AFFAIRE GOROU c. GRECE (N° 3)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21845/03) îndreptată împotriva Republicii Elene și introdusă la Curte de o cetățeancă a acestui stat, Dna. Anthi Gorou („reclamanta"), la 8 iulie 2003, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dn. H. Mylonas, avocat la baroul din Atena. Guvernul grecesc („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului sau, Dnd. S. Spyropoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 3 februarie 2005, secțiunea întâi a hotărât să comunice Guvernului motivațiile privind dreptul de acces la un tribunal și durata procedurii. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât examinarea simultană a admisibilității și fondului cauzei.

La 26 iunie 1998, reclamanta a depus o plângere, constituindu-se parte civilă, la procuratura tribunalului de judecată al Atenei, împotriva K.K. pentru denunțare calomnie judiciară, defamație și forfaitar.

La o dată neprecizată, K.K. a fost trimis în judecată la tribunalul penal al Atenei.

Ședința înaintea tribunalului penal al Atenei a avut loc la 1 noiembrie 2002. Reclamanta a declarat înaintea tribunalului că se constituia parte civilă pentru delictele de denunțare calomnie judiciară și defamație fără a cere o indemnizație. La aceeași dată, tribunalul penal al Atenei, după ce a examinat argumentele prezentate de reclamantă, l-a achitat pe K.K. (sentința nr. 78449/2002). La 10 decembrie 2002, sentința a fost transcrisă și înregistrată în registrul cancelariei tribunalului penal al Atenei. Reclamanta a putut lua cunoștință pentru prima dată de textul sentinței.

La 3 ianuarie 2003, reclamanta a cerut procurorului la Curtea de Casație să depună un caz în casație împotriva sentinței nr. 78449/2002 a tribunalului penal al Atenei. La acea dată, sentința putea fi atacată printr-o apelație de către procurorii la tribunalul penal și curtea de apel a Atenei.

La 9 ianuarie 2003, procurorul la Curtea de Casație a respins cererea reclamantei ca tardivă. Într-o notă scrisă de mână de o pagină, anexată la cererea reclamantei, procurorul a considerat că această sentință putea încă fi atacată printr-o apelație de către procurorul la tribunalul penal sau de către curtea de apel. În consecință, sentința nr. 78449/2002 a tribunalului penal al Atenei nu era definitivă și perioada de treizeci de zile pentru a depune un caz în casație a început să curgă de la data pronunțării sentinței și nu de la data transcriere și înregistrării sale în registrul cancelariei tribunalului penal. II.

Inițial, Curtea de Casație a interpretat această dispoziție literal (a se vedea de exemplu sentința nr. 3/2000, în care plenul Curții de Casație a judecat că înregistrarea în registrul special al cancelariei a unei decizii care nu era definitivă și putea fi atacată printr-o apelație nu avea nicio consecință juridică).

Ulterior, jurisprudența instanței supreme în această materie s-a relaxat: în hotărârea sa nr. 6/2002, plenul Curții de Casație a judecat că termenul „decizie definitivă" (τελεσίδικη απόφαση) utilizat în art. 473 § 3 al codului de procedură penală cuprindea nu numai deciziile pronunțate în apel, ci și deciziile care nu puteau fi atacate printr-o apelație (ανέκκλητες) și că termenul pentru depunerea unui caz în casație împotriva unei astfel de decizii curge și de la înregistrarea acesteia în registrul rezervat deciziilor definitive și nu de la pronunțarea acesteia.

