În cazul Georgoulis și al altor state membre ale UE, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 alineatul (2) din convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii L. Loucaides, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, domnii K. Hajiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, G. Malinverni, judecători, și de domnul S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 mai 2006, a adoptat hotărârea pe care a adoptat-o aici, la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 38272/04) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnii Ioannis și Epaminondas Georgoulis, precum și domnii mei Eleni, Niki și Anastasia Georgouli ( Convenția: (i) reclamanții sunt reprezentați de dl Costas și Ioannis Horomidis, avocați la Baroul de la Salonic. Guvernul grec ( Reclamanții s-au plâns în special în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza formulată de art. 6 alin. (1) din Convenție guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Reclamanții sunt coproprietari ai unui teren situat în orașul Katherini, la nord de Grecia. Între 1968 și 1983, prin mai multe acte administrative de modificare a planului de aliniere a orașului Katherini, terenul reclamanților a fost declarat de mai multe ori parte a domeniului public. Administrația nu a adoptat nicio măsură în aplicarea acestor acte. Pe 4 octombrie 1988, prin decret prefectorial, terenul în cauză a fost declarat din nou parte a domeniului public. Octombrie 1992, reclamanții au sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune de ridicare a blocării proprietății lor. La 20 noiembrie 1995, Consiliul de Stat a acceptat cererea acestora (hotărârea nr. 5468/1995). La 1 septembrie 1998, prefectul a efectuat din nou exproprierea terenului în litigiu (hotărârea prefectorială n 21/6028). Întrucât nu au primit nici o sumă cu titlu de compensație, reclamanții au solicitat autorităților administrative, la 25 aprilie 2001, ridicarea blocării proprietății lor. Administrația le-a respins în mod tacit cererea. La 1 august 2001, reclamanții au sesizat Curtea Administrativă de Apel din Salonic cu o acțiune în vederea ridicării blocajului proprietății lor. La 17 iunie 2003, Curtea Administrativă de Apel a primit cererea acestora și a anulat refuzul tacit al administrației de a ridica sarcina asupra terenului în cauză și a trimis cauza administrației, astfel încât aceasta să ia toate măsurile corespunzătoare (hotărârea nr. 1189/2003). La inițiativa reclamanților, hotărârea nr. 1189/2003 a fost notificat municipalității Katherini și Ministerului Mediului, Urbanismului și Lucrărilor Publice la 15 și, respectiv, 16 iulie 2003. La 17 octombrie 2003, Ministerul Mediului a adoptat hotărârea în cauză la prefectură și l-a invitat să ia toate măsurile necesare în cadrul competențelor sale. La 26 martie 2004, municipalitatea Katerini a adoptat un act de desemnare a terenului expropriat și de repartizare proporțională a compensațiilor datorate proprietarilor ( Πρά 21/3658). La 25 iunie 2004, reclamanții au ridicat obiecții la secretarul general al Regiunii Macedonia Centrală. În special, reclamanții s-au plâns că Decretul nr. 21/3658 nu a respectat hotărârea nr. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic, care a ordonat administrației ridicarea blocării proprietății lor. La 27 septembrie 2004, Secretarul General al Regiunii a acceptat cererea reclamanților, a anulat decretul în cauză și a trimis cauza la prefectură (Decizia nr. 40157/2004). Între timp, la 11 mai 2004, reclamanții au sesizat Comitetul Consiliului de Stat, însărcinat în temeiul Legii nr. 3068/2002 cu controlul executării hotărârilor instanțelor administrative, pentru a se plânge de neexecutarea hotărârii nr. 1189/2003. La 4 noiembrie 2004, prefectul a decis revocarea exproprierii în cauză și lansarea procedurii de modificare a planului de aliniere (hotărârea nr. 21/10677). La 5 noiembrie 2004, acest decret a fost notificat Comitetului Consiliului de Stat la inițiativa prefecturii. 10. La 16 martie 2005, Comitetul Consiliului de Stat a constatat că, prin adoptarea decretului nr. 21/10677, administrația și-a îndeplinit obligația și a respins acțiunea reclamanților (Decizia nr. 18/2005). II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 11. art. 95 alineatul (5) din Constituție dispune de administrația este obligată să se conformeze hotărârilor judecătorești. Încălcarea acestei obligații implică răspunderea oricărui organism vinovat, așa cum este prevăzut de lege. 12. La 14 noiembrie 2002, Legea nr. 3068/2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație a intrat în vigoare (Jurnalul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru executarea hotărârilor menționate (art. 1). Legea prevede crearea de consilii ale trei membri constituiți