GÖRGES v. GERMANY

Reclamantul, Uwe Görges, este un național german, născut în 1946 și locuiește în Hamburg, Germania. El este reprezentat în fața Curții de către Hans Kober, un avocat practicant în Hamburg. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În primăvara anului 1986, au fost inițiate anchete penale împotriva reclamantului cu privire la suspiciunile de participarea sa la planificarea mai multor tranzacții de vânzări ilegale de arme către Republica Irană. La 30 septembrie 1991, Curtea de District din Hamburg a condamnat reclamantul de mai multe conturi de infracțiuni în temeiul Legii de control al armatei internaționale (Kriegswaffenkontrollgesetz). Acesta a constatat că el a fost consiliat și a participat la planificarea vânzărilor ilegale de arme către Republica Iran. Reclamantul a fost condamnat la șapte luni de închisoare în curs de probă. La 20 iulie 1994, Curtea Regională de Hamburg, pe calea reclamantului, a modificat hotărârea Curții de District cu privire la faptul că a fost considerat vinovat pentru o singură infracțiune în temeiul Legii de control al armatei internaționale. Acesta a impus o amendă de 90 de rate zilnice de 60 DEM (aproximativ 30 de euro). La 2 septembrie 1996, după apelul reclamantului asupra punctelor de drept, Curtea de Apel Hanseatic a abrogat această decizie și a remis cazul într-o cameră diferită a Curții Regionale de la Hamburg, constatând că întârzierile procedurale cauzate de organele judiciare nu au fost luate în considerare de către instanța inferioară. La 11 aprilie 1997, Curtea Regională de la Hamburg și-a confirmat decizia din 20 iulie 1994 și a menționat scurt întârzierile procedurii, dar a constatat că, ținând seama de gravitatea infracțiunii, 90 de rate zilnice au fost cele mai mici condamnare posibilă. La 15 octombrie 1997, Curtea de Apel Hanseatic, în urma celui de-al doilea recurs al reclamantului cu privire la punctele de drept, a anulat de asemenea decizia din aprilie 1997 și a trimis cazul înapoi la o altă cameră a Curții Regionale de la Hamburg. Acesta a constatat că organele judiciare au prelungit inutil procedurile de mai mult de patru ani și că aceasta constituie o încălcare a Legii de bază germane (Grundgesetz) și a articolului 6 din Convenție. Cu toate acestea, a constatat că, spre deosebire de observațiile reclamantului, acest lucru nu constituie un obstacol procedural care ar justifica întreruperea procedurilor. În cele din urmă, Curtea de Apel a remarcat că, în hotărârile sale, Curtea Regională nu a demonstrat dacă și în ce măsură lungimea excesivă a procedurii a avut un efect asupra sentinței. La 13 ianuarie 1998, Curtea Regională de Hamburg a modificat hotărârile din 20 iulie 1994 și 2 septembrie 1996 în timp ce a modificat sentința în vederea reducerii amenzii la 80 de rate zilnice de 60 DEM. Acesta a constatat că următoarele întârzieri au fost inutile și au fost atribuite organelor judiciare: deși Biroul Procurorului public din Hamburg a fost în posesia majorității informațiilor relevante până în decembrie 1988, acuzația nu a fost depusă înainte de iulie 1990, ceea ce a constituit o întârziere de aproximativ un an și cinci luni. Hotărârea Curții de District din 30 septembrie 1991, după ce a fost finalizată pentru serviciu la 9 decembrie 1991, nu a fost acordată reclamantului înainte de 11 martie 1992, adică trei luni mai târziu. Acțiunea nu a fost continuată între aprilie 1992 și aprilie 1993, atunci când cazul a fost transferat la o altă cameră a Curții Regionale. În cadrul procedurii de recurs de la Curtea de Apel Hanseatic, Biroul Procurorului a luat aproximativ un an și opt luni (octombrie 1994 - iunie 1996) pentru a-și prezenta memorial Curții de Apel. Aceste întârzieri au constituit în total patru ani. Curtea regională a constatat că întârzierile și durata excesivă a procedurii au încălcat Legea de bază a Germaniei și art. 6 din Convenție. Având în vedere toate circumstanțele, Curtea regională a concluzionat că întârzierile procedurale nu impun întreruperea procedurii. Având în vedere toate factorile personale de atenuare și agravare, Curtea Regională a constatat că, fără a ține seama de întârzierile procedurale, aceasta ar fi impus o amendă de 120 de rate zilnice de 60 DEM. Acesta a redus amendă la 90 de rate zilnice, având în vedere întârzierile menționate mai sus în trecut, și, într-o a doua etapă, a redus în continuare amendă la 80 de rate zilnice, având în vedere în continuare întârzierile cauzate de procedura de apel. La 26 aprilie 1999, Curtea de Apel Hanseatic a respins apelul reclamantului. La 28 iunie 1999, Curtea Constituțională Federală a refuzat să distreze plângerea constituțională a reclamantului. Curtea Constituțională Federală a constatat, în special, că Curtea Regională de Hamburg a dat un cont detaliat cu privire la întârzierile atribuibile judecătorului și a luat în considerare aceste întârzieri atunci când a redus amenzile cu 40 de rate zilnice. Amendă redusă nu a atins limitele statutare de includere într-un certificat de bună conduită (Führungszeugnis) și va fi eliminată din dosarul penal al reclamantului după perioada legală minimă. Prin urmare, Curtea regională a redus suficient sentința din cauza întârzierilor procedurale.

