SECȚIUNEA ÎNTÂI
CAUZA LIAKOPOULOU c. GRECIA
(Cererea nr. 20627/04)
24 mai 2006
23/10/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi retocată ca formă.
În cauza Liakopoulou c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), sesizată în formă de cameră compusă din:
Mm. L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
dna F. Tulkens,
Mm. K. Hajiyev,
S.E. Jebens,
judecători,
și de dl. S. Nielsen,
grefier de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu pe 4 mai 2006,
Pronunță hotărârea prezentă, adoptată la această dată:
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 20627/04) îndreptată împotriva Republicii Eladice și de care s-a sesizat Curte o cetățeană a acestui stat, doamna Sophia Liakopoulou (« reclamanta »), la 3 iunie 2004, în baza articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).
2.Reclamanta este reprezentată de av. T.D. Antoniou, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Mm. Y. Halkias, assessor la Consiliul Juridic al Statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
3.Pe 10 mai 2005, secțiunea întâi a hotărât comunicarea cererii către Guvern. Prevalîndu-se de disposițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și meritul cauzei.
4.Reclamanta s-a născut în 1919 și locuiește la Atena.
5.Printr-o decizie nr. 5104/1984, prefectura din Salonic a procedat la expropierea mai multor terenuri în oraș, în scopul amenajării unor anumite tronsoane ale unui drum periferic. Reclamanta a fost expropriată în total de 102,30 m² de teren. Expropierea a avut loc în beneficiul, pe de o parte, al municipalității din Salonic și, pe de altă parte, al trei persoane fizice care susțineau drepturi de proprietate, de suprafață de 21,50 m², 7,30 m² și 21,50 m² respectiv.
6.Pe 22 septembrie 1997, tribunalul de primă instanță din Salonic a stabilit prețul unitar provizoriu de indemnizare la 120.000 drahme (352 euro) pe metru pătrat. A stabilit, de asemenea, o indemnitate pentru bunurile mobile (decizia nr. 25626/1997).
7.Pe 20 aprilie 1999, reclamanta s-a sesizat de aceeași instanță cu o cerere tendând la a fi recunoscută ca titulară a indemnității în cauză. Printr-o decizie nr. 33322/1999, tribunalul a declarat recursul inadmisibil în ceea ce privește ultimele două din cele trei persoane fizice beneficiare ale exproprierii, pe motiv că nu au fost citate la apariție, și a recunoscut reclamanta ca fiind titulară a acestei indemnități.
8.Pe 10 martie 1998, reclamanta a solicitat stabilirea prețului unitar definitiv de indemnizare. Ea cerea ca indemnitatea să fie stabilită la 300.000 drahme (880 euro) pe metru pătrat. În observațiile ei suplimentare din 3 aprilie 2001, ea s-a retras din recursul privind ultimele două persoane fizice necitate în procedura de recunoaștere a dreptului ei la indemnitatea provizorie, pe motiv că prima rezida în Australia și adresa ei nu era cunoscută și că a doua era decedata. Reclamanta a solicitat, de asemenea, curții de apel să stabilească o indemnitate definitivă pentru bunurile mobile (επικείμενα), printre altele o ușă de intrare din fier, diverse articole de fierărie și patru trepte din marmură. A solicitat, de asemenea, ca municipalitatea din Salonic să preia plata indemnității datorată inițial de cele două persoane fizice necitate în procedura de recunoaștere a dreptului ei la indemnitatea provizorie.
9.Pe 4 iulie 2001, curtea de apel din Salonic a stabilit indemnitatea de expropiere la 130.000 drahme (381 euro) pe metru pătrat și nu a răspuns la celelalte două cereri ale reclamantei (hotărârea nr. 2160/2001).
10.Pe 27 noiembrie 2001, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Într-o introducere scurtă a recursului ei, ea a rezumat faptele principale ale cauzei ei, procedura urmată până la introducerea recursului ei și grievele ei împotriva deciziei atacate. În special, se plângea că curtea de apel a stabilit indemnitatea definitivă doar pentru parțile terenului ei care au fost expropriate în beneficiul municipalității din Salonic și al primei din cele trei persoane fizice, că indemnitatea a fost stabilită la 130.000 drahme pe metru pătrat fără a ține cont de mijloacele ei de probă, că nimic nu i se alocă pentru bunurile mobile și că curtea de apel nu a răspuns la cererea ei privind obligația municipalității din Salonic de a o indemniza în loc și în locul celor două persoane fizice. După aceea, ea relata istoricul cauzei. În final, ea ridica patru mijloace de casație. În primul rând, reproba curții de apel că a stabilit indemnitatea doar pentru o parte din proprietatea ei – fără a preciza în acest capitol care era această parte – și că a omis să stabilească o indemnitate pentru bunurile mobile. În al doilea rând, reproba curții de apel că a stabilit indemnitatea la un preț semnificativ inferior valorii reale a proprietății ei și că a omis să ia în considerare dauna suferită timp de optsprezece ani, între declarația exproprierii și plata indemnității provizoare. În al treilea rând, reclamanta se plângea că curtea de apel nu a răspuns la cererea ei ca municipalitatea din Salonic să preia plata indemnității datorată inițial de cele două persoane fizice. În al patrulea rând, reclamanta reproba curții de apel că nu a luat în considerare la stabilirea indemnității o expertiză privind valoarea proprietății ei. Reclamanta a anexat la recursul ei hotărârea atacată și mai multe alte documente privind cauza ei.