Puțin după aceea, a 6-a cameră a Curții de Casație a considerat că prin termenul „decizie care nu poate fi atacată printr-o apelație" menționat în hotărârea nr. 6/2002, trebuie să se înțeleagă nu numai o decizie care nu putea fi atacată printr-o apelație nici de procuror nici de părți, ci și decizia pe care doar procurorul putea să o atace printr-o apelație. Instanța supremă a considerat că opinia contrară, conform căreia termenul pentru depunerea unui caz în casație curge de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea sa în registrul special, slăbea dreptul de acces la Curtea de Casație și ofensa deci art. 6 § 1 al Convenției. În acest sens, Curtea de Casație s-a referit la hotărârea AEPI S.A. c. Grecia din 11 aprilie 2002 (sentința nr. 2229/2002). Această poziție a fost ulterior confirmată în alte hotărâri ale instanței supreme (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003). 14. art. 486 § 1 al codului de procedură penală este formulat după cum urmează: „Cu privire la delicte, o apelație împotriva unei hotărâri de achitare (...) poate fi introdusă: a) de către acuzat, dacă a fost achitat (...); b) dacă cel care a depus plângerea a fost condamnat să verseze o indemnizație pecuniară și la plata cheltuielilor c) de către procurorul la tribunalul penal împotriva sentințelor tribunalelor de poliție sau tribunalelor penale (...) precum și de către procurorul la curtea de apel împotriva sentințelor tribunalelor penale care se supun competenței sale; (...)". 15. art. 506 al codului de procedură penală dispune: „Un caz în casație împotriva unei hotărâri de achitare poate fi depus a) de către acuzat, dacă a fost achitat (...); b) de către procurorul la tribunalul penal (...); c) dacă achitarea se datorează unei aplicații sau interpretări eronate a unei dispoziții penale sau abuzului de putere (...) și d) dacă cel care a depus plângerea a fost condamnat să verseze o indemnizație pecuniară și la plata cheltuielilor (art. 71)." 16. art. 24 al codului de organizare a jurisdicțiilor și statutului organelor judiciare (Κώδικας οργανισμού δικαστηρίων και κατάστασης δικαστικών λειτουργών) dispune: „1. Ministerul Public este o autoritate judiciară independentă de autoritatea judiciară și de executiv. 2. El acționează (...) având ca obiectiv respectarea legalității, protecția cetățeanului și respectarea regulilor ordinii publice. (...) 3. În îndeplinirea obligațiilor sale și în exprimarea opiniei sale [procurorul] acționează fără constrângeri, în conformitate cu legea și conștiința sa. (...)". ÎN DREPT I.

Guvernul susține incompatibilitatea în inițial pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Într-adevăr, susține că rezultatul procedurii litigioase nu era direct determinant pentru drepturile civile ale reclamantei, deoarece aceasta s-a constituit parte civilă fără a cere o indemnizație pentru prejudiciul pretins. În plus, Guvernul afirmă că cererea adresată procurorului la Curtea de Casație nu se referea la drepturile și obligațiile civile ale reclamantei, deoarece aceasta nu avea, conform legislației relevante, dreptul de a sezisa direct Curtea de Casație, ci doar prin intermediul procurorului la instanța supremă. Pentru Guvern, este evident că procurorul la Curtea de Casație nu acționează ca reprezentant al persoanei în cauză, ci, dimpotrivă, exercită propriul drept procedural dacă decide să seize instanța supremă. În consecință, dacă procurorul nu acționează asupra cererii persoanei, nu există respingere a unui recurs prevăzut de ordinea juridică internă și garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 nu sunt aplicabile.

Reclamanta se referă la hotărârea Perez c. Franța [GC] (nr. 47287/99, CEDO 2004-I) pentru a susține că art. 6 § 1 al Convenției se aplică în prezenta cauză.

Curtea amintește, în primul rând, că dreptul de a urmări sau condamna penal terți nu poate fi admis în sine: trebuie imperativ să merge mână în mână cu exercitarea de către victimă a dreptului de a intentza acțiunea, de natură civilă, oferită de dreptul intern, dacă nu altceva, pentru a obține o reparație simbolică sau protecția unui drept de natură civilă, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a se bucura de o „reputație bună" (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, §§ 70-71, CEDO 2004-I și Schwarkmann c. Franța, nr. 52621/99, § 41, 8 februarie 2005).

În prezenta cauză, Curtea constată că cauza se referă parțial la o procedură de calomnie. Ea se referă deci la dreptul de a se bucura de o reputație bună, ceea ce nu dă semne de neînțelegere cu privire la caracterul „civil" al acesteia. În consecință, art. 6 § 1 al Convenției intră în joc, chiar dacă reclamanta nu a însoțit constituția de parte civilă cu o cerere de reparație (a se vedea Diamantides c. Grecia (hotărâre), nr. 71563/01, 20 noiembrie 2003; Gorou c. Grecia (hotărâre), nr. 12686/03, 14 februarie 2006).