The applicant, Uwe Görges, is a German national, who was born in 1946 and lives in Hamburg, Germany. He is represented before the Court by Hans Kober, a lawyer practising in Hamburg. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In spring 1986, criminal investigations were initiated against the applicant on the suspicion of his participation in planning several transactions of illegal sales of weapons to the Republic of Iran. On 30 September 1991, the Hamburg District Court convicted the applicant of several counts of offences under the Law to Control International Weaponry (Kriegswaffenkontrollgesetz). It found that he had counselled and participated in planning the illegal sales of weapons to the Republic of Iran. The applicant was sentenced to seven months’ imprisonment on probation. On 20 July 1994, the Hamburg Regional Court, upon the applicant’s appeal, amended the District Court’s decision to the effect that he was found guilty of only one offence under the Law to Control International Weaponry. It imposed a fine amounting to 90 daily rates of 60 DEM (approximately 30 Euro). On 2 September 1996, following the applicant’s appeal on points of law, the Hanseatic Court of Appeal repealed this decision and referred the case back to a different chamber of the Hamburg Regional Court. It found that the procedural delays caused by judicial organs had not been taken into account by the lower court. On 11 April 1997, the Hamburg Regional Court confirmed its decision of 20 July 1994. It briefly mentioned the delays in proceedings, but found that, bearing in mind the gravity of the offence, 90 daily rates was the lowest possible sentence. On 15 October 1997, the Hanseatic Court of Appeal, following the applicant’s second appeal on points of law, also quashed the decision of April 1997 and referred the case back to yet another chamber of the Hamburg Regional Court. It found that the judicial organs had unnecessarily prolonged proceedings for more than four years and that this constituted a violation of the German Basic Law (Grundgesetz) and of Article 6 of the Convention. However, it found that, contrary to the applicant’s submissions, this did not constitute a procedural impediment that would warrant for proceedings to be discontinued. Finally, the Court of Appeal noted that in its decisions, the Regional Court had failed to show if and to what extent the excessive length of proceedings had an effect on the sentence. On 13 January 1998, the Hamburg Regional Court amended the decisions of 20 July 1994 and 2 September 1996 while changing the sentence to the effect that the fine was reduced to 80 daily rates of 60 DEM. It found that the following delays had been unnecessary and were attributable to the judicial organs: although the Office of the Public Prosecutor of Hamburg had been in possession of most of the relevant information by December 1988, the indictment was not submitted before July 1990, which amounted to a delay of about one year and five months. The District Court’s decision of 30 September 1991, having been finalised for service on 9 December 1991, was not served upon the applicant before 11 March 1992, i. e. three months later. The proceedings were not furthered between April 1992 and April 1993, when the case was transferred to another Chamber of the Regional Court. In appeal proceedings before the Hanseatic Court of Appeal, the Office of the Public Prosecutor took about one year and eight months (October 1994 - June 1996) to submit its memorial to the Court of Appeal. These delays amounted to four years in total. The Regional Court found that the delays and the excessive length of proceedings were in breach of the German Basic Law and Article 6 of the Convention. Having regard to all circumstances, the Regional Court concluded that the procedural delays did not require that the proceedings be discontinued. Weighing all personal mitigating and aggravating factors, the Regional Court found that, without taking account of the procedural delays, it would have imposed a fine of 120 daily rates of 60 DEM. It reduced the fine to 90 daily rates, on account of the above-mentioned delays in the past, and, in a second step, further reduced the fine to 80 daily rates, considering the further delays caused by the appeal proceedings. On 26 April 1999, the Hanseatic Court of Appeal rejected the applicant’s appeal. On 28 June 1999, the Federal Constitutional Court refused to entertain the applicant’s constitutional complaint. The Federal Constitutional Court found, in particular, that the Hamburg Regional Court had given a detailed account of the delays attributable to the judiciary and had taken these delays into account when reducing the fine by 40 daily rates. The reduced fine did not reach the statutory limits for inclusion in a certificate of good conduct (Führungszeugnis) and would be removed from the applicant’s criminal record after the minimum statutory period. The Regional Court had therefore sufficiently reduced the sentence on account of the procedural delays.