AFFAIRE GOROU c. GRECE (N° 4)

AFFAIRE GOROU c. GRECE (N° 4) (CtEDO, 2007)

GRECIA (N (solicitarea nr. 9747/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 ianuarie 2007 DEFINITIVF 23/05/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Gorou c. Grecia (n 4), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii L. Loucaide, președintele, C.L. Rozakis, judecătorii mei, F. Tulkens, N. Vajić, domnii A. Kovler, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecătorii mei, și domnul S. Nielsen, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 decembrie 2006, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 9747/04) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Anthi Gorou ( Delegații agentului său, dnii K. Georghiades, sunt reprezentați în fața Consiliului juridic al statului, Y. Halkias, director al Consiliului juridic al statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului. La 31 august 2005, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului, sub rezerva dispozițiilor art. 29 alin. La 18 februarie 1998, reclamanta a depus în fața procurorului la tribunalul corecțional din Atena o plângere împotriva lui X, cu constituirea unei părți civile fără cerere de despăgubire, la procurorul districtual din apropierea tribunalului corecțional din Atena pentru calomnie calomnioasă. La o dată nespecificată, a fost ordonată o instrucțiune, la 7 iulie 1998, au fost inițiate acțiuni penale împotriva a cinci persoane. Ședința a fost stabilită la 1 iunie 1999, apoi amânată la 26 noiembrie 1999 pentru a permite inculpaților, care locuiau în Germania, să se prezinte la tribunal. 2001 a avut loc ședința în fața tribunalului corecțional din Atena. Recurenta s-a constituit parte civilă și a solicitat ca despăgubire pentru prejudiciul său o sumă de 10 000 de drahme (aproximativ 30 de euro). În aceeași zi, tribunalul corecțional din Atena i-a relaxat pe inculpați (judecatul nr 37673/2001). La 2 mai 2001, procurorul a făcut apel la tribunalul corecțional împotriva acestei hotărâri, care contesta administrarea probelor făcute de tribunalul corecțional. La 17 februarie 2003, printr-o decizie înainte de a se pronunța drept, Curtea de Apel din Atena a amânat procedura și a ordonat prezentarea anumitor martori, a căror declarație era considerată decisivă, iar reclamanta figura printre acești martori. 10. Procedura a fost reluată la 6 iunie 2003. Recurenta, care nu a fost prezentă la ședință, a solicitat prin avocatul său o nouă amânare a procedurii pentru a se putea prezenta la ședință. După ce a efectuat o examinare a tuturor elementelor de probă și după ce a dat citire declarațiilor recurentei, Curtea de Apel a respins cererea de amânare. Curtea de Apel a considerat că dovezile prezentate îi permiteau să ajungă la o decizie. Prin Hotărârea nr. 5909/2003, pe deplin motivată, Curtea de Apel de la Atena a confirmat hotărârea atacată. 11. La 11 septembrie 2003, reclamanta a solicitat procurorului să se prezinte în fața Curții de Casație împotriva hotărârii nr. 5909/2003 a Curții de Apel. 12. La 12 septembrie 2003, procurorul general a respins cererea recurentei, prin intermediul unei note scrise la cererea sa, a declarat: "Nu există nici un motiv să se aplice în Casația II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. art. 24 din Codul de organizare a instanțelor și din Statutul organelor judiciare ( Κώδικας οργανισμης δικαστηρίης και κατάστασης δικαστικών λειτουργών ) are 1. Ministerul public este o autoritate judiciară independentă de autoritatea judiciară și executivă. 2. Acesta acționează într-un mod unic și fără distincție, având ca obiectiv menținerea legalității, protecția cetățeanului și respectarea normelor de ordine publică. (...) (3) Atunci când își îndeplinește obligațiile și își exprimă opinia [procurorul] acționează fără restricții, supunându-se legii și conștiinței sale. (...) 14. La momentul faptelor, Codul de procedură penală conținea următoarele dispoziții relevante: Hotărârile, ordonanțele camerei de judecători, ordonanțele judecătorului instructor sau ale procurorului trebuie să fie motivate în mod special și precis (...). Toate hotărârile și ordonanțele trebuie să fie motivate, chiar dacă nu există nicio dispoziție specială care să o impună, în cazul în care hotărârile sau ordonanțele sunt definitive sau incidente și în cazul în care pronunțarea lor depinde de puterea discreționară a judecătorului care le-a pronunțat art. 505 alineatul (2) Procurorul din apropierea Curții de Casație se poate aplica în Casație împotriva oricărei hotărâri în termenul prevăzut la art. 479 alineatul (2). 2 (...) ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIILE ALEGATE DE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 15, recurenta se plânge că decizia prin care procurorul a respins cererea sa de a se aplica în casare nu a fost suficient motivată și, în plus, susține că hotărârea nr. 37673/2001 de la Tribunalul Corecțional din Atena nu a fost suficient de motivat. În plus, reclamanta se plânge că Curtea de Apel din Atena nu a amânat ședința pentru a o putea prezenta la tribunal. ; din cauza absenței sale, nu a putut să-și prezinte argumentele în fața instanței de apel, în timp ce inculpații au putut convoca și au auzit martori cu descărcare de gestiune, ceea ce ar fi contrar principiilor egalității armelor și contradicției; reclamanta se plânge, în sfârșit, de durata procedurii în litigiu. Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți interesate dețin orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la motivarea deciziei de respingere a procurorului în apropierea Curții de Casație cu privire la admisibilitate 16. Guvernul pledează inadmisibilitatea cererii de incompatibilitate materială cu dispozițiile Convenției. Într-adevăr, acesta susține că constituirea părții civile a reclamantei nu putea determina instanțele sesizate să soluționeze o În special, guvernul susține că, în conformitate cu Codul de procedură civilă, penalitatea nu ține civilul în stare de fapt. Prin urmare, dreptul recurentei de a fi compensată nu ar fi atins în niciun caz din cauza refuzului procurorului în apropierea Curții de Casație de a se supune casiunii în numele recurentei, deoarece aceasta ar putea încă introduce o acțiune în despăgubire în fața instanțelor civile. În plus, guvernul susține că, în conformitate cu dreptul intern, constituirea părții civile în contextul procesului penal nu are caracter de despăgubire, ci are ca scop asocierea la acuzare în scopul de a-l condamna pe inculpat; prin urmare, guvernul concluzionează că litigiul nu se referea la un drept civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 17. Recurenta face trimitere la Hotărârea Perez c. Franța [GC] (n 47287/99, CEDO 2004-I) pentru a susține că art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică în prezenta cauză. 18. Curtea reamintește că a avut recent ocazia de a-și revizui jurisprudența cu privire la problema plângerilor cu constituirea de părți civile (a se vedea Perez c. Franța În cazul de față, Curtea constată că sistemul juridic elen prevede că persoana în cauză care depune o plângere cu constituirea unei părți civile începe, în principiu, urmărirea penală pentru a obține o declarație de vinovăție din partea instanțelor penale și, în același timp, o despăgubire, fie minimă (a se vedea, de asemenea, Diamantides c. Grecia (dec.), 71563/01, 20 noiembrie 2003). În acest caz, trebuie remarcat faptul că suma de 10 000 drahme (aproximativ 30 EUR) pentru care recurenta s-a constituit parte civilă, dacă este minimă, nu elimină caracterul de despăgubire pentru constituirea sa de părți civile și, prin urmare, ar trebui respinsă excepția inadmisibilității pentru incompatibilitate materială 19. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Recurenta susține că, în conformitate cu practica constantă a dreptului intern, partea civilă recurge la casare prin intermediul procurorului din apropierea Curții de Casație. În plus, reclamanta susține că, atunci când ordinea juridică internă oferă o cale de atac justițiabilă, statul are obligația de a se asigura că acesta beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6. În acest caz, recurenta subliniază că absența totală a motivării în decizia procurorului general în apropierea Curții de Casație nu permitea controlul său pentru abuz sau arbitrar 21. Guvernul susține că sarcina procurorului se limitează la a reprezenta interesul public și social în cadrul unei proceduri penale, însă recursul său în casare, formulat după cererea recurentei, era exclusiv de competența sa discreționară. 22. Curtea constată că procurorul reprezintă în principal interesele societății în procesul penal (Kampanis c. Grecia , Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A n 318 B, p. 48, § 56. În plus, art. 24 din Codul de organizare a instanțelor și din Statutul organelor judiciare (a se vedea mai sus, punctul 13) arată în mod clar că procurorul se bucură de garanții de independență atât în ceea ce privește executivul, cât și în ceea ce privește părțile la litigiu. În plus, în ceea ce privește prezenta cauză, răspunsul la cererea recurentei nu era de competența discreționară a procurorului în apropierea Curții de Casație, ci, dimpotrivă, în conformitate cu art. 139 din Codul de procedură penală [a se vedea mai sus, punctul 14], acesta trebuia să răspundă în mod motivat. Cu toate acestea, procurorul din apropierea Curții de Casație a respins cererea recurentei fără a-și justifica decizia. Într-adevăr, respingerea a fost formulată în trei cuvinte scrise cu privire la cererea reclamantei. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 6 alineatul (1) din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n În opinia Curții, lipsa oricărei motivări cu privire la motivele respingerii cererii recurentei era susceptibilă să inițieze această decizie de arbitrare, având în vedere în special caracterul său determinant în ceea ce privește dreptul recurentei de a se confrunta cu casarea. 