AFFAIRE ELMALIOTIS ET KONSTANTINIDIS c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 28819/04) îndreptată împotriva Republicii Eladene și prin care doi cetățeni ai acestui stat, Danii Ioannis Elmaliotis și Ilias Konstantidis („reclamanții"), au sesizat Curtea la 2 august 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamna D. Nikopoulos, avocat la Baroul Thessalonicei. Guvernul grecesc („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, dl. Y. Halkias, assessor la Consiliul juridic al Statului și doamna O. Patsopoulou, auditor la Consiliul juridic al Statului.

La 3 octombrie 2005, Curtea a hotărât să comunice pretența derivând din durata procedurii Guvernului. Făcând uz de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT I.

Reclamanții s-au născut în 1945 și locuiesc la Thessalonici. Prin decizie administrativă nr. 50113/2580 din 20 martie 1935, o suprafață de 14.500.000 m², situată în periferia orașului Thessalonici, cunoscut acum sub numele de „Pădure-Parc a Thessalonicei", a fost destinată reimpadurării.

Prin decizie prefectorală nr. ΓΔ 2193 din 9 octombrie 1973, suprafața de reimpadurit a fost extinsă la 29.790.000 m². Doar paisprezece terenuri, alocate unui uz particular (școli, cimitire, apeducte, etc.), au fost excluse din reimpadurire.

La 29 iunie 1979, prin decizie nr. 1877, prefectul Thessalonicei a exclus, de asemenea, din reimpadurire proprietățile private și terenurile agricole cultivate.

La 7 iulie 1989, reclamanții au obținut un permis de construcție pe terenul litigios pentru edificii cu destinație profesională (restaurant, cărturie, piscină, parcare) (actul nr. 2248/1989).

La 3 aprilie 1990, prefectul Thessalonicei a revocat decizia nr. 1877/1979 din motive de „legalitate și ordine publică". Într-adevăr, a considerat că, prin exceptarea din reimpadurire a proprietăților private și a terenurilor agricole cultivate, decizia prefectorală din 1979 îngădoise o ridicare ilegală a măsurii de reimpadurire (decizia nr. 1157/1990). În consecință, decizia prefectorală nr. ΓΔ 2193/1973 a intrat din nou în vigoare și permisul de construcție nr. 2248/1989 a fost fără obiect.

La 6 iulie 1997, un incendiu a distrus 16.640.000 m² din regiune.

Prin acte nr. ΔΔ 2835 din 29 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997, administrația a destinat reimpadurării 14.869.000 m² din terenurile forestiere incendiate, la care au fost adăugate 1.117.800 m² de terenuri ne-forestiere pentru a forma un ansamblu. De altfel, administrația a exceptat din reimpadurire terenurile pe care au fost erigite legal locuințe înainte de 1973 și între 1979 și 1990.

La 5 ianuarie 1998, două asociații de ecologi au sesizat Consilul de Stat cu recursuri în anulare a actelor administrative menționată mai sus.

La 15 noiembrie 1999, cea de-a cincea cameră a Consilului de Stat a anulat actele atacate pe motiv că au redus în mod ilegal amploarea zonei destinate în 1973 reimpadurării. Înalta instanță a declarat, de asemenea, ilegală exceptarea din reimpadurire a terenurilor construite (hotărâre nr. 3643/1999).

După aceasta, alte persoane proprietare de terenuri în regiune au cunoscut hotărârea nr. 3643/1999 și și-au dat seama că actele administrative din 1997 care le exceptaseră terenurile din reimpadurire au fost anulate. În 2000, aceste persoane au sesizat cea de-a cincea cameră a Consilului de Stat cu o terță opoziție împotriva hotărârii nr. 3643/1999. Este o cale de recurs deschisă persoanelor care nu au fost nici părți nici reprezentate într-o instanță, permițând-le să atace o decizie care le prejudiciază. În noiembrie 2001, Consilul de Stat le-a respins. Potrivit Înaltei instanțe, calificarea unui teren ca forestier sau destinat reimpadurării nu aducea privare de proprietate deoarece, chiar și după această calificare, o proprietate rămânea privată, cu limitările necesare decurgând din natura sa forestieră, inclusiv interdicția de a construi (a se vedea, în special, hotărârile nr. 4086 și 4088/2001). B. Procedura inițiată de reclamanti

Reclamanții sunt, de la 1988, proprietarii indiviși ai unui teren de 8.500 m² situat la Panorama, o suburbie din zona „Pădure-Parc a Thessalonicei".