De asemenea, Curtea amintește că procurorul reprezintă în esență interesele societății în procesul penal (Kampanis c. Grecia, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B, p. 48, § 56). Mai mult, rezultă clar din art. 24 al codului de organizare a jurisdicțiilor și statutul organelor judiciare (a se vedea § 16 mai sus) că procurorul se bucură de garanții de independență atât în raport cu executivul, cât și în raport cu părțile litigiului. În sfârșit, acceptarea cererii reclamantei de către procurorul la Curtea de Casație ar fi dus la un caz în casație împotriva sentinței nr. 78449/2002 a tribunalului penal al Atenei. Era deci o cale de recurs oferită de sistemul juridic intern pe care reclamanta o putea utiliza înaintea unei instanțe judiciare pentru a-și prezenta argumentele juridice înaintea curții supreme grecești (a se vedea Alija c. Grecia (hotărâre), nr. 73717/01, 2 octombrie 2003).

Curtea deduce din cele de mai sus că art. 6 § 1 se aplică prin urmare sub aspectul „civil" al acestuia. Prin urmare, excepția de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern trebuie respinsă.

De asemenea, Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată în plus că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. 2. Cu privire la fond

Guvernul susține că reclamanta nu a fost privată de dreptul de acces la un tribunal. Deși recunoaște că poziția Curții de Casație în această materie nu este clară, Guvernul susține că rezultă din jurisprudența recentă a Curții de Casație (de exemplu sentința nr. 3/2000), că înregistrarea unei decizii care nu este definitivă nu produce nicio consecință juridică și că termenul de care dispune persoana în cauză pentru depunerea unui caz în casație curge de la pronunțare și nu de la publicarea deciziei atacate.

Reclamanta se referă la hotărârea AEPI S.A. c. Grecia din 11 aprilie 2002, precum și la poziția pe care o adoptă acum Curtea de Casație în această materie, pentru a afirma că a suferit o împiedicare intolerabilă a dreptului de a accesa Curtea de Casație.

Curtea amintește de la bun început că nu-și propune să înlocuiască instanțele interne. În principal, autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta legislația internă (a se vedea, inter alia, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Aceasta este deosebit de adevărat în ceea ce privește interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenii care guvernează depunerea documentelor sau introducerea recururilor (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43). Aceste reguli vizează să asigure o bună administrare a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice. Persoanele în cauză trebuie deci să se aștepte la aceasta că acestea vor fi aplicate (Leoni c. Italia, nr. 43269/98, § 23, 4 aprilie 2001). Cu toate acestea, regulamentul în cauză, sau aplicarea acestuia, nu ar trebui să împiedice cetățeanul să se folosească de o cale de recurs disponibilă.

În ceea ce privește cazul concret cu care s-a confruntat, Curtea amintește că a avut deja ocazia să sancționeze practica urmată pentru o anumită perioadă de Curtea de Casație, constând în a considera că termenul pentru depunerea unui caz în casație curge de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea acesteia în registrul special și să respingă astfel ca tardive cazurile introduse în aceste circumstanțe (Agatianos c. Grecia, nr. 16945/02, 4 august 2005). Curtea consideră că această concluzie se aplică și în cazul de față, unde procurorul la Curtea de Casație a respins cererea reclamantei în urma practicii instanței supreme grecești.

La lumina acestei jurisprudențe, precum și a poziției pe care pare să o adopte acum Curtea de Casație în această materie (a se vedea hotărârea nr. 2229/2002 a instanței supreme menționată mai sus la §13 in fine), Curtea consideră că reclamanta a suferit în prezenta cauză un obstacol disproporționat la dreptul de acces la un tribunal. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. B. Privind durata procedurii

Reclamanta susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil", așa cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției.

Guvernul se opune acestei teze. El afirmă că, având în vedere complexitatea cauzei, instanțele judiciare sedate au statuat în termene rezonabile.

