Markoulaki împotriva Greciei (nr. 1)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44858/04) îndreptată împotriva Republicii Elene, prin care o cetățeană a acestui Stat, doamna Klio Markoulaki („reclamanta"), a sesizat Curtea la 6 decembrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta, care a fost admisă la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentată de avocatul N. Tsoulos, din baroul Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, domnii S. Spyropoulos, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și I. Bakopoulos, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanta se plângea în special de motivarea deciziilor pronunțate în cauza penală în care s-a constituit parte civilă.

La 1 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Făcând uz de dispozițiile articolului 29 § 3, aceasta a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAPT

La 24 martie 2000, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva doctorului S. pentru vătămări corporale din neglijență. Aceasta îi reproșa medicului că nu o tratase corect și că manifestase o gravă neglijență în privința sa, ceea ce a avut ca rezultat amputarea piciorului său stâng.

La 21 ianuarie 2004, tribunalul corecțional din Atena l-a achitat pe inculpat, pe motiv că nu se stabilise că acesta dăduse dovadă de neglijență în exercitarea atribuțiilor sale și că ar fi cauzat un prejudiciu reclamantei (decizia nr. 4438/04).

La 30 ianuarie 2004, reclamanta a depus o cerere motivată invitând procurorul de pe lângă tribunalul corecțional să declare apel împotriva deciziei sus-menționate.

La 2 februarie 2004, procurorul a respins cererea reclamantei. Printr-o notă olografă pe cererea sa, acesta a declarat: „nu, nu este cazul să se declare apel".

La 28 mai 2004, reclamanta l-a invitat pe procurorul de pe lângă Curtea de Casație să formuleze recurs împotriva deciziei nr. 4438/04, dezvoltându-și motivele în acest sens.

La 16 iunie 2004, procurorul de pe lângă Curtea de Casație a respins cererea reclamantei. Printr-o notă olografă pe cererea sa, acesta a declarat: „nu există motiv pentru a se formula recurs".

Guvernul susține că cererea este tardivă. Acesta observă că decizia procurorului de pe lângă Curtea de Casație a fost pronunțată la 16 iunie 2004, deci cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri, pe care Guvernul o situează la 14 februarie 2005, dată la care Curtea a primit formularul cererii.

Reclamanta combate această teză.

Curtea observă că cererea a fost introdusă la 6 decembrie 2004, dată la care reclamanta a trimis Curții prima scrisoare în care expunea suficient obiectul cererii (a se vedea, printre multe altele, Kollokas c. Greciei, nr. 10304/03, §§ 19-21, 30 martie 2006). Rezultă că cererea nu este tardivă și că este necesar să se respingă excepția în cauză. b) Cu privire la aplicabilitatea art. 6, §1 din Convenție

Guvernul susține că procedura litigioasă nu era determinantă pentru un drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece aceasta dorea, de fapt, să susțină acuzarea și nu să obțină satisfacție pentru pretențiile sale indemnitare, pentru care se putea adresa judecătorului civil. Drept dovadă, faptul că nu a cerut decât 30 de euro cu titlu de prejudiciu moral. În plus, Guvernul susține că cererea adresată procurorului de pe lângă Curtea de Casație nu privea drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantei, întrucât aceasta nu avea, conform legislației pertinente, dreptul de a sesiza direct Curtea de Casație, ci numai prin intermediul procurorului de pe lângă această înaltă jurisdicție. Pentru Guvern, este de la sine înțeles că procurorul de pe lângă Curtea de Casație nu acționează în calitate de reprezentant al celui interesat, ci, dimpotrivă, își exercită propriul drept procesual atunci când decide să sesizeze înalta jurisdicție. Prin urmare, dacă procurorul nu admite cererea celui interesat, nu există o respingere a unei căi de atac prevăzute de ordinea juridică internă, iar garanțiile prevăzute de art. 6, §1 nu se aplică.

Reclamanta combate aceste teze.

