AFFAIRE MARKOULAKI c. GRECE (N° 1)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE MARKOULAKI c. GRECE (N° 1) (CtEDO, 2007)
PRIMA SECȚIE
CAUZA MARKOULAKI c. GRECIEI (NR. 1)
(Cererea nr. 44858/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 iulie 2007
DEFINITIVĂ
26/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Markoulaki c. Greciei (nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită într-o cameră compusă din:
domnii L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
doamna N. Vajić,
domnul A. Kovler,
doamna E. Steiner,
domnii S.E. Jebens,
G. Malinverni, judecători,
și domnul S. Nielsen, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 5 iulie 2007,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 44858/04) îndreptată împotriva Republicii Elene, prin care o cetățeană a acestui Stat, doamna Klio Markoulaki („reclamanta"), a sesizat Curtea la 6 decembrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamanta, care a fost admisă la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentată de avocatul N. Tsoulos, din baroul Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, domnii S. Spyropoulos, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și I. Bakopoulos, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.
Reclamanta se plângea în special de motivarea deciziilor pronunțate în cauza penală în care s-a constituit parte civilă.
La 1 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Făcând uz de dispozițiile articolului 29 § 3, aceasta a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1937 și locuiește la Atena.
La 24 martie 2000, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva doctorului S. pentru vătămări corporale din neglijență. Aceasta îi reproșa medicului că nu o tratase corect și că manifestase o gravă neglijență în privința sa, ceea ce a avut ca rezultat amputarea piciorului său stâng.
La 21 ianuarie 2004, tribunalul corecțional din Atena l-a achitat pe inculpat, pe motiv că nu se stabilise că acesta dăduse dovadă de neglijență în exercitarea atribuțiilor sale și că ar fi cauzat un prejudiciu reclamantei (decizia nr. 4438/04).
La 30 ianuarie 2004, reclamanta a depus o cerere motivată invitând procurorul de pe lângă tribunalul corecțional să declare apel împotriva deciziei sus-menționate.
La 2 februarie 2004, procurorul a respins cererea reclamantei. Printr-o notă olografă pe cererea sa, acesta a declarat: „nu, nu este cazul să se declare apel".
La 28 mai 2004, reclamanta l-a invitat pe procurorul de pe lângă Curtea de Casație să formuleze recurs împotriva deciziei nr. 4438/04, dezvoltându-și motivele în acest sens.
La 16 iunie 2004, procurorul de pe lângă Curtea de Casație a respins cererea reclamantei. Printr-o notă olografă pe cererea sa, acesta a declarat: „nu există motiv pentru a se formula recurs".
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
Dispozițiile pertinente ale codului de procedură penală se citesc după cum urmează:
Articolul 139
„Hotărârile, ordonanțele camerei judecătorilor, ordonanțele judecătorului de instrucție sau ale procurorului trebuie să fie special și precis motivate (...).
(...)
Toate hotărârile și ordonanțele trebuie să fie motivate în toate cazurile fără excepție, chiar dacă nu există o dispoziție specială care să o impună, independent de caracterul definitiv al hotărârilor sau ordonanțelor și chiar dacă pronunțarea lor depinde de puterea discreționară a judecătorului care le-a pronunțat."
Articolul 505 § 2
„Procurorul de pe lângă Curtea de Casație poate formula recurs împotriva oricărei decizii în termenul prevăzut la articolul 479 § 2 (...)"
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ART. 6, §1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta se plânge că decizia nr. 4438/04 a tribunalului corecțional din Atena, prin care s-a pronunțat achitarea inculpatului, nu a fost suficient motivată. Aceasta se plânge, în plus, că deciziile prin care procurorii competenți au respins cererile sale de a declara apel și de a formula recurs nu au fost deloc motivate. Aceasta invocă art. 6, §1 din Convenție, ale cărei părți pertinente sunt astfel formulate:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
A. Cu privire la motivarea deciziilor procurorilor
Cu privire la admisibilitate
a) Cu privire la respectarea termenului de șase luni
Guvernul susține că cererea este tardivă. Acesta observă că decizia procurorului de pe lângă Curtea de Casație a fost pronunțată la 16 iunie 2004, deci cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri, pe care Guvernul o situează la 14 februarie 2005, dată la care Curtea a primit formularul cererii.
Reclamanta combate această teză.
Curtea observă că cererea a fost introdusă la 6 decembrie 2004, dată la care reclamanta a trimis Curții prima scrisoare în care expunea suficient obiectul cererii (a se vedea, printre multe altele, Kollokas c. Greciei, nr. 10304/03, §§ 19-21, 30 martie 2006). Rezultă că cererea nu este tardivă și că este necesar să se respingă excepția în cauză.
b) Cu privire la aplicabilitatea art. 6, §1 din Convenție
Guvernul susține că procedura litigioasă nu era determinantă pentru un drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece aceasta dorea, de fapt, să susțină acuzarea și nu să obțină satisfacție pentru pretențiile sale indemnitare, pentru care se putea adresa judecătorului civil. Drept dovadă, faptul că nu a cerut decât 30 de euro cu titlu de prejudiciu moral. În plus, Guvernul susține că cererea adresată procurorului de pe lângă Curtea de Casație nu privea drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantei, întrucât aceasta nu avea, conform legislației pertinente, dreptul de a sesiza direct Curtea de Casație, ci numai prin intermediul procurorului de pe lângă această înaltă jurisdicție. Pentru Guvern, este de la sine înțeles că procurorul de pe lângă Curtea de Casație nu acționează în calitate de reprezentant al celui interesat, ci, dimpotrivă, își exercită propriul drept procesual atunci când decide să sesizeze înalta jurisdicție. Prin urmare, dacă procurorul nu admite cererea celui interesat, nu există o respingere a unei căi de atac prevăzute de ordinea juridică internă, iar garanțiile prevăzute de art. 6, §1 nu se aplică.