11.Pe 3 decembrie 2003, Curtea de Casație a respins recursul. Cu referire la art. 559 § 1 din codul de procedură civilă (a se vedea §12 mai jos), înalta instanță a declarat inadmisibile primele două mijloace de casație pe motiv că reclamanta nu a precizat în recursul ei circumstanțele de fapt pe care s-a bazat curtea de apel pentru a respinge recursul ei. De altfel, Curtea de Casație a declarat inadmisibil al treilea mijloc de casație, pe motiv că se baza pe un argument care nu a fost ridicat în cererea reclamantei din 10 martie 1998 tendând la stabilirea indemnității definitive (art. 562 § 2 din codul de procedură civilă – a se vedea §12 mai jos), și a respins ca nefondat al patrulea mijloc de casație (hotărârea nr. 1545/2003).
12.Disposițiile relevante din codul de procedură civilă sunt redactate după cum urmează:
art. 559
« Recursul în casație este admis doar dacă o regulă de drept a fost încălcată (...) indiferent de chestiunea dacă este vorba de o lege sau un obicei, grec sau străin, drept intern sau internațional (...) »
Conform jurisprudenței Curții de Casație, recursul în casație trebuie să precizeze care este regula de drept care a fost încălcată, în ce constă eroarea juridică, cu alte cuvinte unde se găsește încălcarea în interpretarea sau aplicarea regulii în cauză, și trebuie, de asemenea, să cuprindă expunerea faptelor pe care s-a bazat curtea de apel pentru a respinge recursul (Curtea de Casație, nr. 372/2002, 388/2002).
art. 562 § 2
« Un mijloc de casație care se bazează pe un argument care nu a fost legal ridicat în fața instanței de fond este inadmisibil, cu excepția a) unei încălcări care nu putea fi ridicată în fața instanței de fond, b) unei erori care rezultă din decizia [atacată] ella-însăși, c) a unui argument privind ordinea publică. »
Conform jurisprudenței constante a Curții de Casație, pentru ca un mijloc de casație, care se bazează pe presupusa încălcare a Constituției sau a altor principii generale derivate din alte dispoziții, să fie admisibil, trebuie să figureze în acțiunea principală (αγωγή) sau, cel puțin, să fi fost legal ridicat în fața instanțelor de primă instanță și de apel (Curtea de Casație, nr. 1507/1997, 290/2003, 237/2004).
13.Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului ei de acces la un tribunal. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează:
« Orice persoană are dreptul să i se dea curs în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) »
14.Curte constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curte constată, de asemenea, că acesta nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
15.Reclamanta susține că motivele reținute de Curtea de Casație pentru a o respinge au restrâns exercitarea recursului ei la un punct atât de mare încât s-a găsit atins în substanța sa. Susține că recursul ei în casație relata în detaliu și cu claritate mijloacele ei de casație și erorile de drept pe care le reproba deciziei atacate; prin urmare, chiar dacă nu menționa în detaliu în el faptele așa cum au fost stabilite de curtea de apel, Curtea de Casație dispunea de toate elementele necesare pentru a controla meritul aserțiunilor ei. Conform ei, interpretarea formalistă și restrictivă a disposițiilor codului de procedură civilă de către înalta instanță nu avea nici un scop juridic.
16.Guvernul răspunde că Curtea de Casație nu este un al treilea grad de instanță și nu judecă cauza în ansamblul ei, ci doar erorile de drept ale deciziei atacate. Pentru a face acest lucru, este deci indispensabil ca interesatul să menționeze în recursul ei circumstanțele de fapt pe care s-a bazat curtea de apel pentru a respinge recursul ei. Guvernul consideră că această condiție este rezonabilă și proporțională scopului urmărit.