23. În plus, Curtea amintește că a avut deja ocazia de a sancționa această practică a procurorilor din Grecia de a respinge, prin note scrise laconice, cererile care le sunt prezentate de părțile interesate (a se vedea mutatis mutandis Alija c. Grecia, n 73717/01, § 22, 7 aprilie 2005). Cu privire la echitatea procedurii în fața Tribunalului Corecțional și a Curții de Apel din Atena cu privire la admisibilitate 24. Curtea amintește, în primul rând, că, potrivit jurisprudenței sale constante, aceasta are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru statele contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor ca atare, aspect care intră în domeniul principal al dreptului intern. În ceea ce privește tocmai motivarea hotărârilor, Curtea amintește că, deși art. 6 alineatul (1) din convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1999-I, p. 118, §§ 26 și 28). 25. În lumina acestor considerente, Curtea consideră că hotărârea nr. 37673/2001 al Tribunalului Corecțional din Atena a răspuns în mod corespunzător argumentelor invocate în fața sa și subliniază în special că recurenta a putut prezenta în fața instanței în cauză toate elementele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor sale, elemente care au fost examinate efectiv de judecătorii competenți 26. În ceea ce privește, în al doilea rând, refuzul Curții de Apel de a amâna ședința pentru ca recurenta să poată fi prezentă, Curtea amintește că partea civilă nu se află în aceeași poziție cu celelalte în cadrul unei proceduri penale. În cadrul acesteia, ambele părți care se confruntă sunt acuzatul, care încearcă să dovedească că acuzația nu este întemeiată, și procurorul, care reprezintă acuzația, cel care se constituie parte civilă, în timp ce încearcă să susțină acuzația, caută în primul rând să obțină despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin urmare, acesta nu participă la partea penală a procedurii, ci la partea civilă (a se vedea Zervakis c. Grecia (dec.), nr. 64321/01, 29 noiembrie 2001). Prin urmare, drepturile sale în raport cu principiul egalității armelor și cel al contradictoriui nu sunt aceleași cu cele ale pârâtului în raport cu procurorul. 27. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că refuzul Curții de Apel din Atena de a amâna procedura, care ar fi permis părții civile să se prezinte la aceasta, nu a încălcat principiile egalității de arme și contradictoriei; acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în cadrul noii ședințe, Tribunalul a dat citire mărturiei recurentei 28. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Pe durata procedurii privind admisibilitatea 29. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 30. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție. 31. Guvernul se opune acestei teze. El afirmă că instanțele judiciare sesizate au acționat într-un termen rezonabil. 32. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 februarie 1998, când reclamanta și-a depus plângerea în fața procurorului districtual în apropierea tribunalului corecțional din Atena și s-a încheiat la 12 septembrie 2003, cu respingerea cererii sale de către procuror în apropierea Curții de Casație și, prin urmare, a durat cinci ani și mai mult de șase luni pentru două grade de jurisdicție. 33. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 34. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Ouranio Toxo și alții c. Grecia, n 74989/01, §§ 17-18 și 28-30, CEDO 2005 X (extracturi) 35. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. În special, Curtea constată că prezenta cauză nu prezenta nicio complexitate specifică 36. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu satisface cerința termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 220 125 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, din cauza presupuselor încălcări ale articolului 6 din Convenție. 39. Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă. 40. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în necunoașterea, în acest caz, a dreptului la o procedură echitabilă din cauza, pe de o parte, lipsei de motivare suficientă a deciziei procurorului în apropierea Curții de Casație și, pe de altă parte, a încălcării dreptului persoanei în cauză de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste circumstanțe, Curtea consideră că recurenta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral pe care nu îl compensează suficient constatările privind încălcarea. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă 4 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții; aceasta produce două facturi în valoare totală de 1 900 EUR pentru onorariile pe care le-a plătit deja pentru reprezentarea sa în fața Curții. 42. Guvernul afirmă că pretențiile recurentei sunt excesive. 43 Curtea amintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). 900 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. , cu majoritate de voturi, cererea admisibilă privind obiecțiunile întemeiate pe motivarea deciziei procurorului în apropierea Curții de Casație și pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul S-a declarat, cu șase voturi împotrivă, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește echitatea procedurii afirmate , în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește durata procedurii Spune, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale și 1 900 EUR (o mie nouă sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduler Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

