CtEDO 03.10.2002 Auto

CASE OF BOHMER v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
03.10.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-2
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASE OF BOHMER v. GERMANY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

La 14 iunie 1991, Curtea Regională de Hamburg a condamnat reclamantul, un național german născut în 1966, pentru a primi bunuri furate și furt și l-a condamnat la închisoarea de doi ani. Execuția sentinței a fost suspendată în condiție probă pentru o perioadă de patru ani. La 18 martie 1993, Curtea de district Ahrensburg a condamnat reclamantul pentru acuzații de conducere negligentă beat și negligentă fără licență și a impus o amendă. Prin urmare, Curtea Regională de Hamburg a hotărât să prelungească cu doi ani perioada de probă a reclamantului. 10. La 15 septembrie 1995, Procurorul din Hamburg a acuzat reclamantul și două co-accusate cu mai multe conturi de fraudă, comise între martie 1993 și aprilie 1994. 11. În plus, la 28 septembrie 1995, reclamantul a fost eliberat cu un ordin penal (Strafbefehl) de Curtea de District din Hamburg în cadrul unei proceduri de rezumat. El a fost condamnat la o amendă de 30 de mărci germane (DEM - aproximativ 15 euro) pe zi, timp de treizeci de zile, pentru o infracțiune de fraudă, comisă în februarie 1994, în detrimentul obiecției dlui H. Up la solicitant, depusă cu ajutorul dlui Klingbeil, au fost inițiate proceduri principale în fața Curții de District. La 24 noiembrie 1995, aceste proceduri și procedurile referitoare la acuzațiile din septembrie 1995, au fost aderate. 12. În mai 2000, Curtea de district din Hamburg a condamnat reclamantul de fraudă și l-a condamnat la 10 luni de închisoare. a rămas provizoriu în conformitate cu art. 154 alineatul (2) din Codul de Procedură Penală, deoarece a părut inutile să sancționeze infracțiunile în cauză separat, reclamantul fiind condamnat la zece luni de închisoare în ceea ce privește celelalte infracțiuni de fraudă. 13. La 21 decembrie 1995, Curtea de District Kiel a emis un ordin penal împotriva reclamantului, condamnându-l de fraudă, comisă în august 1994. El a fost condamnat la o amendă de 20 DEM pe zi timp de cincizeci de zile. 14. Atunci când poștașul nu a găsit nimeni la domiciliul reclamantului, ordinul a fost notificat în conformitate cu dispozițiile legale relevante, prin intermediul unei notificări în cutia de scrisoare la 10 ianuarie 1996 pentru a colecta decizia respectivă depusă la biroul poștal local în absența sa. Întrucât reclamantul nu a depus o obiecție la timp, ordinul penal a achiziționat forța juridică ca hotărâre finală în cauză la 25 ianuarie 1995. La 11 octombrie 1996, Tribunalul de District Rendsburg a acordat solicitarea reclamantului de reexaminare. 15. La 2 aprilie 1996, Curtea Regională de Hamburg a informat reclamantul cu privire la intenția sa de a revoca suspendarea sentinței sale din 1991 și l-a invitat să formuleze comentarii într-o perioadă de o săptămână după notificarea scrisorii. Datorită lipsei de domiciliu a reclamantului, scrisoarea a fost transmisă prin intermediul unei notificări în cutia sa de scrisoare la 6 aprilie 1996 pentru a colecta respectiva scrisoare la biroul poștal local. 16. La 18 aprilie 1996, Curtea Regională de Hamburg a revocat suspendarea condamnării reclamantului la doi ani de închisoare, impusă la 14 iunie 1991. 17. În motivele acordate pentru decizia sa, Curtea Regională, referindu-se la art. 56f alineatul (1) alineatul (1) din Codul penal, a constatat că reclamantul a comis infracțiuni penale în timpul perioadei de probă și a demonstrat astfel că nu îndeplinește așteptările pe care se bazează suspendarea sentinței. 