17.Curte reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia nu are pentru sarcină să se substituie instanțelor interne. Este în primul rând în sarcina autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, « dreptul la un tribunal », al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează limitărilor admise implicit, în special privind condițiile de admisibilitate ale unui recurs, căci apelează prin natura sa să fie reglementat de stat, care se bucură la această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu ar trebui să restrângă accesul deschis unui justițiabil într-un mod sau la un punct atât de mare încât dreptul la un tribunal se găsească atins în substanța sa; în final, ele se împacă cu art. 6 § 1 doar dacă tind la un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998–I, p. 290, § 34).
18.Curte reamintește, de asemenea, că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă există o asemenea instanță, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special prin aceea că asigură părților un drept efectiv de acces la tribunale pentru deciziile privind « drepturile și obligațiile lor de natură civilă » (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2956, § 37). De altfel, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luate în considerare ansamblul procesului duce în ordinea juridică internă și rolul jucat de Curtea supremă la aceasta, condițiile de admisibilitate al unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru o apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).
19.Curte reamintește, în final, că reglementarea privind formalitățile pentru a formula un recurs tinde să asigure buna administrare a justiției și respectul, în particular, al principiului securității juridice. Cu toate acestea, interesații trebuie să se poată aștepta la aceea că regulile vor fi aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).
20.În cauza prezentă, Curtea de Casație a declarat inadmisibile primele două mijloace de casație ridicate de reclamant, pe motiv că aceasta a omis să precizeze în aceste mijloace circumstanțele de fapt pe care s-a bazat curtea de apel. Aparține deci Curții să verifice dacă regula aplicată la această privință de înalta instanță este clară, accesibilă și previzibilă, în sensul jurisprudenței Curții, dacă limitarea pe care o impune dreptului de acces la un tribunal urmărește un scop legitim și dacă aceasta este proporțională cu acesta din urmă.
21.Curte constată, în primul rând, că regula în cauză este o construcție jurisprudențială care nu rezultă dintr-o dispoziție procedurală specifică, ci care este inspirată de specificitatea rolului jucat de Curtea de Casație, al cărui control se limitează la respectarea dreptului.
22.Curte poate, cu siguranță, admite că această regulă jurisprudențială respectă, în general, cerințele securității juridice și ale bunei administrări a justiției; atunci când demandantul în casație reproba curții de apel o apreciere greșită a faptelor cauzei în raport cu regula juridică aplicată, pare rezonabil să se ceară ca acesta să relate în recursul ei faptele pertinente așa cum au fost stabilite de curtea de apel. În caz contrar, înalta instanță ar fi obligată să restabilească faptele pertinente ale cauzei și să le interpreteze ea însăși în raport cu regula de drept aplicată de curtea de apel, ceea ce nu s-ar împaca cu rolul ei de instanță de casație.
23.Cu toate acestea, în cauza prezentă, ar fi greu de susținut că recursul în casație al reclamantei punea pe seama Curții de Casație sarcina de a restabili faptele cauzei. Dacă este adevărat că reclamanta a omis să-și asorteze primele două mijloace de casație cu reproducerea faptelor pertinente așa cum au fost stabilite de curtea de apel, nu este mai puțin adevărat că ea a rezumat în introducerea recursului ei faptele principale ale cauzei, procedura urmată până atunci și grievele ei împotriva deciziei atacate, rezumat urmat de istoricul cauzei. De altfel, ea a anexat la el decizia atacată. În aceste condiții, Curte consideră că faptele cauzei, așa cum au fost stabilite de curtea de apel, au fost aduse la cunoștința judecătorilor supremi. A pronunța inadmisibilitatea mijloacelor în cauză pe motiv că reclamanta « nu a precizat cu claritate circumstanțele de fapt pe care s-a bazat curtea de apel », se înscrie într-o abordare prea formalistă, care a împiedicat reclamanta să vadă Curtea de Casație examinând meritul aserțiunilor ei (a se vedea, în acest sens, Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX).
24.La lumina considerațiilor anterioare, Curte consideră că în cauza prezentă, limitarea impusă dreptului de acces al reclamantei la un tribunal nu a fost proporțională scopului de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției.
25.Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul reclamantei de a avea acces la un tribunal.
26.Reclamanta se plânge de o ingerință în dreptul ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Disposițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. »
27.Guvernul afirmă, mai întâi, că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, căci ar fi omis să ceară curții de apel să stabilească o indemnitate definitivă pentru bunurile mobile. Prin urmare, indemnitatea provizorie stabilită de tribunalul de primă instanță a devenit definitivă. Oricum, Guvernul consideră că reclamanta a fost duly indemnizată pentru totalitatea bunurilor sale expropriate.
28.Reclamanta răspunde că a solicitat o indemnitate definitivă pentru bunurile mobile în observațiile sale suplimentare din 3 aprilie 2001. Ea contestă sumele stabilite de instanțele interne și susține că a suferit o pierdere economică semnificativă. Ea adaugă că dacă Curtea de Casație nu ar fi refuzat să examineze substanța aserțiunilor ei, ar fi dat-o câștig de cauză.