La 5 ianuarie 1998, reclamanții au sesizat Consilul de Stat cu două recursuri în anulare împotriva actelor nr. ΔΔ 2835 din 25 septembrie 1997 și ΔΔ 2871 din 30 septembrie 1997. Ei susțineau, printre altele, că în perioadele 1973 la 1979 și 1990 la 1997, Statul blocaseră ilegal exploatarea proprietăților lor. De altfel, ei susțineau că actele atacate erau ilegale, deoarece administrația ordona din nou reimpadurirea unei părți din terenurile lor în locul ridicării sarcinilor care apăsau asupra acestora. Ei concluzionau că actele atacate încălcau art. 17 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

La 12 august 2003, Consilul de Stat a constatat că deja anulase actele atacate în hotărârea sa nr. 3643/1999 și că respinsese și terțele opoziții formulate împotriva hotărârii aceea. Prin urmare, a pronunțat anularea instanței, în baza articolului 32 § 1 din decretul prezidențial nr. 18/1989 care prevede anularea instanței atunci când actul care face obiectul recursului în anulare a fost anulat sau revocat după introducerea recursului (hotărârile nr. 2089 și 2090/2003). Aceste hotărâri au fost puse la net și certificate conforme la 2 și 25 februarie 2004 respectiv. II.

Intră, de asemenea, în considerare următoarele dispoziții ale legii introductive (Εισαγωγικός Νόμος) din codul civil: art. 104 „Statul este responsabil în conformitate cu prevederile codului civil privind persoanele morale, din faptele sau omisiunile organelor sale privind raporturi de drept privat sau patrimoniul privat al acestuia. " art. 105 „Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapte ilegale sau omisiuni ale organelor sale la exercitarea puterii publice, decât dacă fapta sau omisiunea a avut loc prin nerespectare a unei dispoziții destinată a servi interesul public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea ministrilor. " art. 106 „Prevederile celor doi articoli anteriori se aplică, de asemenea, în materia responsabilității comunelor sau a celorlalte persoane de drept public pentru prejudiciul cauzat din faptele sau omisiunile organelor lor. " 19. art. 105 din legea introductivă din codul civil stabilește conceptul de fapt prejudiciabil special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a Statului. Această responsabilitate rezultă din fapte sau omisiuni ilegale care au cauzat prejudicium material sau moral celui administrat. Faptele interesate pot fi nu numai fapte juridice, ci și fapte materiale ale administrației, inclusiv fapte în principiu neexecutibile (Kyriakopoulos, Comentariu al codului civil, art. 105 din legea introductivă din codul civil, nr. 23; Filios, Drept al contractelor, partea specială, volumul 6, responsabilitate delictuală 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a treia, par. 217).

Conform articolului 19 din legea nr. 1868/1989, acțiunea în daunelor-interese în fața instanțelor administrative este un recurs independent în raport cu recursul în anulare sau orice alt recurs împotriva faptei sau omisiunii administrative din care decurge obligația eventuală de indemnizație; ea poate deci fi exercitată în mod autonom la alegerea interesatului. Deoarece natura ilegală a faptei sau omisiunii este una din condițiile de admisibilitate a acțiunii în reparație, tribunalul administrativ sesizat cu o atare acțiune examinează și legalitatea faptei sau omisiunii administrative incriminate, cu condiția ca aceasta să nu fi fost deja examinată cu forța de lucru judecat în cadrul altei proceduri.

Există o jurisprudență abundentă a tribunalelor interne privind acțiunea în daunelor-interese. Potrivit acestei jurisprudențe, dacă un teren afectat construcției unui lucrări de utilitate publică rămâne blocat timp de o lungă perioadă fără ca administrația să procedeze la exproprierea sa formală cu o indemnizație, proprietarul interesат poate cere deblocharea bunului, precum și o indemnizație pentru prejudiciul suferit (a se vedea, de exemplu, tribunal administrativ din Thessalonici, decizie nr. 2839/1991). De asemenea, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o indemnizație pentru prejudiciul suferit din cauza blocării ilegale a bunului și a privării utilizării acestuia (a se vedea, de exemplu, tribunal administrativ din Kalamata, decizie nr. 104/2003). În sfâršit, dacă administrația ocupă ilegal un teren, proprietarul poate cere, pe lângă restituire a bunului, o indemnizație pentru privarea utilizării terenului (a se vedea, de exemplu, tribunal regional din Rhodes, decizie nr. 35/2004). ÎN DREPT I.