GOROU c. GRÈCE (N

o

4)

(Requête n

o

9747/04)

ARRÊT

STRASBOURG

11 janvier 2007

DÉFINITIF

23/05/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Gorou c. Grèce (n

o

4),

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

L. Loucaides,

président,

C.L. Rozakis,

M

mes

F. Tulkens,

N. Vajić,

MM.

A. Kovler,

D. Spielmann,

S.E. Jebens,

juges,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 décembre 2006,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

9747/04) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Anthi Gorou («

la requérante

»), a saisi la Cour le 9 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée par M

e

H. Mylonas, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, MM. K. Georghiades, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, Y.

Halkias, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

3.

Le 31 août 2005, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Le 18 février 1998, la requérante déposa devant le procureur près le tribunal correctionnel d'Athènes une plainte contre X, avec constitution de partie civile sans demande de réparation, auprès du procureur près le tribunal correctionnel d'Athènes pour diffamation calomnieuse.

5.

A une date non précisée, une instruction fut ordonnée. Le 7 juillet 1998, des poursuites pénales furent engagées contre cinq personnes.

6.

L'audience fut fixée au 1

er

juin 1999, puis reportée au 26

novembre 1999 pour permettre aux accusés, qui résidaient en Allemagne, d'y comparaître. L'audience fut encore reportée à deux reprises.

7.

Le 23 avril

2001, l'audience devant le tribunal correctionnel d'Athènes eut lieu. La requérante se constitua partie civile et demanda à titre d'indemnisation de son préjudice une somme de 10

000 drachmes (30

euros environ). Le même jour, le tribunal correctionnel d'Athènes relaxa les accusés (jugement n

o

37673/2001).

8.

Le 2 mai 2001, le procureur près le tribunal correctionnel interjeta appel contre ce jugement, contestant l'administration des preuves faite par le tribunal correctionnel.

9.

Le 17 février 2003, par une décision avant dire droit, la cour d'appel d'Athènes ajourna la procédure et ordonna la comparution de certains témoins, dont le témoignage était considéré comme décisif. La requérante figurait parmi ces témoins.

10.

La procédure fut reprise le 6 juin 2003. La requérante, qui ne comparut pas à l'audience, demanda par le biais de son avocat un nouvel ajournement de la procédure pour qu'elle puisse s'y présenter. Après avoir procédé à un examen de tous les éléments de preuve et avoir donné lecture des dépositions de la requérante, la cour d'appel rejeta la demande d'ajournement. La cour d'appel considéra que les éléments de preuve produits lui permettaient d'arriver à une décision. Par un arrêt n

o

5909/2003, amplement motivé, la cour d'appel d'Athènes confirma le jugement attaqué.

11.

Le 11 septembre 2003, la requérante demanda auprès du procureur près la Cour de cassation de se pourvoir en cassation contre l'arrêt n

o

5909/2003 de la cour d'appel.

12.

Le 12 septembre 2003, le procureur près la Cour de cassation rejeta la demande de la requérante. Par une note manuscrite sur sa demande, celui-ci déclara

: «

il n'y a pas de raison de se pourvoir en cassation

».

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

13.

L'article 24 du code d'organisation des juridictions et du statut des organes judiciaires (

Κώδικας οργανισμού δικαστηρίων και κατάστασης δικαστικών λειτουργών

) dispose

:

«

(...)

(...)

».

14.

A l'époque des faits, le code de procédure pénale contenait les dispositions pertinentes suivantes

:

Article 139

«

Les jugements, les ordonnances de la chambre des juges, les ordonnances du juge instructeur ou du procureur doivent être spécialement et précisément motivés (...).

(...)

Tous les jugements et ordonnances doivent être motivés, même s'il n'y a pas de disposition spéciale l'exigeant, si les jugements ou ordonnances sont définitifs ou incidents et si leur prononcé dépend du pouvoir discrétionnaire du juge qui les a rendus

».

Article 505 § 2

«

Le procureur près la Cour de cassation peut se pourvoir en cassation contre toute décision dans le délai prévu par l'article

479 §

2 (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

La requérante se plaint que la décision par laquelle le procureur près la Cour de cassation rejeta sa demande de se pourvoir en cassation n'était pas suffisamment motivée. En outre, elle allègue que le jugement n

o

37673/2001 du tribunal correctionnel d'Athènes n'était pas suffisamment motivé. De surcroît, la requérante se plaint que la cour d'appel d'Athènes n'a pas ajourné l'audience pour qu'elle puisse y comparaître

; en raison de son absence, elle n'a pas pu présenter ses arguments devant la cour d'appel tandis que les accusés ont pu convoquer et entendre des témoins à décharge, ce qui serait contraire aux principes de l'égalité des armes et du contradictoire. La requérante se plaint, enfin, de la durée de la procédure litigieuse. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes disposent

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur l'équité de la procédure

1.

Sur la motivation de la décision de rejet du procureur près la Cour de cassation

a.

Sur la recevabilité

16.

Le Gouvernement plaide l'irrecevabilité de la requête pour incompatibilité

ratione

materiae

avec les dispositions de la Convention. En effet, il soutient que la constitution de partie civile de la requérante ne pouvait pas conduire les juridictions saisies à trancher une «

contestation

» sur un «

droit ou une obligation de caractère civil

». En particulier, le Gouvernement avance que, selon le code de procédure civile, le pénal ne tient pas le civil en l'état. Par conséquent, le droit de la requérante à se voir indemniser n'en serait aucunement atteint en raison du refus du procureur près la Cour de cassation de se pourvoir en cassation au nom de la requérante, car celle-ci pourrait toujours introduire une action en dommages-intérêts devant les juridictions civiles. De surcroît, le Gouvernement soulève que, selon le droit interne, la constitution de partie civile dans le contexte du procès pénal n'a pas un caractère indemnitaire mais vise à s'associer à l'accusation dans le but de condamner l'accusé. Par conséquent, le Gouvernement conclut que le litige ne portait pas sur un droit civil, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

17.