Reclamanta combate aceste teze.
Curtea reamintește că a avut ocazia să își revizuiască jurisprudența privind chestiunea plângerilor cu constituire de parte civilă (a se vedea Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, CEDO 2004-I). Aceasta a decis astfel că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare al art. 6, §1 din Convenție, cu excepția ipotezei unei acțiuni civile cu scop pur represiv sau a unei renunțări, stabilite în mod neechivoc, la dreptul de a intenta acțiunea, prin natura sa civilă, oferită de dreptul intern (Perez c. Franței, citată anterior, §§ 70-71). În speță, Curtea constată că reclamanta s-a constituit parte civilă în fața tribunalului penal, că a solicitat repararea prejudiciului său și că nu a renunțat la dreptul său (Perez c. Franței, citată anterior, § 74). În special, Curtea observă că suma de 30 de euro pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă, oricât de mică ar fi, nu înlătură caracterul indemnitar al constituirii sale de parte civilă. În plus, Curtea observă că acceptarea cererii reclamantei, în special de către procurorul de pe lângă Curtea de Casație, ar fi dus la un recurs împotriva deciziei nr. 4438/04 a tribunalului corecțional din Atena. Era deci vorba de un mijloc de drept oferit de sistemul juridic intern pe care reclamanta îl putea utiliza în fața unei instanțe judiciare pentru a-și face auzite motivele în drept de către înalta jurisdicție grecească (a se vedea Gorou c. Greciei (nr. 3), nr. 21845/03, § 22, 2 iunie 2006).
Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că procedura litigioasă intră în domeniul de aplicare al art. 6, §1 din Convenție. Prin urmare, excepția de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției ridicată de Guvern nu poate fi reținută.
Curtea constată, în plus, că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Guvernul, întemeindu-se pe același raționament ca cel prezentat pentru a invoca inaplicabilitatea art. 6, §1 din Convenție, susține că recursul era o cale de atac extraordinară și că, prin urmare, decizia procurorului de pe lângă Curtea de Casație nu trebuia să fie motivată.
Curtea nu poate subscrie la teza Guvernului. Într-adevăr, reiese din articolul 139 din codul de procedură penală (a se vedea mai sus, paragraful 12) că procurorii sesizați trebuiau să răspundă cererilor reclamantei în mod motivat, chiar dacă exercitarea recursurilor în cauză ținea de puterea lor discreționară. Cu toate acestea, atât procurorul de pe lângă tribunalul corecțional, cât și procurorul de pe lângă Curtea de Casație au respins cererile reclamantei fără să își motiveze deciziile. Într-adevăr, respingerea a fost formulată de fiecare dată în cinci cuvinte olografe pe cererile înseși ale reclamantei. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 6, §1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile (Van de Hurk c. Țărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). În ochii Curții, absența oricărei motivări privind motivele respingerii cererilor reclamantei era susceptibilă să confere acestor decizii un caracter arbitrar, având în vedere în special caracterul lor determinant pentru dreptul reclamantei de a declara apel sau de a formula recurs.
De altfel, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să sancționeze această practică a procurorilor din Grecia de a respinge prin note olografe laconice cererile care le sunt prezentate de cei interesați (a se vedea, mutatis mutandis, Alija c. Greciei, nr. 73717/01, §§ 22-24, 7 aprilie 2005).
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție.
B. Cu privire la motivarea deciziei tribunalului corecțional
Cu privire la admisibilitate
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, reflectând un principiu legat de buna administrare a justiției, deciziile judiciare trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. Deși art. 6, §1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, în special, García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). În speță, având în vedere elementele de care dispune, Curtea consideră că reclamanta nu este îndreptățită să susțină că decizia criticată nu era motivată corespunzător.
De altfel, în măsura în care acest capăt de cerere poate fi înțeles ca vizând aprecierea probelor și rezultatul procedurii desfășurate în fața tribunalului corecțional, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu este de competența ei să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Deși Convenția garantează la articolul 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care intră, prin urmare, în primul rând în competența dreptului intern și a jurisdicțiilor naționale (García Ruiz c. Spaniei, citată anterior, § 28).
Or, Curtea nu observă niciun indiciu de arbitrar în desfășurarea procedurii în fața tribunalului corecțional, în cursul căreia reclamanta a avut posibilitatea să prezinte toate argumentele pentru apărarea intereselor sale.
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
Reclamanta se plânge, în sfârșit, de o încălcare a articolului 13 din Convenție, care garantează dreptul la un recurs efectiv. Aceasta susține că nu a avut un recurs efectiv pentru a-și valorifica drepturile în fața jurisdicțiilor de apel și de casație.
Cu privire la admisibilitate
Curtea reamintește că „efectivitatea" unui „recurs" în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI). Or, în speță, dreptul intern îi oferea reclamantei posibilitatea de a contesta decizia tribunalului corecțional prin intermediul procurorilor competenți. Faptul că aceștia din urmă au respins recursurile sale nu este de natură să pună la îndoială eficacitatea acestora, termenul „recurs" din articolul 13 nesemnificând un recurs sortit succesului (Koustelidou și alții c. Greciei (dec.), nr. 35044/02, 20 noiembrie 2003).
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciul
Reclamanta solicită 20.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul susține că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.
Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Pronunțându-se în echitate, îi acordă 3.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli și onorarii
Reclamanta, care a beneficiat de asistență judiciară în fața Curții, nu solicită nicio sumă cu titlu de cheltuieli și onorarii. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la motivarea deciziilor parchetului și inadmisibilă în rest;
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la efectuarea plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă în rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2007, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte