formé par la requérante était l’annulation de l’acte administratif destinant son terrain au reboisement. Or, cet acte fut annulé par le Conseil d’Etat dans le cadre d’une autre procédure. Indépendamment des raisons retenues par le Conseil d’Etat pour annuler l’acte en question, il n’en demeure pas moins que celui-ci fut bel et bien annulé. Au moment de l’examen de son propre recours, la requérante ne saurait donc se prétendre victime de la décision du Conseil d’Etat de prononcer l’annulation de l’instance, car son objectif avait été totalement atteint, ne serait-ce que pour des raisons diamétralement opposés à celles qu’elle avait proposées. De l’avis de la Cour, aucune atteinte au droit d’accès à un tribunal ou au droit à un recours effectif ne se trouve donc établie en l’espèce. Quant au grief soulevé au titre de l’article 14 de la Convention, la Cour estime qu’il n’a aucunement été étayé.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclame 60 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement estime que la somme allouée à la requérante ne saurait dépasser 1 000 EUR.

La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui accorde 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

La requérante n’a présenté aucune demande à ce titre. La Cour estime donc qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président