Perioada de considerat a început la 26 iunie 1998, când reclamanta a depus plângerea sa la procuratura tribunalului de judecată al Atenei, și s-a încheiat la 9 ianuarie 2003, cu respingerea cererii sale de către procurorul la Curtea de Casație. S-a extins deci pe patru ani și mai mult de șase luni pentru un grad de jurisdicție. 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată în plus că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. 2. Cu privire la fond

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză (a se vedea, inter alia, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu acelea ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Ouranio Toxo și alții c. Grecia, nr. 74989/01, §§ 17-18 și 28-30, CEDO 2005-... (extrase)).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză. În particular, Curtea observă că prezenta cauză nu prezenta nicio complexitate deosebită; s-agea de trei acuzații simple a căror examinare corespunzătoare nu justifica prelungirea procedurii.

Ținând seama de jurisprudența sa în această materie, Curtea consideră că în prezenta cauză durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor „termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. C. Privind motivarea sentinței nr. 78449/2002 a tribunalului penal al Atenei Privind admisibilitatea

Reclamanta se plânge că sentința nr. 78449/02 a tribunalului penal al Atenei era defectă din lipsa de motivare.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, ei îi revine singura sarcină de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru statele contractante. În particular, nu-i revine sarcina de a cunoaște erorile de fapt sau de drept pretinse a fi fost comise de o jurisdicție, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar putea fi încălcat drepturile și libertățile salvgardare de Convenție. Dacă Convenția garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu stabilește admisibilitatea probelor ca atare, materie care se referă în primul rând la dreptul intern (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Cu privire precis la motivarea hotărârilor, Curtea amintește că, dacă art. 6 § 1 al Convenției obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, inter alia, Garcia Ruiz c. Spania, precitat, § 26).

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamanta a putut prezenta înaintea acestei jurisdicții toate elementele pe care le considera relevante pentru apărarea intereselor sale, elemente care au fost într-adevăr examinate de judecătorii competenți. De asemenea, Curtea consideră că decizia nr. 78449/02 a tribunalului penal al Atenei a răspuns în mod corespunzător argumentelor ridicate înaintea sa.

Rezultă de aici că această parte a cererei trebuie respinsă ca în mod evident neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Reclamanta cere 17 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza, pe de o parte, a lezării dreptului de acces la un tribunal și pe de altă parte, a duratei procedurii litigioase.

Guvernul consideră că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Ca alternativă, Guvernul afirmă că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu ar trebui să depășească 1 000 EUR.

Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu este suficient compensat de constatări de încălcare. Pronunțând sentința în echitate, cum dorește art. 41, Curtea acordă reclamantei 9 000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe suma menționată. B. Frais și dépens

Reclamanta cere, de asemenea, 3 500 EUR pentru frais și dépens suportați înaintea Curții. Prezintă două facturi cu o sumă totală de 2 900 EUR pentru onorarii pe care le-a plătit deja pentru reprezentarea sa înaintea Curții.

Guvernul afirmă că pretenții ale reclamantei sunt excesive.

Curtea amintește că acordarea frais și dépens în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). Pronunțând sentința în echitate, Curtea acordă reclamantei 1 500 EUR cu titlu de frais și dépens. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererile admisibile cu privire la motivațiile privind dreptul de acces la un tribunal și durata excesivă a procedurii și inadmisibile pentru rest; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește dreptul de acces la un tribunal; 3. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește durata procedurii; 4. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 9 000 EUR (nouă mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) cu titlu de frais și dépens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 22 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 21845/03) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Anthi Gorou (« la requérante »), a saisi la Cour le 8 juillet 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e H. Mylonas, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat et D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

Le 3 février 2005, la première section a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés du droit d'accès à un tribunal et de la durée de la procédure. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 26 juin 1998, la requérante porta plainte, en se constituant partie civile, auprès du procureur près le tribunal de grande instance d'Athènes contre K.K. pour fausse dénonciation judiciaire, diffamation et forfaiture.

A une date non précisée, K.K. fut renvoyé en jugement devant le tribunal correctionnel d'Athènes.

L'audience devant le tribunal correctionnel d'Athènes eut lieu le 1 er novembre 2002. La requérante déclara devant le tribunal qu'elle se constituait partie civile pour les délits de fausse dénonciation judiciaire et de diffamation sans demande d'indemnisation. A la même date, le tribunal correctionnel d'Athènes, après avoir examiné les arguments avancés par la requérante, relaxa K.K. (jugement n o 78449/2002). Le 10 décembre 2002, le jugement fut mis au net et enregistré au registre du greffe du tribunal correctionnel d'Athènes. La requérante a pu alors prendre connaissance pour la première fois du texte du jugement.