18. Curtea Regională a remarcat că, în urma acestei suspendări, reclamantul a fost condamnat pentru alte infracțiuni penale și că aceste condamnari au devenit definitive. Astfel, el a fost condamnat pentru infracțiuni de trafic de către Curtea de district Ahrensburg la 18 martie 1993 și pentru fraude de către Curtea de districtul Kiel la 21 decembrie 1995. Curtea a considerat că, în special, condamnarea reclamantului cu privire la o altă infracțiune legată de proprietăți a demonstrat că nu îndeplinește așteptările pe care se bazează suspendarea sentinței sale. Având în vedere faptul că perioada de suspendare a fost deja prelungită o dată, altele, nu au fost posibile măsuri mai liniștite decât revocarea suspendării. 19. Datorită lipsei reclamantului, ordinul a fost, de asemenea, notificat în scrisoarea sa din 23 aprilie 1996 pentru colectarea deciziei din 18 aprilie 1996 depuse la postul local. 20. La 17 mai 1996, reclamantul, asistat de dl Klingbeil, a prezentat o cerere de reintegrare a procedurii împotriva deciziei din 18 aprilie 1996 și a depus un recurs împotriva deciziei respective. 21. Prin scrisoarea din 15 august 1996, Curtea de Apel din Hamburg a informat avocatul reclamantului că, având în vedere decizia Procurorului public de a rămâne în executarea sentinței (Vollstreckungsaufschub) până la 4 august 1996, acesta va aștepta rezultatul procedurii în fața Curții de District Kiel cu privire la cererea de reintegrare. 22. La 22 august 1996, Curtea de Apel a hotărât să acorde reclamantului cererea de reintegrare și a suspendat procedura de recurs pentru a aștepta rezultatul final al procedurii Kiel referitoare la cererea sa de reintegrare. Curtea de Apel a considerat că întrebarea dacă reclamantul a comis sau nu o altă infracțiune de fraudă este decisivă pentru decizia sa de revocare a suspendării sale. Tribunalul de Apel a respins cererea reclamantului de a aștepta rezultatul procedurii referitoare la cererea sa de reexaminare. 23. La 24 septembrie 1996, Curtea de Apel a informat reclamantul că, după deliberări, cazul a rămas suspendat pentru a aștepta rezultatul procedurii Kiel pentru reintegrare. 24. La 14 octombrie 1996 a avut loc o audiere în fața Curții de Apel, care a auzit declarațiile dlui H. și a altui martor, ofițer de poliție B., în prezența avocatului solicitant. Reclamantul, care a așteptat în afara clădirii tribunalului, nu a participat la audierea pentru a nu fi văzut în cazul unei confruntații cu dl H., așa cum a sugerat avocatul său. 25. În urma audierii, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii din 21 decembrie 1995, din cauza faptului că motivele prezentate în această decizie au fost corecte în concluzia lor. 26. Potrivit Curții de Apel, reclamantul „nu a îndeplinit așteptările pe care suspendarea sentinței sale ... în timp ce a comis noi infracțiuni în perioada de suspendare („hat die Erwartungen, die der ... Strafaussetzung zugrunde lagen, nicht erfüllt, weil er in der Bewährungszeit neue Straftaten a început pălăria”). 27. În argumentul său, Curtea de Apel a remarcat condamnarea finală a reclamantului de către Curtea de district Ahrensburg la 18 martie 1993. 28. În ceea ce privește ordinul penal emis de Curtea de District Kiel la 21 decembrie 1995, Comisia a considerat că cererea de reexaminare a reclamantului ar putea duce la audiere a numeroși martori. Întrucât perioada prelungită de suspendare a expirat deja cu patru luni în urmă, Curtea de Apel a constatat că nu ar putea aștepta rezultatul acestor proceduri. 29. Curtea de Apel s-a întors lângă procedurile pe care le-a întârziat Curtea de District din Hamburg și a remarcat că, în urma apelului reușit al reclamantului împotriva ordinului penal din 28 septembrie 1995, Curtea de District s-a aderat la aceste proceduri și la alte proceduri penale care implică reclamantul și alți doi acuzați și se referă la mai multe acuzații de fraudă. În cadrul acestei proceduri, procedurile judiciare nu au fost încă deschise din cauza unor anchete dificile. Curtea de Apel a declarat că nu va aștepta nici rezultatul acestei proceduri. Mai degrabă, aceasta