29.Curte nu se consideră apelată să se pronunțe asupra obiecției de neepuizare a căilor de atac interne ridicate de Guvern privind bunurile mobile, ansamblul grievelor derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1 fiind de orice fel inadmisibil din motivele următoare.
30.Curte reamintește, mai întâi, că o măsură de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un « echilibru drept » între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). Pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă echilibrul drept dorit și, în special, dacă nu pune pe umerii reclamantului o sarcină disproporționată, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația internă. La această privință, fără plata unei sume rezonabil corelate cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o ingerință excesivă care nu se poate justifica pe terenul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Acesta din urmă nu garantează, totuși, în toate cazurile dreptul la o compensație integrală, căci obiectivele legitime « de utilitate publică » pot vorbii în favoarea unui rambursament inferior valorii de piață complete (a se vedea hotărârea Mănăstirile sfinte c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, pp. 34-35, §§ 70-71).
31.În cauza prezentă, pentru ceea ce privește grievele privind suma indemnității stabilite, Curte nu se consideră apelată să se pronunțe asupra chestiunii pe ce bază autorități naționale ar fi trebuit să stabilească prețul de indemnizare. Într-adevăr, Curte nu se poate substitui tribunalelor grecești pentru a determina baza care ar trebui luată în considerare pentru estimarea valorii terenului expropiat și stabilirea sumelor cuvenite care decurg din aceasta (Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 51, CEDO 2001–II). În orice caz, nu există nici un indiciu în dosar care să sugereze că instanțele sesizate au arătat arbitrarietate în stabilirea indemnității de expropiere. De altfel, în măsura în care reclamanta se plânge de omisiunea curții de apel de a stabili o indemnitate definitivă pentru bunurile mobile, Curte observă că se agea de bunuri de o valoare mai degrabă secundară, pentru care o indemnitate a fost de orice fel stabilită de tribunalul de primă instanță. Ținând seama de marja de apreciere pe care o lasă art. 1 al Protocolului nr. 1 autorităților naționale, Curte consideră prețul perceput de reclamanta ca fiind rezonabil corelat cu valoarea proprietății expropiate (Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, §§ 48-49, CEDO 1999-II).
32.În sfârșit, în măsura în care reclamanta se plânge că nu a putut primi indemnitatea care i se datora inițial de persoana care se află în prezent în Australia și de persoana decedată, Curte observă că Curtea de Casație a declarat inadmisibil acest al treilea mijloc de casație, pe motiv că se baza pe un argument care nu a fost ridicat în conformitate cu disposițiile articolului 562 § 2 din codul de procedură civilă (a se vedea §11 mai sus). De altfel, Curte observă că reclamanta nu a avansat nici un argument care ar fi putut-o conduce să creadă că această concluzie a înaltei instanțe a fost arbitrară. În aceste condiții, reclamanta nu a dat Curții de Casație ocazia de a remedia situația de care se plânge în prezent în fața Curții.
33.Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
34.Conform articolului 41 din Convenție, « Dacă Curte declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor ei, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Superioare nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curte acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. »
35.Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material 38.748 euro (EUR) pentru bunurile mobile și 96.490 EUR pentru a completa indemnitatea primită pentru expropierea terenului ei, pe care o califică ca fiind insuficientă. Ea cere, de altfel, 1.000.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o.
36.Guvernul consideră că Curte trebuie să respingă cererea cu titlu de prejudiciu material. El consideră, de altfel, că cererea cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
37.Curte observă că în cauza prezentă, singurul temei pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal, în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
38.Privind prejudiciul material susținut, Curte consideră că nu se poate specula asupra deciziei Curții de Casație dacă aceasta ar fi examinat meritul grievelor reclamantei. Nu este deci locul să se acorde reclamantei o indemnitate la această privință.
39.Privitor la prejudiciul moral, Curte consideră că reclamanta a suferit cu probabilitate o frustrare din cauza încălcării dreptului ei de acces la un tribunal. Statuând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curte îi acordă 5.000 EUR pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care s-ar putea datora cu titlu de impozit.
40.Reclamanta cere, de altfel, 7.170 EUR pentru cheltuieli și onorarii suportate în fața instanțelor interne. La această privință, ea produce trei note scrise de mână ale avocatului ei; în primele două, acesta afirmă că reclamanta i-a versao totalitatea onorariilor, fără a preciza sumele, și în a treia, atestă că a perceput de la reclamantă suma de 107 EUR. Reclamanta cere, de altfel, 15.000 EUR pentru cheltuieli și onorarii suportate în fața Curții. Ea nu produce la această privință nici o factură sau notă de onorarii.