La requérante se réfère à l'arrêt

Perez c. France

[GC] (n

o

47287/99, CEDH 2004-I) pour soutenir que l'article 6 § 1 de la Convention est applicable dans la présente affaire.

18.

La Cour rappelle qu'elle a eu récemment l'occasion de revoir sa jurisprudence relative à la question des plaintes avec constitution de partie civile (voir

Perez c. France

[GC], précité). En l'espèce, la Cour constate que le système juridique grec prévoit que l'intéressé qui dépose une plainte avec constitution de partie civile entame en principe des poursuites judiciaires afin d'obtenir des juridictions pénales une déclaration de culpabilité et, en même temps, une réparation, fût-elle minime (voir aussi

Diamantides c.

Grèce

(déc.), n

o

71563/01, 20 novembre 2003). Dans la présente affaire, il est à noter que la somme de 10

000

drachmes (30 euros environ) pour laquelle la requérante s'est constituée partie civile, si minime soit-elle, n'enlève pas le caractère indemnitaire à sa constitution de partie civile. Il convient donc de rejeter l'exception d'irrecevabilité pour incompatibilité

ratione materiae

soulevée par le Gouvernement.

19.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

b.

Sur le fond

20.

La requérante affirme que, selon la pratique constante du droit interne, la partie civile se pourvoit en cassation par l'intermédiaire du procureur près la Cour de cassation. De surcroît, la requérante affirme que, lorsque l'ordre juridique interne offre un recours au justiciable, l'Etat a l'obligation de veiller à ce que celui-ci jouisse des garanties fondamentales de l'article 6. En l'occurrence, la requérante soulève que l'absence totale de motivation dans la décision du procureur près la Cour de cassation ne permettait guère son contrôle pour abus ou arbitraire.

21.

Le Gouvernement argue que la tâche du procureur se limite à représenter l'intérêt public et social dans le cadre d'une procédure pénale. Cela étant, son pourvoi en cassation, formé après la demande de la requérante, relevait exclusivement de son pouvoir discrétionnaire.

22.

La Cour note que le procureur représente essentiellement les intérêts de la société dans le procès pénal (

Kampanis c.

Grèce

, arrêt du 13

juillet 1995, série

A n

o

318

‑

B, p.

48, §

56). De surcroît, il ressort clairement de l'article 24 du code d'organisation des juridictions et du statut des organes judiciaires (voir ci-dessus, paragraphe 13)

que le procureur jouit des garanties d'indépendance tant à l'égard de l'exécutif qu'à l'égard des parties au litige. En outre, pour ce qui est de la présente affaire, répondre à la demande de la requérante ne relevait pas du pouvoir discrétionnaire du procureur près la Cour de cassation. Bien au contraire, selon l'article 139 du code de procédure pénale (voir ci-dessus, paragraphe 14), celui-ci était censé y répondre de manière motivée. Néanmoins, le procureur près la Cour de cassation rejeta la demande de la requérante sans motiver sa décision. En effet, le rejet fut formulé en trois mots manuscrits sur la demande même de la requérante. Or, selon la jurisprudence constante de la Cour, l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions (

Van de Hurk c.

Pays-Bas

, arrêt du 19 avril 1994, série A n

o

288, p 20, § 61). Aux yeux de la Cour, l'absence de toute motivation quant aux raisons du rejet de la demande de la requérante était susceptible d'entacher cette décision d'arbitraire, eu égard notamment à son caractère déterminant quant au droit de la requérante à se pourvoir en cassation.

23.

D'ailleurs, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu l'occasion de sanctionner cette pratique des procureurs en Grèce de rejeter par des notes manuscrites laconiques les demandes qui leur sont soumises par les intéressés (voir,

mutatis mutandis

,

Alija c. Grèce

, n

o

73717/01, § 22, 7 avril 2005).

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

2.

Sur l'équité de la procédure devant le tribunal correctionnel et la cour d'appel d'Athènes

Sur la recevabilité

24.