a optat pentru o procedură în temeiul articolului 308 din Codul de Procedură Penală pentru a examina întrebarea dacă, în plus față de condamnarea Curții de district Ahrensburg din 1993, infracțiunile penale ale reclamantului în detrimentul domnului ar putea constitui un motiv pentru revocarea suspendării sentinței sale. 30. Curtea de Apel a considerat că, după ce a interogat dl. și un alt martor, ofițerul de poliție B., în prezența avocatului de apărare al reclamantului, „a fost în măsură să obțină certitudine că reclamantul a fost vinovat de fraudă în detrimentul martorului ... [H.] (secțiunea 263 din Codul Penal)” (“ht dem Senat ... die Gewissheit verschafft, dass sich der Beschwerdeführer gegenüber dem Zeugen ... [H.] des Betruges schuldig gemacht pălăria (§ 263 StGB)”). 31. În acest sens, Curtea de Apel a luat act de indicațiile ambelor martori în ceea ce privește circumstanțele infracțiunii în cauză, precum și de informațiile penale prezentate de victima H. și de investigațiile ulterioare. Astfel, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a oferit H. un telefon mobil și o cameră video la un preț scăzut. Când tranzacția urma să fie efectuată un timp mai târziu la un loc de parcare pe autostradă, reclamantul a luat banii lui H. și a dispărut fără a preda mărfurile promise. Nu l-a identificat pe reclamant pe fotografii de poliție care i-au arătat la departamentul de poliție în ziua de după infracțiune, el l-a recunoscut într-o colecție de fotografii de poliție care i-a fost prezentată de ofițerul de poliție B. Curtea de Apel a considerat că ambele declarații martorilor sunt adevărate. Curtea a susținut că H. a vorbit deschis despre conștiința lui proastă cu privire la prețul scăzut al celor două obiecte și el a recunoscut, de asemenea, că, pentru că a fost rușine, el nu a spus adevărul despre circumstanțele dispariției reclamantului în ocazia interogarii sale de către poliție. În plus, ofițer de poliție B. a amintit multe detalii și a explicat, de asemenea, o modificare a procesului-verbal al anchetei H.. 32. În plus, Curtea de Apel a indicat că a inspectat dosarele procedurii pe calea Curții de District din Hamburg, în ceea ce privește colectarea fotografiilor de poliție. Curtea de Apel a remarcat că, atunci când scena de identificare a reclamantului a fost reactivată, martorul H., după o ezitare inițială privind o fotografie care a arătat o altă persoană, a recunoscut în mod clar fotografia care a arătat reclamantul. În aceste circumstanțe, Curtea de Apel a considerat că nu este necesară repunerea consultării fotografiilor de poliție, care au avut loc la departamentul de poliție într-o zi după infracțiune. 33. Curtea de Apel nu a acceptat sugestiea avocatului reclamantului pentru o confruntare deschisă între martorul H. și mai multe persoane, inclusiv reclamantul. Acesta a considerat că s-a petrecut atât de mult timp de la infracțiunea că aspectul reclamantului ar fi putut fi schimbat în mod considerabil. În plus, nu a fost sigur dacă reclamantul ar fi participat la o astfel de confruntare. În această situație, se bazează mai degrabă pe amintirea martorului H. 34. Curtea de Apel a concluzionat că condițiile stricte au fost îndeplinite pentru a lua în considerare o infracțiune, înainte de condamnarea finală, ca motiv pentru revocarea suspendării. În cazurile actuale, așteptarea condamnării finale ar duce, din cauza posibilităților considerabile de întârziere, la rezultatul insuportabil al faptului că infractorii criminali ar putea comite infracțiuni suplimentare în timpul perioadei de probă fără niciun risc de suferință de dezavantaj. 