41.Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile și onorariile suportate în fața instanțelor interne și încălcarea susținută și consideră că se impune respingerea acestei cereri. Privitor la cheltuielile suportate în fața Curții, Guvernul susține că nu sunt nici pe departe justificate.
42.Conform jurisprudenței constante a Curții, acordarea de cheltuieli și onorarii cu titlu al articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
43.Privind cheltuielile și onorariile suportate în Grecia, Curte observă că cheltuielile reclamate nu au fost generate pentru a încerca să corecteze încălcarea în ordinea juridică internă, ci sunt cheltuieli în mod normal suportate în cadrul procedurii litigioase. Există deci locul să se respingă această parte a pretenț iilor reclamantei. Privitor la cheltuielile suportate pentru procedura în fața ei, Curte observă că pretenții ale reclamantei nu sunt însoțite de documentele justificative necesare care să permită calcularea lor cu precizie. Se impune deci respingerea cererii ei.
44.Curte consideră oportun de a baza rata dobânzilor reparatorii pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
1.Declară cererea admisibilă privind grievul derivat din dreptul de acces la un tribunal și inadmisibilă pentru rest;
2.Hotărăsc că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care s-ar putea datora cu titlu de impozit;
b) că, după expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4.Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 24 mai 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte
PREMIÈRE SECTION
LIAKOPOULOU c. GRÈCE
(Requête n
o
20627/04)
ARRÊT
24 mai 2006
23/10/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Liakopoulou c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
20627/04) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Sophia Liakopoulou («
la requérante
»), a saisi la Cour le 3 juin 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
T.D. Antoniou, avocate au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, MM. Y. Halkias, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Cosneil Juridique de l’Etat.
3.
Le 10 mai 2005, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
4.
La requérante est née en 1919 et réside à Athènes.
5.
Par une décision n
o
5104/1984, la préfecture de Thessalonique procéda à l’expropriation de plusieurs terrains dans la ville, aux fins d’aménagement de certains tronçons d’une route périphérique. La requérante se vit exproprier au total 102,30
m² de terrain. L’expropriation eut lieu au profit, d’une part, de la municipalité de Thessalonique et, d’autre part de trois personnes physiques qui réclamaient des droits de propriété, d’une superficie de 21,50 m², de 7,30 m² et de 21,50 m² respectivement.
6.
Le 22 septembre 1997, le tribunal de première instance de Thessalonique fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation à 120
000
drachmes (352 euros) au mètre carré. Elle fixa aussi une indemnité pour les biens mobiliers (décision n
o
25626/1997).
7.
Le 20 avril 1999, la requérante saisit la même juridiction d’une demande tendant à être reconnue titulaire de l’indemnité en question. Par décision n
o
33322/1999, le tribunal déclara le recours irrecevable pour autant qu’il était dirigé contre les deux dernières des trois personnes physiques bénéficiaires de l’expropriation, au motif qu’elles n’avaient pas été citées à comparaître, et reconnut la requérante comme étant titulaire de cette indemnité.
8.
Le 10 mars 1998, la requérante demanda la fixation du prix unitaire définitif d’indemnisation. Elle réclamait que l’indemnité soit fixée à 300
000 drachmes (880 euros) au mètre carré. Dans ses observations additionnelles du 3 avril 2001, elle se désista de son recours pour autant qu’il était dirigé contre les deux personnes physiques non citées lors de la procédure en reconnaissance de son droit à l’indemnité provisoire, au motif que la première résidait en Australie et que son adresse n’était pas connue et que la seconde était décédée. La requérante réclama aussi à la cour d’appel de fixer une indemnité définitive pour les biens mobiliers (επικείμενα), entre autres une porte d’entrée en fer, de la quincaillerie et quatre marches en marbre. Elle demanda également que la municipalité de Thessalonique reprenne à son compte le versement de l’indemnité initialement due par les deux personnes physiques non citées lors de la procédure en reconnaissance de son droit à l’indemnité provisoire.
9.
Le 4 juillet 2001, la cour d’appel de Salonique fixa l’indemnité d’expropriation à 130
000 drachmes (381 euros) au mètre carré et ne répondit pas aux deux autres demandes de la requérante (arrêt n
o
2160/2001).
10.