Le 3 janvier 2003, la requérante demanda auprès du procureur près la Cour de cassation de se pourvoir en cassation contre le jugement n o 78449/2002 du tribunal correctionnel d'Athènes. A cette date, le jugement pouvait faire l'objet d'un appel par les procureurs près le tribunal correctionnel et la cour d'appel d'Athènes.

Le 9 janvier 2003, le procureur près la Cour de cassation rejeta la demande de la requérante pour tardiveté. Dans une note manuscrite d'une page, jointe à la demande de la requérante, le procureur considéra que ce jugement pouvait encore fait l'objet d'un appel de la part du procureur près le tribunal correctionnel ou la cour d'appel. Par conséquent, le jugement n o 78449/2002 du tribunal correctionnel d'Athènes n'était pas définitif et le délai de trente jours pour se pourvoir en cassation avait commencé à courir à la date du prononcé du jugement et non pas à la date de sa mise au net et de son enregistrement au registre du greffe du tribunal correctionnel. II.

Dans un premier temps, la Cour de cassation interprétait cette disposition à la lettre (voir par exemple l'arrêt n o 3/2000, dans lequel la formation plénière de la Cour de cassation jugea que l'enregistrement au registre spécial du greffe d'une décision qui n'était pas définitive et pouvait encore être frappée d'appel n'entraînait aucune conséquence légale).

Par la suite, la jurisprudence de la haute juridiction en la matière s'assouplit : dans son arrêt n o 6/2002, la formation plénière de la Cour de cassation jugea que le terme « décision définitive » (τελεσίδικη απόφαση) employé dans l'article 473 § 3 du code de procédure pénale comprenait non seulement les décisions rendues en appel, mais aussi les décisions qui ne pouvaient être frappées d'un appel (ανέκκλητες) et que le délai pour se pourvoir en cassation contre une telle décision courait également à compter de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives et non du prononcé de celle-ci.

Peu après, la 6 e chambre de la Cour de cassation considéra que, par le terme « décision qui ne peut être frappée d'appel » mentionné dans l'arrêt n o 6/2002, il fallait comprendre non seulement une décision qui ne pouvait être frappée d'appel ni par le procureur ni par les parties, mais aussi la décision que seul le procureur pouvait frapper d'appel. La haute juridiction considéra que l'opinion contraire, selon laquelle le délai pour se pourvoir en cassation courait à partir du prononcé de la décision et non de sa transcription au registre spécial, fragilisait le droit d'accès à la Cour de cassation et portait ainsi atteinte à l'article 6 § 1 de la Convention. A cet égard, la Cour de cassation se référa à l'arrêt AEPI S.A. c. Grèce du 11 avril 2002 (arrêt n o 2229/2002). Cette position fut par la suite confirmée dans d'autres arrêts de la haute juridiction (voir, par exemple, les arrêts n os 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003).

L'article 486 § 1 du code de procédure pénale est ainsi libellé : « S'agissant des délits, un appel contre un arrêt d'acquittement (...) peut être introduit : a) par l'accusé, s'il a été acquitté (...) ; b) si celui qui a porté plainte a été condamné à verser une indemnité pécuniaire et au paiement des dépens c) par le procureur près le tribunal correctionnel contre les jugements des tribunaux de police ou des tribunaux correctionnels (...) ainsi que le procureur près la cour d'appel contre les jugements des tribunaux correctionnels soumis à sa compétence ; (...) ».

L'article 506 du code de procédure pénale dispose : « Un pourvoi en cassation contre un arrêt d'acquittement peut être introduit a) par l'accusé, s'il a été acquitté (...) ; b) par le procureur près le tribunal correctionnel (...) ; c) si l'acquittement est dû à une application ou une interprétation erronée d'une disposition pénale ou à un abus de pouvoir (...) et d) si celui qui a porté plainte a été condamné à verser une indemnité pécuniaire et au paiement des dépens (article 71). »

L'article 24 du code d'organisation des juridictions et du statut des organes judiciaires ( Κώδικας οργανισμού δικαστηρίων και κατάστασης δικαστικών λειτουργών ) dispose : « 1. Le ministère public est une autorité judiciaire indépendante de l'autorité judiciaire et de l'exécutif. 2. Il agit (...) en ayant comme objectif le respect de la légalité, la protection du citoyen et le respect des règles d'ordre public. (...) 3. Lors de l'accomplissement de ses devoirs et de l'expression de son opinion [le procureur] agit sans contraintes, en se soumettant à la loi et à sa conscience. (...) ». EN DROIT I.