în cadrul înalților instanțe elene (Curtea Supremă Specială, Curtea de Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi), care sunt însărcinați să controleze buna executare a hotărârilor instanțelor lor respective de către administrație într-un termen care nu poate depăși cele trei luni (în mod excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). În special, consiliile pot desemna un magistrat pentru a asista administrația, propunându-i, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul stabilit de Consiliu, îi sunt impuse penalități, penalități care pot fi reînnoite atât timp cât nu se conformează acesteia (art. 3). De asemenea, pot fi luate măsuri disciplinare împotriva funcționarilor administrației care au provocat neexecutarea [art. 5). Dispozițiile Legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare (art. 6). Reclamanții se plâng de refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 1189/2003 a Curții Administrative de Apel din Salonic și de a ridica sarcina care le revine pe teren. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 14. În primul rând, guvernul susține că reclamanții nu mai pot pretinde că sunt victime ale presupusei încălcări, întrucât administrația s-a conformat în cele din urmă hotărârii nr. 1189/2003, fapt confirmat prin decizia nr. 18/2005 al Comitetului Consiliului de Stat. Cu titlu alternativ, guvernul afirmă că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. În special, acesta susține că reclamanții au introdus prezenta cerere înainte ca comitetul competent al Consiliului de Stat, instituit prin Legea nr. 3068/2002, să se pronunțe asupra pretinsului refuz al administrației de a se conforma hotărârii nr. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic. Guvernul constată că acest comitet ar fi putut ordona administrației să plătească reclamanților o compensație, în cazul în care acesta ar constata că presupusa neexecuție a Hotărârii nr. 1189/2003 era nejustificată. 15. Reclamanții susțin că noua lege la care face referire guvernul nu este o acțiune în litigiu care ar fi trebuit să fie exercitată înainte de a fi sesizată Curtea. 16. În ceea ce privește excepția întemeiată pe lipsa de calitate a victimelor În sensul articolului 34 din Convenție, Curtea consideră că aceasta este strâns legată de substanța cauzei formulată de reclamanți pe teren la art. 6 din Convenție și decide să o atașeze la fond. 17. În ceea ce privește excepția de la neobosirea căilor de atac interne, Curtea amintește că scopul articolului 35 alineatul (1) care stabilește regula epuizării căilor de atac interne este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte de a fi sesizate de Curte (a se vedea, printre altele, Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Regula de la art. 35 alineatul (1) se bazează pe ipoteza, încorporată în art. 13 (cu care are afinități strânse), că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDO 2000 XI). 18. Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din convenție prevăd epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsește eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța , Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198, p. 11-12, § 27 și Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-VIII). 19. În cazul de față, Curtea constată că motivul reclamanților este întemeiat pe presupusul refuz al administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești. Or, acțiunea propusă de guvern nu este de natură să conducă cu certitudine la executarea unei hotărâri judecătorești ca urmare a refuzului administrației de a se conforma acesteia Întradevăr, după sesizarea de către persoana interesată a comitetului competent al Consiliului de Stat, acesta nu poate decât să constate refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri și, dacă este cazul, să îi impună plata unei indemnizații persoanei în cauză pentru această cauză. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic nu ar fi consecința directă a încheierii acțiunii invocate de guvern, ci ar rămâne la discreția administrației doar pentru a evita plata unei despăgubiri părților interesate. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 21. Reclamanții susțin că, potrivit hotărârii nr. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic, administrația avea obligația de a ridica orice sarcină pe teren în litigiu, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent. 22. Guvernul afirmă că întârzierea relativă a administrației în vederea executării hotărârii nr. 1189/2003 nu poate constitui în sine o necunoaștere a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi iluzoriu, în cazul în care ordinea juridică internă a unui stat contractant permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperabilă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri sau hotărâri pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în acest domeniu (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În plus, Curtea subliniază importanța deosebită a executării hotărârilor judecătorești în contextul procedurii administrative (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia, nr 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005). 24. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic a anulat refuzul administrației de a ridica sarcina pe teren a reclamanților și a returnat cazul administrației pentru a lua măsurile necesare în acest sens. Această hotărâre, notificată municipalității Katherini și Ministerului Mediului, Urbanismului și Lucrărilor Publice la 15 și, respectiv, 16 iulie 2003, a rămas neexecutată până la 4 noiembrie 2004, data la care prefectul competent a adoptat Decretul nr. 21/10677 care ridică blocajul în cauză. Curtea consideră că, chiar dacă procedura administrativă prevăzută pentru ridicarea blocajului de proprietate a cunoscut o anumită complexitate, acest lucru nu explică motivele pentru care prefectul a durat aproximativ un an și patru luni pentru a adopta un decret prin care se dispune ridicarea blocajului (a se vedea, printre altele, Chileev c. Rusia, n 9647/02, § 32-36, 6 octombrie 2005 Prodan Moldova , n 49806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004 Chmalko c. Ucraina , n 60750/00, § 46, 20 iulie 2004). 25. În plus, Curtea constată că, în urma notificării Hotărârii nr. 1189/2003, administrația a adoptat acte în contradicție flagrantă cu acesta, în loc să ia măsuri în sensul executării hotărârii menționate anterior. Într-adevăr, la 26 martie 2004, autoritățile municipale au emis un act de desemnare a terenului expropriat și de repartizare proporțională a compensațiilor datorate proprietarilor (Πρά Ca urmare a acestei atitudini a administrației, reclamanții au trebuit să interfereze cu secretarul general al Regiunii Macedoniei Centrale și să sesizeze ulterior Comitetul Consiliului de Stat, însărcinat cu controlul executării hotărârilor instanțelor administrative, pentru a se plânge de neexecuția hotărârii nr. 1189/2003. În opinia Curții, această atitudine din partea administrației își stabilește mai degrabă intenția de a se sustrage de la executarea unei hotărâri judecătorești definitive sau de a întârzia în mod nejustificat punerea în aplicare a acesteia decât voința sa de a se conforma acesteia cât mai curând posibil. În această privință, Curtea nu pierde din vedere faptul că administrația nu a efectuat executarea hotărârii 1189/2003 că, după sesizarea de către recurente a Comitetului Consiliului de Stat pentru a se plânge de neexecutarea hotărârii în cauză. 26, aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că autoritățile naționale au omis să se conformeze într-un termen rezonabil hotărârii n 1189/2003 al Curții Administrative de Apel de la Salonic, privând astfel art. 6 alineatul (1) din Convenție de orice efect util. Prin urmare, excepția din absența calității victimelor nu poate fi reținută și a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 353,31 EUR (EUR) pentru prejudiciul material. Această sumă ar rezulta din dobânda cumulată la valoarea terenului în litigiu, estimată de solicitanți la 1 300 000 EUR, pentru întreaga perioadă de blocare. Alternativ, reclamanții solicită 420 197,92 EUR pentru daune materiale, sumă care ar rezulta din dobânzi neasociate la valoarea pretinsă a proprietății lor. Reclamanții solicită, în plus, 15 000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral suferit. 29. Guvernul susține că nu ar trebui să se aloce nicio sumă pentru prejudiciul material. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. Cu titlu alternativ, guvernul consideră că suma alocată fiecăruia dintre solicitanți nu poate depăși 1 000 EUR. 30. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă dintr-o necunoaștere a dreptului reclamanților de a avea acces la o instanță. În aceste circumstanțe, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care reclamanții ar fi avut de suferit din presupusa imposibilitatea de a-și exploata bunurile. Prin urmare, trebuie respins acest aspect al pretențiilor lor. 31. Curtea consideră că, pe de altă parte, reclamanții trebuie să fi suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de întârzierea impusă de administrație pentru a se conforma hotărârii nr. 1189/2003 al Curții Administrative de Apel din Salonic, că nu compensează suficient constatarea de încălcare. Statuând în echitate, Curtea alocă împreună reclamanților 15 000 EUR în acest scop, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 32. Reclamanții solicită, de asemenea, 82 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Ele nu produc nicio factură sau notă de plată, susținând că au încheiat cu consiliile lor un acord privind onorariile acestora, care s-ar apropia de un acord de cotă litis . Acestea sunt acorduri prin care clientul unui avocat se angajează să plătească, în calitate de onorarii, un anumit procent din suma pe care o instanță i-ar putea acorda (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 55, CEDO 2000 XI 33. Guvernul susține că cererea reclamanților nu este justificată. În opinia sa, suma alocată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată nu poate depăși 500 EUR. 34. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], citată anterior, punctul 54. 35. În acest caz, Curtea constată că pretențiile reclamanților nu sunt însoțite de documentele justificative necesare pentru a le calcula în mod precis. În plus, cu condiția ca reclamanții să se refere la onorariile viitoare pe care ar trebui să le îndeplinească pe baza acordului de cotă litis Curtea consideră că este vorba de cheltuieli și cheltuieli de judecată ipotetice a căror realitate nu poate fi stabilită; prin urmare, este necesar să se excludă cererea acestora cu privire la acest aspect. Interesele moratoriu 36. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, Joint pe fond excepția guvernului întemeiat pe necalitatea victimelor reclamanților și o respinge Declară restul cererii admisibile A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție Spune că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 15 000 EUR (cinsprezece mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 iunie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduleer Președintele
PREMIÈRE SECTION
GEORGOULIS ET AUTRES c. GRÈCE
(Requête n
o
38752/04)
ARRÊT
21 juin 2007
21/09/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Georgoulis et autres c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
président,
C.L. Rozakis,
M
me
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 mai 2006,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
38752/04) dirigée contre la République hellénique et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM.
Ioannis et Epaminondas Georgoulis ainsi que M
mes
Eleni, Niki et Anastasia Georgouli («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 12 octobre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
es
Costas et Ioannis Horomidis, avocats au barreau de Salonique. Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M.
S.
Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M
me
S.
Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.
3.
Les requérants se plaignaient en particulier sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, du refus de l'administration de se conformer à une décision de justice.
4.
Le 6 avril 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Les requérants sont co-propriétaires d'un terrain situé dans la ville de Katerini, au nord de la Grèce. Entre 1968 et 1983, par plusieurs actes administratifs modifiant le plan d'alignement de la ville de Katerini, le terrain des requérants fut à plusieurs reprises déclaré partie du domaine public. L'administration n'adopta aucune mesure en application desdits actes. Les requérants n'intentèrent aucun recours pour obtenir la levée du blocage de leur propriété. Le 4 octobre 1988, par arrêté préfectoral, le terrain en cause fut à nouveau déclaré partie du domaine public. Le 20
octobre 1992, les requérants saisirent le Conseil d'Etat d'un recours tendant à obtenir la levée du blocage de leur propriété. Le 20 novembre 1995, le Conseil d'Etat fit droit à leur demande (arrêt n
o
5468/1995).
6.
Le 1
er
septembre 1998, le préfet procéda à nouveau à l'expropriation du terrain litigieux (arrêté préfectoral n
o
21/6028). N'ayant reçu aucune somme à titre d'indemnisation, les requérants sollicitèrent, le 25
avril
2001, auprès des autorités administratives, la levée du blocage de leur propriété. L'administration rejeta tacitement leur demande. Le 1
er
août
2001, les requérants saisirent la cour administrative d'appel de Salonique d'un recours tendant à obtenir la levée du blocage de leur propriété. Le 17 juin 2003, la cour administrative d'appel fit droit à leur demande. Elle annula le refus tacite de l'administration de lever la charge pesant sur le terrain en cause et renvoya l'affaire à l'administration afin que celle-ci prenne toutes les mesures appropriées (arrêt n
o
1189/2003). A l'initiative des requérants, l'arrêt n
o
1189/2003 fut notifié à la municipalité de Katerini et au ministère de l'Environnement, de l'Urbanisme et des Travaux publics les 15 et 16
juillet 2003 respectivement. Le 17 octobre 2003, le ministère de l'Environnement notifia l'arrêt en cause à la préfecture et l'invita à prendre toute mesure nécessaire dans le cadre de ses compétences.