Curtea reamintește că a avut ocazia să își revizuiască jurisprudența privind chestiunea plângerilor cu constituire de parte civilă (a se vedea Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, CEDO 2004-I). Aceasta a decis astfel că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare al art. 6, §1 din Convenție, cu excepția ipotezei unei acțiuni civile cu scop pur represiv sau a unei renunțări, stabilite în mod neechivoc, la dreptul de a intenta acțiunea, prin natura sa civilă, oferită de dreptul intern (Perez c. Franței, citată anterior, §§ 70-71). În speță, Curtea constată că reclamanta s-a constituit parte civilă în fața tribunalului penal, că a solicitat repararea prejudiciului său și că nu a renunțat la dreptul său (Perez c. Franței, citată anterior, § 74). În special, Curtea observă că suma de 30 de euro pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă, oricât de mică ar fi, nu înlătură caracterul indemnitar al constituirii sale de parte civilă. În plus, Curtea observă că acceptarea cererii reclamantei, în special de către procurorul de pe lângă Curtea de Casație, ar fi dus la un recurs împotriva deciziei nr. 4438/04 a tribunalului corecțional din Atena. Era deci vorba de un mijloc de drept oferit de sistemul juridic intern pe care reclamanta îl putea utiliza în fața unei instanțe judiciare pentru a-și face auzite motivele în drept de către înalta jurisdicție grecească (a se vedea Gorou c. Greciei (nr. 3), nr. 21845/03, § 22, 2 iunie 2006).

Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că procedura litigioasă intră în domeniul de aplicare al art. 6, §1 din Convenție. Prin urmare, excepția de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției ridicată de Guvern nu poate fi reținută.

Curtea constată, în plus, că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 2. Cu privire la fond

Guvernul, întemeindu-se pe același raționament ca cel prezentat pentru a invoca inaplicabilitatea art. 6, §1 din Convenție, susține că recursul era o cale de atac extraordinară și că, prin urmare, decizia procurorului de pe lângă Curtea de Casație nu trebuia să fie motivată.

Curtea nu poate subscrie la teza Guvernului. Într-adevăr, reiese din articolul 139 din codul de procedură penală (a se vedea mai sus, paragraful 12) că procurorii sesizați trebuiau să răspundă cererilor reclamantei în mod motivat, chiar dacă exercitarea recursurilor în cauză ținea de puterea lor discreționară. Cu toate acestea, atât procurorul de pe lângă tribunalul corecțional, cât și procurorul de pe lângă Curtea de Casație au respins cererile reclamantei fără să își motiveze deciziile. Într-adevăr, respingerea a fost formulată de fiecare dată în cinci cuvinte olografe pe cererile înseși ale reclamantei. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 6, §1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile (Van de Hurk c. Țărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). În ochii Curții, absența oricărei motivări privind motivele respingerii cererilor reclamantei era susceptibilă să confere acestor decizii un caracter arbitrar, având în vedere în special caracterul lor determinant pentru dreptul reclamantei de a declara apel sau de a formula recurs.

De altfel, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să sancționeze această practică a procurorilor din Grecia de a respinge prin note olografe laconice cererile care le sunt prezentate de cei interesați (a se vedea, mutatis mutandis, Alija c. Greciei, nr. 73717/01, §§ 22-24, 7 aprilie 2005). Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție. B. Cu privire la motivarea deciziei tribunalului corecțional Cu privire la admisibilitate

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, reflectând un principiu legat de buna administrare a justiției, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. Deși art. 6, §1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, în special, García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). În speță, având în vedere elementele de care dispune, Curtea consideră că reclamanta nu este îndreptățită să susțină că decizia criticată nu era motivată corespunzător.

De altfel, în măsura în care acest capăt de cerere poate fi înțeles ca vizând aprecierea probelor și rezultatul procedurii desfășurate în fața tribunalului corecțional, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu este de competența ei să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Deși Convenția garantează la articolul 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care intră, prin urmare, în primul rând în competența dreptului intern și a jurisdicțiilor naționale (García Ruiz c. Spaniei, citată anterior, § 28).

Or, Curtea nu observă niciun indiciu de arbitrar în desfășurarea procedurii în fața tribunalului corecțional, în cursul căreia reclamanta a avut posibilitatea să prezinte toate argumentele pentru apărarea intereselor sale.

Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea reamintește că „efectivitatea" unui „recurs" în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI). Or, în speță, dreptul intern îi oferea reclamantei posibilitatea de a contesta decizia tribunalului corecțional prin intermediul procurorilor competenți. Faptul că aceștia din urmă au respins recursurile sale nu este de natură să pună la îndoială eficacitatea acestora, termenul „recurs" din articolul 13 nesemnificând un recurs sortit succesului (Koustelidou și alții c. Greciei (dec.), nr. 35044/02, 20 noiembrie 2003).

Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta solicită 20.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul susține că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Pronunțându-se în echitate, îi acordă 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta, care a beneficiat de asistență judiciară în fața Curții, nu solicită nicio sumă cu titlu de cheltuieli și onorarii. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la motivarea deciziilor parchetului și inadmisibilă în rest; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea acestui termen și până la efectuarea plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2007, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 44858/04) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Klio Markoulaki (« la requérante »), a saisi la Cour le 6 décembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée par M e N. Tsoulos, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

La requérante se plaignait notamment de la motivation des décisions rendues dans l'affaire pénale dans laquelle elle s'était constituée partie civile.

Le 1 er mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 24 mars 2000, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile contre le D r S. pour blessures par négligence. Elle reprochait à ce médecin de ne pas l'avoir correctement soignée et d'avoir fait preuve d'une grave négligence à son égard, qui eut comme résultat l'amputation de sa jambe gauche.

Le 21 janvier 2004, le tribunal correctionnel d'Athènes acquitta le prévenu au motif qu'il n'avait pas été établi que ce dernier avait fait preuve de négligence lors de l'exercice de ses fonctions et causé un préjudice à la requérante (décision n o 4438/04).

Le 30 janvier 2004, la requérante présenta un demande motivée invitant le procureur près le tribunal correctionnel à interjeter appel de la décision susmentionnée.

Le 2 février 2004, le procureur rejeta la demande de la requérante. Par une note manuscrite sur sa demande, celui-ci déclara : « non, il n'y pas lieu d'interjeter appel ».

Le 28 mai 2004, la requérante invita le procureur près la Cour de cassation à se pourvoir en cassation contre la décision n o 4438/04, en développant ses moyens à cet effet.

Le 16 juin 2004, le procureur près la Cour de cassation rejeta la demande de la requérante. Par une note manuscrite sur sa demande, celui-ci déclara : « il n'y pas de raison de se pourvoir en cassation ». II.

La Gouvernement affirme que la requête est tardive. Il note que la décision du procureur près la Cour de cassation a été rendue le 16 juin 2004, donc plus de six mois avant l'introduction de la présente requête, que le Gouvernement situe au 14 février 2005, date à laquelle la Cour a reçu le formulaire de la requête.

La requérante combat cette thèse.

La Cour note que la requête a été introduite le 6 décembre 2004, date à laquelle la requérante a envoyé à la Cour la première lettre dans laquelle elle exposait suffisamment l'objet de la requête (voir, parmi beaucoup d'autres, Kollokas c. Grèce , n o 10304/03, §§ 19-21, 30 mars 2006). Il s'ensuit que la requête n'est pas tardive et qu'il convient de rejeter l'exception dont il s'agit. b) Sur l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention

Le Gouvernement affirme que la procédure litigieuse n'était pas déterminante pour un droit de caractère civil de la requérante, car celle-ci souhaitait en effet appuyer l'accusation et non pas obtenir satisfaction de ses prétentions indemnitaires, pour lesquelles elle pouvait s'adresser au juge civil. Pour preuve le fait qu'elle n'a demandé que 30 euros au titre de son préjudice moral. De surcroît, le Gouvernement affirme que la demande auprès du procureur près la Cour de cassation ne portait pas sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante, dès lors qu'elle n'avait pas, selon la législation pertinente, le droit de saisir directement la Cour de cassation mais uniquement par le biais du procureur près la haute juridiction. Pour le Gouvernement, il va de soi que le procureur près la Cour de cassation n'agit pas en tant que représentant de l'intéressé mais, au contraire, exerce son propre droit procédural s'il décide de saisir la haute juridiction. Par conséquent, si le procureur ne fait pas droit à la demande de l'intéressé, il n'y a pas de rejet d'un recours prévu par l'ordre juridique interne et les garanties prévues par l'article 6 § 1 ne trouvent pas application.

La requérante combat ces thèses.