Le 27 novembre 2001, la requérante se pourvut en cassation. Dans une courte introduction de son recours, elle résumait les principaux faits de son affaire, la procédure suivie jusqu’à l’introduction de son pourvoi et ses griefs contre la décision attaquée. En particulier, elle se plaignait que la cour d’appel avait fixé l’indemnité définitive seulement pour les parties de son terrain qui avaient été expropriées au profit de la municipalité de Thessalonique et de la première de trois personnes physiques, que l’indemnité avait été fixée à 130
000 drachmes au mètre carré sans tenir compte de ses moyens de preuve, que rien ne lui était alloué pour les biens mobiliers et que la cour d’appel n’avait pas répondu à sa demande au sujet de l’obligation de la municipalité de Thessalonique de l’indemniser au lieu et place des deux personnes physiques. Par la suite, elle relatait l’historique de l’affaire. Enfin, elle soulevait quatre moyens de cassation. En premier lieu, elle reprochait à la cour d’appel d’avoir fixé l’indemnité pour une partie seulement de sa propriété – sans pour autant préciser dans ce chapitre quelle était cette partie – et d’avoir omis de fixer une indemnité pour les biens mobiliers. En deuxième lieu, elle reprochait à la cour d’appel d’avoir fixé l’indemnité à un prix nettement inférieur à la valeur réelle de sa propriété et d’avoir omis de prendre en considération le dommage subi pendant dix-huit ans, entre la déclaration d’expropriation et le versement de l’indemnité provisoire. En troisième lieu, la requérante se plaignait que la cour d’appel n’avait pas répondu à sa demande que la municipalité de Thessalonique reprenne à son compte le versement de l’indemnité initialement due par les deux personnes physiques. En quatrième lieu, la requérante reprochait à la cour d’appel de ne pas avoir pris en compte lors de la fixation de l’indemnité une expertise concernant la valeur de sa propriété. La requérante joignit à son recours l’arrêt attaqué et plusieurs autres documents relatifs à son affaire.
11.
Le 3 décembre 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Se référant à l’article 559 § 1 du code de procédure civile (voir paragraphe 12 ci-dessous), la haute juridiction déclara irrecevables les deux premiers moyens de cassation au motif que la requérante n’avait pas précisé dans son pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la cour d’appel pour rejeter son recours. Par ailleurs, la Cour de cassation déclara irrecevable le troisième moyen de cassation, au motif qu’il se fondait sur un argument qui n’avait pas été soulevé dans la demande de la requérante en date du 10 mars 1998 tendant à la fixation de l’indemnité définitive (article
562 § 2 du code de procédure civile – voir paragraphe 12 ci-dessous), et rejeta comme infondé le quatrième moyen de cassation (arrêt n
o
1545/2003).
II.
12.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile sont ainsi libellées
:
Article 559
«
Le pourvoi en cassation est autorisé seulement si une règle de fond a été violée (...) indépendamment de la question de savoir s’il s’agit d’une loi ou d’une coutume, grecque ou étrangère, du droit interne ou international (...)
»
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le pourvoi en cassation doit préciser quelle est la règle de fond qui a été violée, en quoi consiste l’erreur juridique, autrement dit où se trouve la violation dans l’interprétation ou l’application de la règle en cause, et doit aussi comporter l’exposé des faits sur lesquelles s’est fondée la cour d’appel pour rejeter le recours (Cour de cassation, n
os
372/2002, 388/2002).
Article 562 § 2
«
Un moyen de cassation qui se fonde sur un argument qui n’a pas été légalement soulevé devant la juridiction du fond est irrecevable, sauf s’il s’agit a) d’une violation qui ne pouvait pas être soulevée devant la juridiction du fond, b) d’une erreur qui résulte de la décision [attaquée] elle-même, c) d’un argument relatif à l’ordre public.
»
Selon la jurisprudence constante de la Cour de cassation, pour qu’un moyen de cassation, qui se fonde sur la prétendue violation de la Constitution ou d’autres principes généraux tirés d’autres dispositions, soit recevable, il doit figurer dans l’action principale (αγωγή) ou, du moins, avoir été légalement soulevé devant les juridictions de première instance et d’appel (Cour de cassation, n
os
1507/1997, 290/2003, 237/2004).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
La requérante se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Arguments des parties
15.
La requérante affirme que les motifs retenus par la Cour de cassation pour la débouter ont restreint l’exercice de son pourvoi à un point tel qu’il s’est trouvé atteint dans sa substance même. Elle soutient que son pourvoi en cassation relatait en détail et avec clarté ses moyens de cassation et les erreurs de droit qu’elle reprochait à la décision attaquée
; dès lors, même si elle n’y mentionnait pas en détail les faits tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel, la Cour de cassation disposait de tous les éléments nécessaires pour contrôler le bien-fondé de ses allégations. Selon elle, l’interprétation formaliste et restrictive des dispositions du code de procédure civile par la haute juridiction n’avait aucun but juridique.
16.