7.
Le 26 mars 2004, la municipalité de Katerini adopta un acte de désignation des terrains expropriés et de répartition proportionnelle des indemnisations dues aux propriétaires (
Πράξη Τακτοποίησης και Αναλογισμού Αποζημιώσεως
) en vue de procéder à la modification du plan d'alignement conformément à l'arrêté préfectoral du 1
er
septembre 1998. Le 29 avril 2004, le préfet confirma cet acte (arrêté n
o
21/3658). Le 25 juin 2004, les requérants soulevèrent des objections auprès du secrétaire général de la Région de Macédoine Centrale. En particulier, les requérants se plaignirent que l'arrêté n
o
21/3658 méconnaissait l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique qui avait ordonné à l'administration la levée du blocage de leur propriété. Le 27 septembre 2004, le secrétaire général de la Région fit droit à la demande des requérants, annula l'arrêté en question et renvoya l'affaire à la préfecture (décision n
o
40157/2004).
8.
Entre-temps, le 11 mai 2004, les requérants saisirent le comité du Conseil d'Etat, chargé en vertu de la loi n
o
3068/2002 de contrôler l'exécution des arrêts des tribunaux administratifs, pour se plaindre de la non-exécution de l'arrêt n
o
1189/2003.
9.
Le 4 novembre 2004, le préfet décida la révocation de l'expropriation en cause et le lancement de la procédure de modification du plan d'alignement (arrêté n
o
21/10677). Le 5 novembre 2004, cet arrêté fut notifié au comité du Conseil d'Etat à l'initiative de la préfecture.
10.
Le 16 mars 2005, le comité du Conseil d'Etat constata que, par l'adoption de l'arrêté n
o
21/10677, l'administration avait satisfait à son obligation et rejeta le recours des requérants (décision n
o
18/2005).
II.
11.
L'article 95 § 5 de la Constitution dispose
:
«
L'administration est tenue de se conformer aux arrêts de justice. La violation de cette obligation engage la responsabilité de tout organe coupable, ainsi qu'il est prescrit par la loi
».
12.
Le 14 novembre 2002, la loi n
o
3068/2002
sur
l'exécution des arrêts de justice par l'administration
entra en vigueur (Journal officiel n
o
274/2002). Cette loi prévoit, entre autres, que l'administration a l'obligation de se conformer sans retard aux arrêts de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdits arrêts (article 1). La loi prévoit la création de conseils de trois membres constitués au sein des hautes juridictions grecques (Cour Suprême Spéciale, Cour de Cassation, Conseil d'Etat et Cour des comptes), qui sont chargés de contrôler la bonne exécution des arrêts de leurs juridictions respectives par l'administration dans un délai qui ne peut pas dépasser les trois mois (à titre exceptionnel, ce délai peut être prorogé une seule fois). Les conseils peuvent notamment désigner un magistrat pour assister l'administration en lui proposant, entre autres, les mesures appropriées pour se conformer à un arrêt. Si l'administration n'exécute pas un arrêt dans le délai fixé par le conseil, des pénalités lui sont imposées, pénalités qui peuvent être renouvelées tant qu'elle ne s'y conforme pas (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l'administration à l'origine du défaut d'exécution (article 5). Les dispositions de la loi n
o
3068/2002 s'appliquent aux arrêts rendus après son entrée en vigueur (article 6).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants se plaignent du refus de l'administration de se conformer à l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique et de lever la charge pesant sur leur terrain. Ils invoquent l'article
6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
A titre principal, le Gouvernement affirme que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes de la violation alléguée, puisque l'administration s'est finalement conformée à l'arrêt n
o
1189/2003, ce qui a été confirmé par la décision n
o
18/2005 du comité du Conseil d'Etat. A titre alternatif, le Gouvernement allègue que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes. En particulier, il affirme que les requérants ont introduit la présente requête avant que le comité compétent du Conseil d'Etat, établi par la loi n
o
3068/2002, ne se prononce sur le prétendu refus de l'administration de se conformer à l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique. Le Gouvernement note que ledit comité aurait pu ordonner à l'administration de verser aux requérants une indemnité, dans le cas où celui-ci constaterait que l'inexécution prétendue de l'arrêt n
o
1189/2003 était injustifiée.
15.
Les requérants rétorquent que la nouvelle loi à laquelle le Gouvernement fait allusion, n'est pas un recours contentieux qu'il aurait fallu exercer avant de saisir la Cour.
16.
S'agissant de l'exception tirée de l'absence de qualité de «
victimes
» des requérants au sens de l'article 34 de la Convention, la Cour estime qu'elle est étroitement liée à la substance du grief énoncé par les requérants sur le terrain de l'article 6 de la Convention et décide de la joindre au fond.
17.
S'agissant de l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que la finalité de l'article 35 § 1, qui énonce la règle de l'épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n'en soit saisie (voir, entre autres,
Selmouni c.
France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). La règle de l'article 35 § 1 se fonde sur l'hypothèse, incorporée dans l'article
13 (avec lequel elle présente d'étroites affinités), que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée
(Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
‑
XI).
18.
Néanmoins, les dispositions de l'article 35 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité
voulues (voir, notamment, les arrêts
Vernillo c. France
, arrêt du 20 février 1991, série A n
o
198, pp. 11-12, § 27 et
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
19.
En l'occurrence, la Cour note que le grief des requérants est tiré du refus allégué de l'administration de se conformer à un arrêt de justice. Or, le recours proposé par le Gouvernement n'est pas de nature à entraîner avec certitude l'exécution d'un arrêt de justice suite au refus de l'administration de s'y conformer
; en effet, après la saisine par l'intéressé du comité compétent du Conseil d'Etat, celui-ci ne peut que constater le refus de l'administration de se conformer à un arrêt et lui imposer, le cas échéant, le versement d'une indemnité à l'intéressé pour cette cause. Partant, dans le cas d'espèce, l'exécution éventuelle de l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique ne serait pas la conséquence directe de l'aboutissement du recours invoqué par le Gouvernement, mais elle resterait à la discrétion de l'administration dans le seul but d'éviter le versement d'une indemnisation aux intéressés. Au vu de ce qui précède, il convient donc de rejeter l'exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
20.
La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
21.
Les requérants arguent que, selon l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique, l'administration avait l'obligation de lever toute charge pesant sur le terrain litigieux, ce qui n'a pas été le cas à ce jour.
22.
Le Gouvernement affirme que le retard relatif mis par l'administration en vue de l'exécution de l'arrêt n
o
1189/2003 ne saurait constituer en soi une méconnaissance de l'article 6 § 1 de la Convention.
23.
La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire, si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation pour l'administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l'Etat en la matière (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv.
;
Karahalios c.
Grèce
, n
o
62503/00, §
29, 11
décembre 2003). De surcroît, la Cour souligne l'importance particulière que revêt l'exécution des arrêts de justice dans le contexte du contentieux administratif (voir
Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce
, n
o
32259/02, §
34, 22 décembre 2005).
24.
En l'occurrence, la Cour note que l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique a annulé le refus de l'administration de lever la charge pesant sur le terrain des requérants et a renvoyé l'affaire à l'administration pour prendre les mesures nécessaires en ce sens. Cet arrêt, notifié à la municipalité de Katerini et au ministère de l'Environnement, de l'Urbanisme et des Travaux publics les 15 et 16 juillet 2003 respectivement, est demeuré inexécuté jusqu'au 4 novembre 2004, date à laquelle le préfet compétent adopta l'arrêté n
o
21/10677 levant le blocage en cause. La Cour considère que, même si la procédure administrative prévue pour lever le blocage de propriété a pu connaître une certaine complexité, cela n'explique pas les raisons pour lesquelles le préfet a mis un an et quatre mois environ pour adopter un arrêté ordonnant la levée du blocage
(voir, parmi d'autres,
Chiliaïev c. Russie
, n
o
9647/02, §§ 32-36, 6 octobre 2005
;
Prodan
c.
Moldova
, n
o
49806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004
et
Chmalko c.
Ukraine
, n
o
60750/00, §
46, 20 juillet 2004).
25.
De surcroît, la Cour note que, suite à la notification de l'arrêt n
o
1189/2003, l'administration a procédé à l'adoption des actes en contradiction flagrante avec celui-ci, au lieu de prendre des mesures dans le sens de l'exécution de l'arrêt précité. En effet, le 26 mars 2004, les autorités municipales ont émis un acte de désignation des terrains expropriés et de répartition proportionnelle des indemnisations dues aux propriétaires (Πράξη Τακτοποίησης και Αναλογισμού Αποζημιώσεως), procédure engagée afin de procéder à nouveau à l'expropriation du terrain en cause. En raison de cette attitude de l'administration, les requérants ont dû interjeter des objections auprès du secrétaire général de la Région de Macédoine Centrale et ultérieurement saisir le comité du Conseil d'Etat, chargé de contrôler l'exécution des arrêts des tribunaux administratifs, pour se plaindre de la non-exécution de l'arrêt n
o
1189/2003. Aux yeux de la Cour, cette attitude de la part de l'administration établit plutôt son intention de se soustraire à l'exécution d'un arrêt de justice définitif ou de retarder indûment sa mise en œuvre que sa volonté de s'y conformer dans les meilleurs délais. Sur ce point, la Cour ne perd pas de vue que l'administration n'a procédé à l'exécution de l'arrêt n
o
1189/2003 qu'après la saisine par les requérants du comité du Conseil d'Etat pour se plaindre de la non-exécution de l'arrêt en question.
26.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que les autorités nationales ont omis de se conformer dans un délai raisonnable à l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique, privant ainsi l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile.
Dès lors, l'exception tirée de l'
absence de qualité de victimes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Les requérants réclament 479
353,31 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme résulterait des intérêts cumulés sur la valeur du terrain litigieux, estimée par les requérants à 1
300
000 EUR, pour toute la période de son blocage. Alternativement, les requérants sollicitent 420
197,92 EUR au titre du dommage matériel, somme qui résulterait des intérêts non cumulés sur la valeur alléguée de leur propriété. Les requérants demandent, en plus, 15
000 EUR chacun au titre du dommage moral subi.
29.
Le Gouvernement argue qu'aucune somme ne doit être allouée au titre du dommage matériel. Il affirme notamment qu'il n'existe pas de
lien de causalité entre le préjudice matériel allégué et la violation constatée. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime que le constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. A titre alternatif, le Gouvernement estime que la somme allouée à ce titre à chacun des requérants ne saurait dépasser 1
30.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte d'une méconnaissance du droit des requérants à avoir accès à un tribunal. Dans ces circonstances, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir de l'impossibilité alléguée d'exploiter leur bien. Il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions.
31.
La Cour estime en revanche que les requérants doivent avoir subi un préjudice moral – du fait notamment de la frustration provoquée par le retard mis par l'administration pour se conformer à l'arrêt n
o
1189/2003 de la cour administrative d'appel de Salonique – que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérants 15
000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.
B.
Frais et dépens
32.
Les requérants demandent également 82
200 EUR au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils ne produisent aucune facture ou note d'honoraires, en affirmant qu'ils ont conclu avec leurs conseils un accord concernant les honoraires de ceux-ci, qui se rapprocherait d'un accord de
quota litis
. Il s'agit là d'accords par lesquels le client d'un avocat s'engage à verser à ce dernier, en tant qu'honoraires, un certain pourcentage de la somme qu'une juridiction pourrait lui octroyer (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
31107/96, §
‑
XI).
33.
Le Gouvernement affirme que la demande des requérants n'est pas justifiée. Selon lui, la somme allouée au titre des frais et dépens ne saurait dépasser 500 EUR.
34.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], précité, § 54).
35.
En l'occurrence, la Cour observe que les prétentions des requérants ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise. En outre, pour autant que les requérants se réfèrent à des honoraires futurs qu'ils devraient s'acquitter sur la base de l'accord
quota litis
conclu avec leurs avocats, la Cour considère qu'il s'agit de frais et dépens hypothétiques dont la réalité ne peut pas être établie. Il convient donc d'écarter leur demande sur ce point.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Joint au fond
l'exception du Gouvernement tirée de la non-qualité de victimes des requérants et la
rejette
;
2.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 15
000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président