Le Gouvernement plaide en premier lieu l'irrecevabilité de la requête pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. En effet, il soutient que l'issue de la procédure litigieuse n'était pas directement déterminante pour les droits civils de la requérante, car celle-ci se constitua partie civile sans demander d'indemnisation pour le dommage allégué. De surcroît, le Gouvernement affirme que la demande auprès du procureur près la Cour de cassation ne portait pas sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante, dès lors qu'elle n'avait pas, selon la législation pertinente, le droit de saisir directement la Cour de cassation mais, uniquement, par le biais du procureur près la haute juridiction. Pour le Gouvernement, il va de soi que le procureur près la Cour de cassation n'agit pas en tant que représentant de l'intéressé mais, au contraire, exerce son propre droit procédural s'il décide de saisir la haute juridiction. Par conséquent, si le procureur ne fait pas droit à la demande de l'intéressé, il n'y pas de rejet d'un recours prévu par l'ordre juridique interne et les garanties prévues par l'article 6 § 1 ne trouvent pas application.

La requérante se réfère à l'arrêt Perez c. France [GC] (n o 47287/99, CEDH 2004-I) pour soutenir que l'article 6 § 1 de la Convention est applicable dans la présente affaire.

La Cour rappelle, tout d'abord, que le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi : il doit impérativement aller de pair avec l'exercice par la victime de son droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu'en vue de l'obtention d'une réparation symbolique ou de la protection d'un droit à caractère civil, à l'instar, par exemple, du droit de jouir d'une « bonne réputation » ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, §§ 70-71, CEDH 2004-I et Schwarkmann c. France , n o 52621/99, § 41, 8 février 2005).

En l'espèce, la Cour constate que l'affaire concerne en partie une procédure en diffamation. Elle est donc relative au droit de jouir d'une bonne réputation, ce qui ne prête pas à controverse quant à son caractère « civil ». Par conséquent, l'article 6 § 1 de la Convention entre en jeu, bien que la requérante n'ait pas assorti sa constitution de partie civile d'une demande de réparation (voir, Diamantides c. Grèce (déc.), n o 71563/01, 20 novembre 2003 ; Gorou c. Grèce (déc.), n o 12686/03, 14 février 2006).

En outre, la Cour rappelle que le procureur représente essentiellement les intérêts de la société dans le procès pénal ( Kampanis c. Grèce , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 318 ‑ B, p. 48, § 56). De surcroît, il ressort clairement de l'article 24 du code d'organisation des juridictions et du statut des organes judiciaires (voir § 16 ci-dessus) que le procureur jouit des garanties d'indépendance tant à l'égard de l'exécutif qu'à l'égard des parties au litige. En dernier lieu, l'acceptation de la demande de la requérante par le procureur près la Cour de cassation aurait abouti à un pourvoi en cassation contre le jugement n o 78449/2002 du tribunal correctionnel d'Athènes. Il s'agissait donc d'un moyen de droit offert par le système juridique interne que la requérante pouvait utiliser devant une instance judiciaire afin de faire entendre ses moyens en droit par la haute juridiction grecque (voir Alija c. Grèce (déc.), n o 73717/01, 2 octobre 2003).

La Cour déduit de ce qui précède que l'article 6 § 1 trouve donc à s'appliquer sous son volet « civil ». Il convient donc de rejeter l'exception d'irrecevabilité pour incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. 2. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la requérante n'a pas été privée de son droit d'accès à un tribunal. Tout en admettant que la position de la Cour de cassation en la matière n'est pas claire, le Gouvernement avance qu'il ressort de la jurisprudence récente de la Cour de cassation (par exemple l'arrêt n o 3/2000), que l'enregistrement d'une décision qui n'est pas définitive ne produit aucune conséquence juridique et que le délai dont dispose l'intéressé pour se pourvoir en cassation court à partir du prononcé et non pas de la publication de la décision attaquée.