35. Potrivit Curții de Apel, condamnarea reclamantului de către Curtea de district Ahrensburg și infracțiunile sale împotriva H. a arătat că, în contravenție cu prognoza inițială, reclamantul nu a putut trăi o viață respectătoare de lege. În timp ce condamnarea Curții de District Ahrensburg a dezvăluit doar o lipsă generală de fiabilitate și nu a putut, luată de unul singur, justifica revocarea suspendării, reclamantul a procedat într-un mod similar cu cel urmat pentru infracțiunile care au susținut condamnarea sa din 1991. Prin urmare, condamnarea suspendată a avut niciun impact asupra reclamantului. Prin urmare, nu s-au putut prelua măsuri mai liniștite. 36. Hotărârea a fost depusă în favoarea avocatului reclamantului la 18 octombrie 1996. 37. La 22 ianuarie 1997, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. 38. ulterior, Divizia de Scuzații de la Curtea de Apel din Hamburg a suspendat executarea sentinței în așteptarea procedurii în fața Curții. 39. Secțiunea 56-58 din Codul Penal reglementează executarea suspendată a condamnărilor. Secțiunea 56 se referă la condițiile de suspendare și se citește după cum urmează: „1. La o condamnare de cel mult un an, Curtea suspendă executarea pedepsei și acordă garanție în cazul în care se poate aștepta că sentința va servi persoana condamnată ca avertizare și el nu va comite încă infracțiuni în viitor, chiar și fără influența exercitată prin îndeplinirea sentinței. În special, trebuie luată în considerare personalitatea persoanei condamnate, istoria sa anterioară, circumstanțele infracțiunii sale, comportamentul său după infracțiune, condițiile de viață și efectele care pot fi așteptate ca urmare a suspendării. (2) De asemenea, instanța poate suspenda executarea unui termen mai lung de închisoare care nu depășește doi ani în conformitate cu dispozițiile subsecțiunea (1) și acorda probație în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a infracțiunii și a personalității persoanei condamnate dezvăluie existența unor circumstanțe speciale. În ceea ce privește decizia, trebuie luate în considerare eforturile condamnate de a face restituire pentru prejudiciul cauzat de infracțiune.” 40. Potrivit secțiunii 56a, instanța competentă stabilește perioada de probă între doi și cinci ani. Acesta poate fi ulterior redus la minim sau prelungit la maxim înainte de expirarea sa. Curtea poate impune persoanei condamnate condiții (punctul 56b) și poate emite persoanei condamnate pentru durata perioadei sale de probă (punctul 56c) sau poate pune persoana condamnată sub supravegherea unui ofițer de probă (punctul 56d). Pot fi luate sau modificate astfel de decizii într-o etapă ulterioară. 41. În ceea ce privește revocarea unei suspendări, art. 56f din Codul Penal prevede, printre altele, că „1. Curtea revocă suspendarea unei condamnate în cazul în care persoana condamnată comite o infracțiune în timpul perioadei de probă și, prin urmare, demonstrează că nu a îndeplinit așteptările pe care suspendarea sentinței s-a bazat ... Cu toate acestea, instanța se abține de la revocare atunci când este suficientă: (1.) să impună condiții sau instrucțiuni suplimentare, în special să pună persoana condamnată sub supravegherea unui ofițer de probă; sau (2) să prelungească perioada de probă ...” 42. Secțiunea 154 din Codul de Procedură Penală prevede șederea provizorie a urmăririi în următoarele termeni: „1. Procurorul public poate decide să nu proceseze (1) în cazul în care pedeapsa sau măsurile corective sau preventive de a fi așteptate dacă o condamnare este aproape neglijabilă în comparație cu o penalitate sau o măsură corectivă sau preventivă impusă inculpatului - sau pe care trebuie să se aștepte - pentru o altă infracțiune ... ... Odată întâmpinarea procedurii, instanța le poate rămâne provizorie în orice etapă pe o cerere a procurorului public. ...” 43. Deciziile instanței, altele decât condamnarea și condamnarea, pot fi contestate în cadrul procedurii instituite în temeiul articolului 304 din Codul de Procedură Penală. În astfel de proceduri, instanța de apel poate ordona anchete sau poate efectua anchete proprii (secțiunea 308 alin. (2)).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă