SECȚIUNEA ILOPOULOU c. GRECIA Cerere nr. 19010/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 decembrie 2005 DEFINITIVF 08/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Iliopoulou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes președintele C.L. Rozakis Mes Tulkens Vajić Steiner dnii Spielmann, S.E.
Jebens, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 17 noiembrie 2005, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 190100/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, Sophia Iliopoulou ( Kyriazopoulos, director în cadrul Consiliului Juridic de la . . și domnul I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic de la . La 30 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiat pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului.
La 15 aprilie 1994, recurenta sesiza Tribunalul de Primă Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva Spitalului Public Ippokrateio, care îl angaja ca menajeră, cerând o sumă de aproximativ 68 184 EUR cu titlu de salarii. La data de 18 august 1995, Tribunalul de Primă Instană din Atena a dispus judecarea reclamantei în instană pentru a fi audiată în calitate de martor. Tribunalul a dispus, în plus, reluarea procedurii. La data de 7 august 1997, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date de înjumătăire. La data de 18 februarie 1998, Tribunalul de Primă Instanță (hotărârea nr. 1469/98). La data de 14 decembrie 1998, la 14 noiembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță a confirmat decizia atacată (Decizia nr. 8728/2000).
La 25 septembrie 2001, la 25 septembrie 2001, spitalul s-a ocupat de casare. La 18 decembrie 2002, Curtea de Casație a clasat decizia atacată și a retrimis cauza în fața instanței judecătorești de apel (hotărârea nr. 1732/2002).
Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform art. 6 alin. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 15 aprilie 1994, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană de Primă Instană și sa încheiat la 18 decembrie 2002, cu Hotărârea nr. 1732/2002 a Curii de Casaie, care a durat, prin urmare, opt ani și mai mult de opt luni pentru trei grade de jurisdicie.
Cu privire la admisibilitatea 14. Curtea constată că nu există niciun alt motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe fond 15. Guvernul afirmă că durata procedurii nu a fost excesivă și că instanțele sesizate au acționat într-un interval de timp rezonabil. Guvernul afirmă, de asemenea, că părțile nu au fost deosebit de atente în desfășurarea procedurii, în special în ceea ce privește Codul de procedură civilă care lasă la latitudinea părților, guvernul consideră că reclamanta a întârziat cu aproximativ doi ani stabilirea unei noi date de judecată în fața Tribunalului de Primă Instanță. Prin urmare, aceasta a contribuit în mare măsură la prelungirea duratei acestei proceduri.
16. recurenta consideră că cauza sa a trecut printr-o perioadă excesivă de timp și că instanțele sesizate sunt responsabile exclusiv pentru întârzierile cu care se confruntă cauza sa. 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII.
18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Kolybiri c. Grecia, n 43863/02, §§ 16-18, 28 aprilie 2005 19. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Întradevăr, Curtea constată că, deși o întârziere de doi ani în ceea ce privește evoluția procedurii în fața instanței de primă instanță revine recurentei, trebuie să se constate că, în ceea ce privește o perioadă de aproape nouă ani pentru trei instanțe, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și instanțelor sesizate.
Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernanța afirmă că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.
23. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert în ceea ce privește dreptul său de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 1 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. De asemenea, reclamanta solicită 5 320 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta nu produce o factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, care figurează în aceeași sumă. 25. Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă și nejustificată. 26. Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI.
Având în vedere criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă alocarea a 1 500 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Prin aceste motive, Curtea, la L 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 8 decembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
AFFAIRE ILIOPOULOU c. GRÈCE ( Requête n o 19010/03) ARRÊT STRASBOURG 8 décembre 2005 DÉFINITIF 08/03/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Iliopoulou c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , N. Vajić , E. Steiner , MM. D. Spielmann, S.E. Jebens, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 novembre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 19010/03) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sophia Iliopoulou (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M es L. Panousis et A. Panousi, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.Le 30 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4.Le 15 avril 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’Hôpital public Ippokrateio qui l’employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait une somme de 68 184 euros environ à titre de salaires.
5.L’audience eut lieu le 4 mai 1995. Le 18 août 1995, le tribunal de première instance d’Athènes ordonna la comparution de la requérante à l’audience afin d’être auditionnée en tant que témoin. Le tribunal ordonna, de plus, la reprise de la procédure. Le 7 août 1997, la requérante demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience.
6.L’audience eut lieu le 18 février 1998. Le 25 mai 1998, le tribunal de première instance d’Athènes fit droit à sa demande (décision n o 1469/98).
7.Le 14 décembre 1998, l’hôpital interjeta appel.
8.Le 14 novembre 2000, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (décision n o 8728/2000).
9.Le 25 septembre 2001, l’hôpital se pourvut en cassation.
10.Le 18 décembre 2002, la Cour de cassation cassa la décision attaquée et renvoya l’affaire devant la cour d’appel d’Athènes (arrêt n o 1732/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 4 février 2003.
11.Il ne ressort pas du dossier qu’à ce jour, la requérante ait entrepris des démarches devant la cour d’appel. EN DROIT I.
12. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
13.La période à considérer a débuté le 15 avril 1994, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes et s’est terminée le 18 décembre 2002, avec l’arrêt n o 1732/2002 de la Cour de cassation. Elle a donc duré huit ans et plus de huit mois pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
14.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
15.Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n’a pas été excessive et que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables. Le Gouvernement affirme aussi que les parties n’ont pas été particulièrement diligentes dans la conduite de la procédure. En particulier, se référant au code de procédure civile qui laisse l’initiative aux parties, le Gouvernement estime que la requérante retarda pour deux ans environ la fixation d’une nouvelle date d’audience devant le tribunal de première instance. Elle a donc largement contribué à prolonger la durée de cette procédure.
16.La requérante estime que son affaire a connu une durée excessive et que les tribunaux saisis sont exclusivement responsables des retards que connut son affaire.
17.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
18.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Kolybiri c. Grèce , n o 43863/02, §§ 16-18, 28 avril 2005).
19.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En effet, la Cour observe que, même si un retard de deux ans dans l’évolution de la procédure devant le tribunal de première instance incombe à la requérante, force est de constater que, s’agissant d’une durée de presque neuf ans pour trois instances, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies. Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
20. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
21.La requérante réclame 60 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
22.Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
23.La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain en ce qui concerne son droit de voir sa cause jugée dans un délai raisonnable. Statuant en équité, elle lui accorde 1 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens
24.La requérante demande également 5 320 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne produit pas de facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par son avocat, sur laquelle figure ce même montant.
25.Le Gouvernement affirme que la somme demandée est excessive et non justifiée.
26.Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable de lui allouer 1 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires
27.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président