Perioada de considerat a început la 5 ianuarie 1998 cu sesizarea Consilului de Stat și s-a încheiat la 12 august 2003, cu hotărârile nr. 2089 și 2090/2003. S-a extins deci pe cinci ani și mai mult de șapte luni pentru un grad de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Guvernul observă, mai întâi, că deciziile interne definitive au fost pronunțate la 12 august 2003. Susține că nu era necesar pentru reclamanti să ia cunoaștere a conținutului hotărârilor nr. 2089 și 2090/2003 pentru a formula pretența derivând din durata procedurii. Guvernul estimează, prin urmare, că deciziile interne definitive au fost pronunțate mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. În al doilea rând, Guvernul invocă inadmisibilitatea pretenziei pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. În special, el susține că rezultatul procedurii inițiate de reclamanti în fața Consilului de Stat nu era direct determinant pentru drepturile civile ale acestora deoarece, la 15 noiembrie 1999, actele atacate au fost anulate în cadrul altei proceduri. De la acea dată, contestația nu era nici reală nici serioasă.

Potrivit reclamanților, această pretenție nu este tardivă și, de altfel, este incontestabil că procedura litigioasă se referea la „drepturile și obligațiile de caracter civil" în sensul articolului 6 § 1.

Cu privire la excepția derivând din tardivitate a prezentei pretenții, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, atunci când notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca în cazul de spață, trebuie să se ia în considerare data de la care părțile pot lua real cunoaștere a conținutului deciziei interne definitive (a se vedea, printre altele, Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II).

În apariție, Curtea observă că hotărârile nr. 2089 și 2090/2003 ale Consilului de Stat, decizii interne definitive în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, au fost puse la net și certificate conforme respectiv la 2 și 25 februarie 2004, date de la care reclamanții puteau obține copia. Rezultă că cererea, introdusă la 2 august 2004, nu este tardivă. Prin urmare, trebuie respinsă această excepție a Guvernului.

Cu privire la excepția derivând din inadmisibilitate ratione materiae a pretenției în cauză, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, termenii „litigii asupra (unor) drepturi și obligații de caracter civil" acoperă orice procedură al cărei rezultat este determinant pentru (atare) drepturi și obligații" (a se vedea Ringeisen c. Austria, hotărâre din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 39, § 94). art. 6 § 1 nu se mulțumește totuși cu o legătură tenuă nici cu repercusiuni îndepărtate: drepturi și obligații de caracter civil trebuie să constituie obiectul – sau unul din obiecte – al litigiului și rezultatul procedurii litigioase trebuie să fie direct determinant pentru un atare drept (a se vedea Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 46); această dispoziție se aplică doar unei proceduri terminând cu o decizie având efecte directe și nu consecințe indirecte sau întâmplătoare asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil ale interesatului (Surmont și De Meurechy c. Belgia, nr. 13601/88 și 13602/88, decizie a Comisiei din 6 iulie 1989, Decizii și rapoarte (DR) 62, p. 284). Cu alte cuvinte, aplicarea acestei dispoziții unei proceduri presupune că rezultatul acesteia sa aiba „efectul direct de a crea, modifica sau anula drepturi sau obligații juridice de caracter civil" (Karagiannis c. Grecia (decizie), nr. 65607/01, 20 martie 2003).

În apariție, sesizând Consilul de Stat, reclamanții încercau să facă anula două acte administrative care afectau direct drepturile lor patrimoniale deoarece aduceau o limitare a utilizării terenului lor. La momentul introducerii recursurilor, la 5 ianuarie 1998, ei puteau crede că aveau șanse de a obține satisfacție prin intermediul procedurilor pe care le inițiaseră și nu erau în stare să prevadă că actele atacate ar fi anulate în cadrul altei afaceri. Cu toate acestea faptul că în cursul litigiei procesul a fost secat de obiectul, recursurile reclamanților privau „litigii" serioase cu privire la apărarea drepturilor patrimoniale private (a se vedea, mutatis mutandis, Belaousof și alții c. Grecia (decizie), nr. 66296/01, 20 martie 2003; a se vedea și, a contrario, Astikos Oikodomikos Synetairismos Nea Konstantinoupolis (decizie), nr. 37806/02, 20 ianuarie 2005).

Ținând seama de considerațiile care preced, Curtea estimează că art. 6 § 1 din Convenție se aplică procedurii în cauză. Prin urmare, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern la acest titlu.

Curtea constată, de altfel, că această pretenție nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că durata procedurii nu a fost excesivă. Observă că reclamanții nu au încercat s-o accelereze. În orice caz, Guvernul subliniază că enjeu al cauzei nu a necesitat vreo celeritate particulară din partea autorităților deoarece actele atacate de reclamanti în recursurile lor au fost deja anulate de Consilul de Stat în cadrul altei proceduri.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru interesați (a se vedea, printre numeroase altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri ridicând întrebări asemănătoare celor din cazul de spață și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender c. Franța [Marea Cameră], citat anterior).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de spață. Este adevărat că importanța enjeu al litigiului pentru interesați a scăzut semnificativ de la 15 noiembrie 1999, data la care actele litigioase au fost anulate în cadrul altei proceduri; rămâne totuși că Consilul de Stat a durat mai mult de cinci ani și șapte luni pentru a pronunța hotărârile și a declara anularea instanței. Curtea estimează că nici o explicație relevantă a acestui termen nu a fost furnizată de guvernul pârât. Curtea reafirmă la acest sens că încuvințează Statelor contractante să-și organizeze sistemul judecător așa încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil în termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV).

Ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea estimează că în cazul de spață durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor termenului „rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Curtea observă, mai întâi, că plângindu-se că terenul lor va fi expropriat și că indemnizația care va fi fixată nu va corespunde valorii reale a acestuia, reclamanții invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea pretenției lor. Dacă va avea loc o expropriare, reclamanții vor trebui mai întâi să epuizeze căile de atac interne, conform articolului 35 § 1 din Convenție. În particular, reclamanții vor putea, pe de o parte, ataca decizia de expropriare a terenului lor și, pe de altă parte, participa la procedura care vizează stabilirea indemnizației de expropriare. De altfel, dacă reclamanții estimează că atacul asupra proprietății lor este ilegal și în special dacă au suferit prejudicium din faptul că permisul de construcție nr. 2248/1989 este acum fără obiect, ei pot mereu sesiza tribunalele administrative cu o acțiune în reparație pe baza articolului 105 din legea introductivă din codul civil (a se vedea paragrafele 18-21 mai sus și, de asemenea, printre altele, Roussakis și alții c. Grecia (decizie), nr. 15945/02, 8 ianuarie 2004 și Amalia S.A. & Koulouvatos S.A. c. Grecia (decizie), nr. 20363/02, 28 octombrie 2004).

Rezultă că această pretenție trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Curtea observă mai întâi că scopul recursurilor în anulare formulate de reclamanti era anularea a două acte administrative destinând terenul lor reimpadurării. Or, aceste acte au fost anulate de Consilul de Stat în cadrul altei proceduri. Indiferent de motivele reținute de Consilul de Stat pentru a anula actele în cauză, rămâne că acestea au fost într-adevăr anulate. La momentul examinării propriilor recursuri, reclamanții nu ar putea se pretinde victime ale deciziei Consilului de Stat de a declara anularea instanței, deoarece scopul lor a fost total realizat, fie și pentru motive diametral opuse celor pe care le propuseseră. După opinia Curții, nici un atac la dreptul de acces la tribunal sau la dreptul la un recurs efectiv nu se găsește deci stabilit în cazul de spață (Kortessi c. Grecia, nr. 31259/04, § 43, 13 iulie 2006). Cât privește pretența ridicată sub titlul articolului 14 din Convenție, Curtea estimează că nu a fost deloc argumentată.

Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanții reclamă 200.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care spun că l-ar fi suferit, din cauza încălcării articolelor 6 § 1, 13, 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul consideră că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcările pretinse ale Convenției și prejudiciul pretins suferit. El afirmă că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea estimează că singura bază pentru a acorda o satisfacție echitabilă rezidă în nerespectarea, în apariție, a încălcării dreptului interesaților de a auzi cauza într-un „termen rezonabil". În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu compenseaza suficient constatarea încălcării. Hotărând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, ea acordă fiecăruia 5.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe suma menționată. B. Frais et dépens

Reclamanții nu au prezentat nici o cerere la acest titlu. Curtea estimează, prin urmare, că nu există motiv de a acorda o sumă cu titlul de frais și dépens. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la pretența derivând din durata procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Consideră a) că Statul pârât trebuie să vireze fiecăruia dintre reclamanti, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la virare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 28819/04) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Ioannis Elmaliotis et Ilias Konstantidis (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 août 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e D. Nikopoulos, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. Y. Halkias, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me O. Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 3 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Les requérants sont nés en 1945 et résident à Thessalonique. Par décision administrative n o 50113/2580 du 20 mars 1935, une superficie de 14 500 000 m², sise dans la périphérie de la ville de Thessalonique, actuellement connue sous le nom de « Forêt-Parc de Thessalonique », fut destinée au reboisement.

Par décision préfectorale n o ΓΔ 2193 du 9 octobre 1973, la superficie à reboiser fut élargie à 29 790 000 m². Seuls quatorze terrains, affectés à un usage particulier (écoles, cimetières, aqueducs, etc.), furent exclus du reboisement.

Le 29 juin 1979, par décision n o 1877, le préfet de Thessalonique exclut également du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées.

Le 7 juillet 1989, les requérants obtinrent un permis de construire sur le terrain litigieux des édifices à destination professionnelle (restaurant, cantine, piscine, parking) (acte n o 2248/1989).

Le 3 avril 1990, le préfet de Thessalonique révoqua la décision n o 1877/1979 pour des motifs « de légalité et d'ordre public ». En effet, il considéra qu'en exemptant du reboisement les propriétés privées et les terres agricoles cultivées, la décision préfectorale de 1979 avait de manière illégale levé en partie la mesure de reboisement (décision n o 1157/1990). En conséquence, la décision préfectorale n o ΓΔ 2193/1973 entra de nouveau en vigueur et le permis de construire n o 2248/1989 était devenu sans objet.

Le 6 juillet 1997, un incendie détruisit 16 640 000 m² de la région.

Par actes n os ΔΔ 2835 du 29 septembre 1997 et ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997, l'administration destina au reboisement 14 869 000 m² des terres forestières incendiées, auxquelles furent ajoutées 1 117 800 m² de terres non forestières pour constituer un ensemble. Par ailleurs, l'administration exempta du reboisement les terrains sur lesquels des habitations avaient été légalement érigées avant 1973 et entre 1979 et 1990.

Le 5 janvier 1998, deux associations écologiques saisirent le Conseil d'Etat d'un recours en annulation des actes administratifs susmentionnés.

Le 15 novembre 1999, la cinquième chambre du Conseil d'Etat annula les actes attaqués au motif qu'ils avaient réduit de façon illégale l'étendue de la zone destinée en 1973 au reboisement. La haute juridiction déclara en outre illégale l'exemption du reboisement opérée au profit des terrains construits (arrêt n o 3643/1999).

Par la suite, d'autres personnes propriétaires de terrains dans la région eurent connaissance de l'arrêt n o 3643/1999 et se rendirent compte que les actes administratifs de 1997 qui avaient exempté leurs terrains du reboisement avaient été annulés. En 2000, ces personnes saisirent la cinquième chambre du Conseil d'Etat d'une tierce opposition contre l'arrêt n o 3643/1999. Il s'agit d'une voie de recours ouverte aux personnes qui n'ont été ni parties ni représentées dans une instance, leur permettant d'attaquer une décision qui leur fait grief. En novembre 2001, le Conseil d'Etat les débouta. Selon la haute juridiction, la qualification d'un terrain comme forestier ou destiné au reboisement n'emportait pas privation de propriété car, même après cette qualification, une propriété demeurait privée, avec les limitations nécessaires découlant de sa nature forestière, dont l'interdiction de construire (voir, notamment, les arrêts n os 4086 et 4088/2001). B. La procédure engagée par les requérants

Les requérants sont, depuis 1988, les propriétaires indivis d'un terrain de 8 500 m 2 sis à Panorama, une banlieue dans la zone du « Forêt-Parc de Thessalonique ».