Le Gouvernement rétorque que la Cour de cassation n’est pas un troisième degré d’instance et ne juge pas l’affaire dans son ensemble, mais seulement les erreurs de droit de la décision attaquée. Pour ce faire, il est donc indispensable que l’intéressée mentionne dans son pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la cour d’appel pour rejeter son recours. Le Gouvernement estime que cette condition est raisonnable et proportionnelle au but poursuivi.
2.
Appréciation de la Cour
17.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres,
García Manibardo c. Espagne
, n
o
38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même
; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres,
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998–I, p. 290, § 34).
18.
La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, notamment,
Delcourt c. Belgique
, arrêt du 17 janvier 1970, série A n
o
11, pp. 13-15, §§
25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs «
droits et obligations de caractère civil
» (voir, parmi d’autres,
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2956, § 37). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (
Khalfaoui c. France
, n
o
19.
La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées (
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n
os
38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).
20.
En l’occurrence, la Cour de cassation déclara irrecevable les deux premiers moyens de cassation soulevés par la requérante, au motif que celle-ci avait omis de préciser dans lesdits moyens les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la cour d’appel. Il incombe donc à la Cour de vérifier si la règle appliquée à cet égard par la haute juridiction est claire, accessible et prévisible, au sens de la jurisprudence de la Cour, si la limitation qu’elle impose au droit d’accès à un tribunal poursuit un but légitime et si celle-ci est proportionnelle à ce dernier.
21.
La Cour constate tout d’abord que la règle en question est une construction jurisprudentielle qui ne découle pas d’une disposition procédurale spécifique, mais qui est inspirée de la spécificité du rôle joué par la Cour de cassation, dont le contrôle est limité au respect du droit.
22.
La Cour peut certes admettre que cette règle jurisprudentielle obéit, en général, aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice
; quand le demandeur en cassation reproche à la cour d’appel une appréciation erronée des faits de la cause par rapport à la règle juridique appliquée, il paraît raisonnable d’exiger que celui-ci relate dans son pourvoi les faits pertinents tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel. Dans le cas contraire, la haute juridiction serait tenue à rétablir les faits pertinents de la cause et à les interpréter elle-même par rapport à la règle de droit appliquée par la cour d’appel, ce qui ne se concilierait pas avec son rôle de juridiction de cassation.
23.
Toutefois, dans le cas d’espèce, l’on saurait difficilement soutenir que le pourvoi en cassation de la requérante faisait peser sur la Cour de cassation la charge de rétablir les faits de l’espèce. S’il est vrai que la requérante a omis d’assortir ses deux premiers moyens de cassation avec la reproduction des faits pertinents tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel, il n’en reste pas moins qu’elle avait résumé dans l’introduction de son pourvoi les principaux faits de la cause, la procédure suivie jusqu’alors et ses griefs contre la décision attaquée, résumé suivi de l’historique de l’affaire. Par ailleurs, elle y avait joint la décision attaquée. Dans ces conditions, la Cour estime que les faits de la cause, tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel, étaient portés à la connaissance des juges suprêmes. Prononcer l’irrecevabilité des moyens en question au motif que la requérante «
n’avait pas précisé avec clarté les circonstances de fait sur lesquelles s’était fondée la cour d’appel
», s’inscrit dans une approche par trop formaliste, qui a empêché la requérante de voir la Cour de cassation examiner le bien-fondé de ses allégations (voir, en ce sens,
Běleš et autres c.
République tchèque
, n
o
47273/99, §
Zvolský et Zvolská c.
République tchèque
, n
o
‑
IX).
24.
A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu’en l’espèce, la limitation imposée au droit d’accès de la requérante à un tribunal n’a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.
25.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit de la requérante d’avoir accès à un tribunal.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
26.
La requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Sur la recevabilité
27.
Le Gouvernement affirme tout d’abord que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, car elle aurait omis de demander à la cour d’appel de fixer une indemnité définitive pour les biens mobiliers. Ainsi l’indemnité provisoire fixée par le tribunal de première instance devint-elle définitive. Quoi qu’il en soit, le Gouvernement considère que la requérante a été dûment indemnisée pour la totalité de ses biens expropriés.
28.
La requérante rétorque qu’elle avait sollicité une indemnité définitive pour les biens mobiliers dans ses observations additionnelles en date du 3 avril 2001. Elle conteste les montants fixés par les juridictions internes et affirme qu’elle a subi une perte économique importante. Elle ajoute que si la Cour de cassation n’avait pas refusé d’examiner la substance de ses allégations, elle lui aurait donné gain de cause.
29.
La Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer sur l’objection de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement au sujet des biens mobiliers, l’ensemble des griefs tirés de l’article 1 du Protocole n
o
1 étant de toute manière irrecevable pour les motifs suivants.
30.