La requérante se réfère à l'arrêt AEPI S.A. c. Grèce du 11 avril 2002, ainsi qu'à la position qu'adopte désormais la Cour de cassation en la matière, pour affirmer qu'elle a subi une entrave intolérable à son droit d'avoir accès à la Cour de cassation.

La Cour rappelle d'emblée qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31 ; Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai, s'agissant de l'interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l'introduction de recours ( Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43). Ces règles visent à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent donc s'attendre à ce que celles-ci soient appliquées ( Leoni c. Italie , n o 43269/98, § 23, 4 avril 2001). Toutefois, la réglementation en question, ou l'application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d'une voie de recours disponible.

Concernant le cas concret dont elle a été saisie, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu l'occasion de sanctionner la pratique suivie pendant une certaine période par la Cour de cassation, consistant à considérer que le délai pour se pourvoir en cassation courait à partir du prononcé de la décision et non de sa transcription au registre spécial et de rejeter ainsi pour tardiveté des pourvois introduits dans ces circonstances ( Agatianos c. Grèce , n o 16945/02, 4 août 2005). La Cour considère que cette conclusion s'applique aussi dans le cas d'espèce où le procureur près la Cour de cassation a rejeté la demande de la requérante en suivant la pratique de la haute juridiction grecque.

A la lumière de cette jurisprudence, ainsi que de la position que semble désormais adopter la Cour de cassation en la matière (voir l'arrêt n o 2229/2002 de la haute juridiction cité ci-dessus au paragraphe 13 in fine ), la Cour estime que la requérante a subi en l'espèce une entrave disproportionnée à son droit d'accès à un tribunal. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. B. Sur la durée de la procédure

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable », tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il affirme que, vu la complexité de l'affaire, les instances judiciaires saisies ont statué dans des délais raisonnables.

La période à considérer a débuté le 26 juin 1998, quand la requérante déposa sa plainte auprès du procureur près le tribunal de grande instance d'Athènes, et prit fin le 9 janvier 2003, avec le rejet de sa demande par le procureur près la Cour de cassation. Elle s'étala donc sur quatre ans et plus de six mois pour un degré de juridiction. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. 2. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, Ouranio Toxo et autres c. Grèce , n o 74989/01, §§ 17-18 et 28-30, CEDH 2005 ‑ ... (extraits)).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour observe que la présente affaire ne présentait aucune complexité particulière ; il s'agissait de trois chefs d'accusation simples dont l'examen approprié ne justifiait pas le prolongement de la procédure.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. C. Sur la motivation du jugement n o 78449/2002 du tribunal correctionnel d'Athènes Sur la recevabilité

La requérante se plaint que le jugement n o 78449/02 du tribunal correctionnel d'Athènes pêchait par insuffisance de motivation.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, elle a pour seule tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). En ce qui concerne précisément la motivation des arrêts, la Cour rappelle que, si l'article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, entre autres, Garcia Ruiz c. Espagne, précité , § 26).

En l'espèce, la Cour relève que la requérante a pu présenter devant ladite juridiction tous les éléments qu'elle jugeait pertinents pour la défense de ses intérêts, éléments qui ont été effectivement examinés par les juges compétents. Par ailleurs, la Cour considère que la décision n o 78449/02 du tribunal correctionnel d'Athènes a répondu de manière adéquate aux arguments soulevés devant lui.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La requérante réclame 17 500 EUR au titre du dommage moral qu'elle a subi en raison, d'une part, de l'atteinte à son droit d'accès à un tribunal et d'autre part, de la durée de la procédure litigieuse.

Le Gouvernement estime qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. A titre alternatif, le Gouvernement affirme que la somme allouée au titre du dommage moral ne saurait dépasser 1 000 EUR.

La Cour estime que la requérante doit avoir subi un préjudice moral que ne compensent pas suffisamment les constats de violation. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour alloue à la requérante 9 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

La requérante demande également 3 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle produit deux factures d'une somme totale de 2 900 EUR pour les honoraires qu'elle a déjà versés pour sa représentation devant la Cour.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante sont excessives.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Statuant en équité, la Cour accorde à la requérante 1 500 EUR au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés du droit d'accès à un tribunal et de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d'accès à un tribunal ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 9 000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juin 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président