Le 5 janvier 1998, les requérants saisirent le Conseil d'Etat de deux recours en annulation contre les actes n os ΔΔ 2835 du 25 septembre 1997 et ΔΔ 2871 du 30 septembre 1997. Ils soutenaient, entre autres, que pendant les périodes de 1973 à 1979 et de 1990 à 1997, l'Etat avait illégalement bloqué l'exploitation de leurs propriétés. De surcroît, ils alléguaient que les actes attaqués étaient illégaux, car l'administration ordonnait à nouveau le reboisement d'une partie de leurs terrains au lieu de lever les charges qui pesaient sur ceux-ci. Ils en concluaient que les actes attaqués portaient atteinte à l'article 17 de la Constitution et à l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 12 août 2003, le Conseil d'Etat constata qu'il avait déjà annulé les actes attaqués dans son arrêt n o 3643/1999 et qu'il avait aussi rejeté les tierces oppositions formées contre cet arrêt. Dès lors, il prononça l'annulation de l'instance, en vertu de l'article 32 § 1 du décret présidentiel n o 18/1989 qui prévoit l'annulation de l'instance lorsque l'acte qui fait l'objet du recours en annulation a été annulé ou révoqué après l'introduction du recours (arrêts n os 2089 et 2090/2003). Ces arrêts furent mis au net et certifiés conformes les 2 et 25 février 2004 respectivement. II.

Entrent également en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi d'accompagnement ( Εισαγωγικός Νόμος ) du code civil : Article 104 « L'Etat est responsable conformément aux dispositions du code civil relatives aux personnes morales, des actes ou omissions de ses organes concernant des rapports de droit privé ou son patrimoine privé. » Article 105 « L'Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l'exercice de la puissance publique, sauf si l'acte ou l'omission ont eu lieu en méconnaissance d'une disposition destinée à servir l'intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres. » Article 106 « Les dispositions des deux articles précédents s'appliquent aussi en matière de responsabilité de communes ou des autres personnes de droit public pour le dommage causé par les actes ou omissions de leurs organes. »

L'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil établit le concept d'acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l'Etat. Cette responsabilité résulte d'actes ou omissions illégaux ayant causé un préjudice matériel ou moral à l'administré. Les actes concernés peuvent être non seulement des actes juridiques mais également des actes matériels de l'administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d'accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217).

Aux termes de l'article 19 de la loi n o 1868/1989, l'action en dommages-intérêts devant les juridictions administratives est un recours indépendant par rapport au recours en annulation ou tout autre recours contre l'acte ou l'omission administratifs dont découle l'obligation éventuelle d'indemnisation ; elle peut donc être exercée de façon autonome au choix de l'intéressé. Puisque la nature illégale de l'acte ou de l'omission est l'une des conditions de recevabilité de l'action en réparation, le tribunal administratif saisi d'une telle action examine aussi la légalité de l'acte ou de l'omission administratifs incriminés, à condition que celle-ci ne soit pas déjà examinée avec force de chose jugée dans le cadre d'une autre procédure.

Il existe une abondante jurisprudence des tribunaux internes au sujet de l'action en dommages-intérêts. Selon cette jurisprudence, si un terrain affecté à la construction d'un ouvrage d'utilité publique demeure bloqué pendant une longue période sans que l'administration ne procède à son expropriation formelle moyennant une indemnité, le propriétaire concerné peut demander le déblocage de son bien, ainsi qu'une indemnisation pour le dommage subi (voir, par exemple, tribunal administratif de Thessalonique, décision n o 2839/1991). De même, si l'administration bloque un terrain au ‑ delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi en raison du blocage illégal de son bien et de la privation de son usage (voir, par exemple, tribunal administratif de Kalamata, décision n o 104/2003). Enfin, si l'administration occupe illégalement un terrain, le propriétaire peut demander, outre la restitution de son bien, une indemnité pour la privation de l'usage de son terrain (voir, par exemple, tribunal de grande instance de Rhodes, décision n o 35/2004). EN DROIT I.

La période à considérer a débuté le 5 janvier 1998 avec la saisine du Conseil d'Etat et s'est terminée le 12 août 2003, avec les arrêts n os 2089 et 2090/2003. Elle s'étala donc sur cinq ans et plus de sept mois pour un degré de juridiction. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement note, en premier lieu, que les décisions internes définitives ont été rendues le 12 août 2003. Il argue qu'il n'était pas nécessaire pour les requérants de prendre connaissance du contenu des arrêts n os 2089 et 2090/2003 pour formuler leur grief tiré de la durée de la procédure. Le Gouvernement estime donc que les décisions internes définitives ont été rendues plus de six mois avant l'introduction de la présente requête. En second lieu, le Gouvernement plaide l'irrecevabilité du grief pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. En particulier, il soutient que l'issue de la procédure engagée par les requérants devant le Conseil d'Etat n'était pas directement déterminante pour leurs droits civils puisque, le 15 novembre 1999, les actes attaqués ont été annulés dans le cadre d'une autre procédure. A partir de cette date, la contestation n'était ni réelle ni sérieuse.

Selon les requérants, ce grief n'est pas tardif et, en outre, il est incontestable que la procédure litigieuse portait sur leurs « droits et obligations de caractère civil » au sens de l'article 6 § 1.

S'agissant de l'exception tirée de la tardiveté du présent grief, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, lorsque la signification n'est pas prévue en droit interne, comme en l'espèce, il convient de prendre en considération la date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance du contenu de la décision interne définitive (voir parmi d'autres Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999 ‑ II).

En l'occurrence, la Cour note que les arrêts n os 2089 et 2090/2003 du Conseil d'Etat, décisions internes définitives au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, furent mis au net et certifiés conforme respectivement les 2 et 25 février 2004, dates à partir desquelles les requérants pouvaient en obtenir copie. Il s'ensuit que la requête, introduite le 2 août 2004, n'est pas tardive. Partant, il convient de rejeter cette exception du Gouvernement.

S'agissant de l'exception tirée de l'irrecevabilité ratione materiae du grief en cause, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les termes « contestations sur (des) droits et obligations de caractère civil » couvrent toute procédure dont l'issue est déterminante pour (de tels) droits et obligations » (voir Ringeisen c. Autriche , arrêt du 16 juillet 1971, série A n o 13, p. 39, § 94). L'article 6 § 1 ne se contente pourtant pas d'un lien ténu ni de répercussions lointaines : des droits et obligations de caractère civil doivent constituer l'objet - ou l'un des objets - de la contestation et l'issue de la procédure litigieuse doit être directement déterminante pour un tel droit (voir Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , arrêt du 23 juin 1981, série A n o 43, p. 21, § 46) ; cette disposition ne s'applique qu'à une procédure aboutissant à une décision ayant des effets directs et non des conséquences indirectes ou fortuites sur les droits et obligations de caractère civil de l'intéressé ( Surmont et De Meurechy c. Belgique , n os 13601/88 et 13602/88, décision de la Commission du 6 juillet 1989, Décisions et rapports (DR) 62, p. 284). Autrement dit, l'application de cette disposition à une procédure présuppose que l'issue de celle-ci ait « l'effet direct de créer, de modifier ou d'annuler des droits ou obligations juridiques de caractère civil » ( Karagiannis c. Grèce (déc.), n o 65607/01, 20 mars 2003).

En l'occurrence, en saisissant le Conseil d'Etat, les requérants cherchaient à faire annuler deux actes administratifs qui affectaient directement leurs droits patrimoniaux puisqu'ils apportaient une limitation à l'usage de leur terrain. Au moment de l'introduction de leurs recours, le 5 janvier 1998, ils pouvaient croire qu'ils avaient des chances d'obtenir satisfaction par le biais des procédures qu'ils avaient engagées et n'étaient pas en mesure de prévoir que les actes attaqués seraient annulés dans le cadre d'une autre affaire. Nonobstant donc le fait que durant la litispendance le litige a été vidé de son objet, les recours des requérants concernaient des « contestations » sérieuses portant sur la défense de droits patrimoniaux privés (voir, mutatis mutandis , Belaousof et autres c. Grèce (déc.), n o 66296/01, 20 mars 2003 ; voir aussi, a contrario , Astikos Oikodomikos Synetairismos Nea Konstantinoupolis (déc.), n o 37806/02, 20 janvier 2005).

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que l'article 6 § 1 de la Convention trouve à s'appliquer à la procédure en cause. Il convient donc de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement à ce titre.