La Cour rappelle tout d’abord qu’une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, entre autres, l’arrêt
Sporrong et Lönnroth c.
Suède
du 23 septembre 1982, série A n
o
52, p. 26, §
69). Afin d’apprécier si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive qui ne saurait se justifier sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1.Ce dernier ne garantit pourtant pas dans tous les cas le droit à une compensation intégrale, car des objectifs légitimes «
d’utilité publique
» peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande (voir l’arrêt
Les saints monastères c. Grèce
du 9 décembre 1994, série A n
o
301-A, pp.
34-35, §§ 70-71).
31.
En l’espèce, pour ce qui est des griefs relatifs au montant de l’indemnité fixée, la Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer sur la question de savoir sur quelle base les autorités nationales auraient dû fixer le prix d’indemnisation. En effet, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour déterminer la base qui devrait être prise en considération pour l’estimation de la valeur du terrain exproprié et la fixation des sommes dues qui en découlerait (
Malama c. Grèce
, n
o
43622/98, §
51, CEDH 2001–II). En tout état de cause, il n’y a aucun indice dans le dossier donnant à penser que les juridictions saisies ont fait preuve d’arbitraire dans la fixation de l’indemnité d’expropriation. Par ailleurs, pour autant que la requérante se plaint de l’omission de la cour d’appel de fixer une indemnité définitive pour les biens mobiliers, la Cour note qu’il s’agissait de biens d’une valeur plutôt secondaire, pour lesquels une indemnité avait de toute façon été fixée par le tribunal de première instance. Eu égard à la marge d’appréciation que l’article
1 du Protocole n
o
1 laisse aux autorités nationales, la Cour considère le prix perçu par la requérante comme raisonnablement en rapport avec la valeur de la propriété exproprié
e (
Papachelas
c.
Grèce
[GC], n
o
31423/96, §§
32.
Enfin, dans la mesure où la requérante se plaint qu’elle n’a pas pu toucher l’indemnité que lui devaient initialement la personne se trouvant actuellement en Australie et la personne décédée, la Cour observe que la Cour de cassation déclara irrecevable ce troisième moyen de cassation, au motif qu’il se fondait sur un argument qui n’avait pas été soulevé conformément aux dispositions de l’article 562 § 2 du code de procédure civile (voir paragraphe 11 ci-dessus). De plus, la Cour observe que la requérante n’a avancé aucun argument qui aurait pu la conduire à penser que cette conclusion de la haute juridiction ait été arbitraire. Dans ces conditions, la requérante n’a pas donné à la Cour de cassation l’occasion de redresser la situation dont elle se plaint actuellement devant la Cour.
33.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
34.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
35.
La requérante réclame au titre du préjudice matériel 38
748 euros (EUR) pour les biens mobiliers et 96
490 EUR pour compléter l’indemnité perçue pour l’expropriation de son terrain, qu’elle qualifie d’insuffisante. Elle réclame en outre 1
000
000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
36.
Le Gouvernement estime que la Cour doit écarter la demande au titre du préjudice matériel. Il considère en outre que la demande au titre du préjudice moral est excessive.
37.
La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
38.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour estime qu’elle ne saurait spéculer sur la décision de la Cour de cassation si celle-ci avait examiné le bien-fondé des griefs de la requérante. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre.
39.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que la requérante a vraisemblablement subi une frustration en raison de la violation de son droit d’accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui octroie 5
000
EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
40.
La requérante demande également 7
170 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. A cet égard, elle produit trois notes manuscrites de son avocat
; dans les deux premières, celui-ci affirme que la requérante lui a versé la totalité de ses honoraires, sans en préciser les sommes, et dans la troisième, il atteste avoir perçu de la requérante la somme de 107 EUR. La requérante réclame en outre 15
000
EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne produit à cet égard aucune facture ou note d’honoraires.
41.
Le Gouvernement affirme qu’il n’existe pas de lien de causalité entre les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la violation alléguée et estime qu’il convient d’écarter cette demande. En ce qui concerne les frais exposés devant la Cour, le Gouvernement affirme qu’ils ne sont aucunement justifiés.
42.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
43.
S’agissant des frais et dépens encourus en Grèce, la Cour note que les frais réclamés n’ont pas été engendrés pour tenter de faire corriger la
violation dans l’ordre juridique interne, mais sont des frais normalement encourus dans le cadre de la procédure litigieuse. Il y a donc lieu de rejeter cette partie des prétentions de la requérante. En ce qui concerne les frais exposés pour la procédure devant elle, la Cour observe que les prétentions de la requérante ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise. Il convient donc d’écarter sa demande.
C.
Intérêts moratoires
44.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré du droit d’accès à un tribunal et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mai 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président