La Cour rappelle qu'elle a eu l'occasion de revoir sa jurisprudence relative à la question des plaintes avec constitution de partie civile (voir Perez c. France [GC], n o 47287/99, CEDH 2004-I). Elle décida ainsi qu'une plainte avec constitution de partie civile rentre dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention sauf dans l'hypothèse d'une action civile à des fins purement répressives ou d'une renonciation, établie de manière non équivoque, au droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne ( Perez c. France , précité, §§ 70-71). En l'occurrence, la Cour constate que la requérante s'est constituée partie civile devant le tribunal pénal, qu'elle a demandé réparation de son préjudice, et qu'elle n'a pas renoncé à son droit ( Perez c. France , précité, § 74). En particulier, la Cour note que la somme de 30 euros pour laquelle la requérante s'est constituée partie civile, si minime soit-elle, n'enlève pas le caractère indemnitaire à sa constitution de partie civile. De surcroît, la Cour note que l'acceptation de la demande de la requérante, notamment par le procureur près la Cour de cassation, aurait abouti à un pourvoi en cassation contre la décision n o 4438/04 du tribunal correctionnel d'Athènes. Il s'agissait donc d'un moyen de droit offert par le système juridique interne que la requérante pouvait utiliser devant une instance judiciaire afin de faire entendre ses moyens en droit par la haute juridiction grecque (voir Gorou c. Grèce (n o 3) , n o 21845/03, § 22, 2 juin 2006).

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que la procédure litigieuse rentre dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, l'exception d'incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate en outre que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le Gouvernement, se fondant sur le même raisonnement que celui présenté pour exciper de l'inapplicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention, affirme que le pourvoi en cassation était une voie de recours extraordinaire et que, de ce fait, la décision du procureur près la Cour de cassation n'avait pas besoin d'être motivée.

La Cour ne saurait souscrire à la thèse du Gouvernement. En effet, il ressort de l'article 139 du code de procédure pénale (voir ci-dessus, paragraphe 12), que les procureurs saisis étaient censés répondre aux demandes de la requérante de manière motivée, même si l'exercice des recours en question relevait de leur pouvoir discrétionnaire. Toutefois, tant le procureur près le tribunal correctionnel que le procureur près la Cour de cassation rejetèrent les demandes de la requérante sans motiver leurs décisions. En effet, le rejet fut formulé chaque fois en cinq mots manuscrits sur les demandes-mêmes de la requérante. Or, selon la jurisprudence constante de la Cour, l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p 20, § 61). Aux yeux de la Cour, l'absence de toute motivation quant aux raisons du rejet des demandes de la requérante était susceptible d'entacher ces décisions d'arbitraire, eu égard notamment à leur caractère déterminant quant au droit de la requérante d'interjeter appel ou à se pourvoir en cassation.

D'ailleurs, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu l'occasion de sanctionner cette pratique des procureurs en Grèce de rejeter par des notes manuscrites laconiques les demandes qui leur sont soumises par les intéressés (voir, mutatis mutandis , Alija c. Grèce , n o 73717/01, §§ 22-24, 7 avril 2005). Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. B. Sur la motivation de la décision du tribunal correctionnel Sur la recevabilité

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s'analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce. Si l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 26, CEDH 1999-I). En l'occurrence, au vu des éléments dont elle dispose, la Cour estime que la requérante n'est pas fondée à soutenir que la décision critiquée n'était pas dûment motivée.

Par ailleurs, pour autant que ce grief puisse être compris comme visant l'appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant le tribunal correctionnel, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( García Ruiz c. Espagne , précité, § 28).

Or, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure devant le tribunal correctionnel, au cours de laquelle la requérante a eu la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de ses intérêts.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour rappelle que l'« effectivité » d'un « recours » au sens de l'article 13 ne dépend pas de la certitude d'une issue favorable pour le requérant ( Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000–XI). Or, en l'occurrence, le droit interne offrait à la requérante la possibilité de contester la décision du tribunal correctionnel par l'intermédiaire des procureurs compétents. Le fait que ces derniers rejetèrent ses recours n'est pas de nature à mettre en cause leur efficacité, le terme « recours » de l'article 13 ne signifiant pas un recours voué au succès ( Koustelidou et autres c. Grèce (déc.), n o 35044/02, 20 novembre 2003).

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.

Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

La requérante, qui a bénéficié de l'assistance judiciaire devant la Cour, ne sollicite aucune somme au titre de ses frais et dépens. Partant, il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la motivation des décisions du parquet et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis loucaides Greffier Président