La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n'a pas été excessive. Il note que les requérants n'ont pas cherché à l'accélérer. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que l'enjeu de l'affaire n'exigeait aucune célérité particulière de la part des autorités puisque les actes attaqués par les requérants dans leurs recours avaient été déjà annulés par le Conseil d'Etat dans le cadre d'une autre procédure.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes, ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender c. France [GC], précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Il est vrai que l'importance de l'enjeu du litige pour les intéressés a diminué sensiblement à partir du 15 novembre 1999, date à laquelle les actes litigieux ont été annulés dans le cadre d'une autre procédure ; il n'en demeure pas moins que le Conseil d'Etat a mis plus de cinq ans et sept mois pour rendre ses arrêts et prononcer l'annulation de l'instance. La Cour estime qu'aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le gouvernement défendeur. La Cour réaffirme à cet égard qu'il incombe aux Etats contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

Les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils soutiennent que leur terrain n'est pas une forêt. Ils affirment que l'annulation des instances dont ils avaient saisi le Conseil d'Etat les prive à jamais de la possibilité de faire établir la réalité quant à la nature agricole de leur terrain. En particulier, ils allèguent que leur terrain sera exproprié aux fins de reboisement ; quant à l'indemnité d'expropriation, les requérants affirment que celle-ci sera d'un montant nettement inférieur à la valeur du bien exproprié, en raison de la qualification de ce dernier comme terre forestière. En dernier lieu, ils se plaignent que le permis de construction n o 2248/1989 est devenu sans objet en raison de la qualification de leur terrain comme domaine forestier. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour note, tout d'abord, qu'en se plaignant que leur terrain sera exproprié et que l'indemnisation qui sera fixée ne correspondra pas à la valeur réelle de ce dernier, les requérants invoquent de façon prématurée un risque futur qui se fonde sur de simples spéculations et qui ne saurait être pris en compte pour l'examen de leur grief. S'il y a expropriation, les requérants devront d'abord épuiser les voies de recours internes, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention. En particulier, les requérants pourront, d'une part, attaquer la décision d'expropriation de leur terrain et, d'autre part, participer à la procédure tendant à la fixation de l'indemnité d'expropriation. Par ailleurs, si les requérants estiment que l'atteinte à leur propriété est illégale et qu'en particulier, ils ont subi un préjudice du fait que le permis de construire n o 2248/1989 est désormais devenu sans objet, ils peuvent toujours saisir les tribunaux administratifs d'une action en réparation fondée sur l'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil (voir paragraphes 18-21 ci-dessus et aussi, parmi d'autres, Roussakis et autres c. Grèce (déc.), n o 15945/02, 8 janvier 2004 et Amalia S.A. & Koulouvatos S.A. c. Grèce (déc.), n o 20363/02, 28 octobre 2004).

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

La Cour observe tout d'abord que l'objectif des recours en annulation formés par les requérants était l'annulation de deux actes administratifs destinant leur terrain au reboisement. Or, ces actes ont été annulés par le Conseil d'Etat dans le cadre d'une autre procédure. Indépendamment des raisons retenues par le Conseil d'Etat pour annuler les actes en question, il n'en demeure pas moins que ceux-ci ont été bel et bien annulés. Au moment de l'examen de leurs propres recours, les requérants ne sauraient donc se prétendre victimes de la décision du Conseil d'Etat de prononcer l'annulation de l'instance, car leur objectif avait été totalement atteint, ne serait-ce que pour des raisons diamétralement opposées à celles qu'ils avaient proposées. De l'avis de la Cour, aucune atteinte au droit d'accès à un tribunal ou au droit à un recours effectif ne se trouve donc établie en l'espèce ( Kortessi c. Grèce , n o 31259/04, § 43, 13 juillet 2006). Quant au grief soulevé au titre de l'article 14 de la Convention, la Cour estime qu'il n'a aucunement été étayé.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 200 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'ils auraient subi, en raison de la violation des articles 6 § 1, 13, 14 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement considère qu'il n'existe aucun lien de causalité entre les violations alléguées de la Convention et le dommage prétendument subi. Il affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside dans la méconnaissance, en l'occurrence, de la violation du droit des intéressés à voir leur cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants doivent avoir subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle accorde à chacun 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

Les requérants n'ont pas présenté aucune demande à ce titre. La Cour estime donc qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président