La Cour rappelle, en premier lieu, que, selon sa jurisprudence constante, elle a pour seule tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne. En ce qui concerne précisément la motivation des arrêts, la Cour rappelle que, si l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, entre autres

García Ruiz c. Espagne

[GC], arrêt du 21 janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, p.

118, §§ 26 et 28).

25.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que le jugement n

o

37673/2001 du tribunal correctionnel d'Athènes a répondu de manière adéquate aux arguments soulevés devant elle. Elle relève plus particulièrement que la requérante a pu présenter devant ladite juridiction tous les éléments qu'elle jugeait pertinents pour la défense de ses intérêts, éléments qui ont été effectivement examinés par les juges compétents.

26.

En ce qui concerne, en second lieu, le refus de la cour d'appel d'ajourner l'audience pour que la requérante puisse y comparaître, la Cour rappelle que la partie civile ne se trouve pas dans la même position que les autres dans le cadre d'une procédure pénale. Dans le cadre de celle-ci, les deux parties qui s'affrontent sont l'accusé, qui essaie de prouver que l'accusation n'est pas fondée, et le procureur, qui représente l'accusation. Celui qui se constitue partie civile, tout en tentant d'appuyer l'accusation, cherche avant tout à obtenir un dédommagement pour le dommage qu'il estime avoir subi. Il ne participe donc pas au volet pénal de la procédure mais au volet civil (voir

Zervakis c. Grèce

(déc.), n

o

64321/01, 29

novembre 2001). Il s'ensuit que ses droits par rapport au principe de l'égalité des armes et celui du contradictoire ne sont pas les mêmes que ceux de l'accusé par rapport au procureur.

27.

Vu les considérations qui précèdent, la Cour considère que le refus de la cour d'appel d'Athènes d'ajourner la procédure, qui aurait permis à la partie civile d'y comparaître, n'a pas enfreint les principes de l'égalité des armes et du contradictoire. Cela est d'autant plus vrai que lors de la nouvelle audience, le tribunal a donné lecture de la déposition de la requérante.

28.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur la durée de la procédure

1.

Sur la recevabilité

29.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

2.

Sur le fond

30.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

», tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

31.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il affirme que les instances judiciaires saisies ont statué dans des délais raisonnables.

32.

La période à considérer a débuté le 18 février 1998, lorsque la requérante a déposé sa plainte devant le procureur près le tribunal correctionnel d'Athènes, et a pris fin le 12 septembre 2003, avec le rejet de sa demande par le procureur près la Cour de cassation. Elle s'étala donc sur cinq ans et plus de six mois pour deux degrés de juridiction.

33.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

34.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir,

Ouranio Toxo et autres c. Grèce

, n

o

74989/01, §§

17-18 et 28-30, CEDH 2005

‑

X (extraits)).

35.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour observe que la présente affaire ne présentait aucune complexité particulière

; il s'agissait d'un chef d'accusation simple dont l'examen approprié ne justifiait pas le prolongement de la procédure.

36.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

38.

La requérante réclame 220

125 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi, en raison des violations alléguées de l'article 6 de la Convention.

39.

Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable.

40.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside dans la méconnaissance, en l'occurrence, du droit à une procédure équitable en raison d'une part du manque de motivation suffisante de la décision du procureur près la Cour de cassation et d'autre part de la violation du droit de l'intéressée à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante doit avoir subi un préjudice moral que ne compensent pas suffisamment les constats de violation. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour lui alloue 4

000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme.

B.

Frais et dépens

41.

La requérante demande également 3

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle produit deux factures d'une somme totale de 1

900 EUR pour les honoraires qu'elle a déjà versés pour sa représentation devant la Cour.

42.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante sont excessives.

43.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Statuant en équité, la Cour accorde à la requérante 1

900 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR

1.

Déclare

, à la majorité, la requête recevable quant aux griefs tirés de la motivation de la décision du procureur près la Cour de cassation et de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard de l'équité de la procédure

;

3.

Dit

, à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure

;

4.

Dit

, à l'unanimité,

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 §

2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 1

900 EUR (mille neuf cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président