- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 octombrie 2005
- Stat pârât
- DEU
- Articole
- Articolul 8
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 8
Keles împotriva Germaniei
Traducere în română Auto
Reclamantul s-a născut în 1961. În momentul în care cererea a fost depusă a locuit la Lörrach în Germania. Rezidentă în prezent în Turcia. În 1972, reclamantul, în vârstă de zece ani, a intrat pe teritoriul german pentru a locui acolo cu părinții săi și fratele său. A participat la școala secundară până în 1977. În 1984, reclamantul s-a căsătorit cu un cetățean turc în Turcia. În 1986, un fiu s-a născut la cuplu. La 14 martie 1988, autoritățile competente au acordat reclamantului un permis de reședință permanentă. În 1989, soția și fiul reclamantului l-au urmat în Germania. În 1990, 1991 și 1993 au fost născuți trei fii în continuare la cuplu. Unul dintre copii are un handicap de învățare. Soția reclamantului este în posesia unui permis de reședință permanentă; toți membrii familiei sunt resortisanți turci.
În 1983, reclamantul – având în vedere condamnările anterioare – a fost avertizat și informat că va fi expulzat dacă va comis alte infracțiuni penale (ausländerrechtliche Verwarnung). La 14 februarie 1989, Curtea de district Lörrach (Amtsgericht) a condamnat reclamantul de comportament insultant și a ordonat să plătească 15 rate zilnice de 50 DEM. La 3 iunie 1991, Curtea de District a condamnat reclamantul de conducere negligente beat (fahrlässige Trunkenheit im Verkehr) și i-a ordonat să plătească treizeci de rate zilnice de 60 DEM. La 17 august 1992, Curtea de District a condamnat reclamantul de a provoca prejudicii corporale și de a obstruge ofițerii publici în executarea sarcinilor lor și a ordonat să plătească patruzeci de rate zilnice de 30 DEM 10. La 27 octombrie 1993, Curtea de District a condamnat reclamantul de conducere nesăbuit (Gefährdung des Straßenverkehrs) și l-a condamnat la patru luni de închisoare, suspendat la probă.
11. La 25 septembrie 1995, Curtea de District a condamnat pe reclamantul de a inflige un prejudiciu corporal și i-a ordonat să plătească treizeci de cote zilnice de 15 DEM. 12. La 22 octombrie 1996, Curtea de District a condamnat reclamantul de conducere negligentă beat și l-a condamnat la cinci luni de închisoare, suspendat la probă. 13. La 11 februarie 1998, Curtea de District a condamnat reclamantul de conducere beat în conjuncție cu conducerea fără permis de conducere și a condamnat-o la șase luni de închisoare. 14. La 6 mai 1998, Curtea Regională de Freiburg (Landgericht) a respins recursul reclamantului în care a solicitat suspendarea executării condamnării sale la probă.
Potrivit Curții Regionale, numeroasele condamnari ale reclamantului nu par să fi servit ca avertisment pentru a nu comite alte infracțiuni penale, având în vedere în special faptul că reclamantul a comis ultima sa infracțiune numai trei luni după ce condamnarea sa anterioră a avut efect legal. 15. La 17 septembrie 1998, reclamantul a fost arestat și încarcerat. Deoarece ultima sa infracțiune a fost comisă în timp ce el a fost încă în curs de probă după decizia Curții de District din 22 octombrie 1996, suspendarea de probă a fost revocată și reclamantul a fost încarcerat timp de patru luni. 16. La 9 noiembrie 1998, Curtea de District Lörrach a condamnat reclamantul de a se plasa în stare de intoxicare totală (fahrlässiger Vollrausch) și l-a condamnat la o amendă de patruzeci de rate zilnice.
17. La 22 ianuarie 1999, Guvernul Regional de Freiburg (Regierungspräsidium) a ordonat expulzarea reclamantului în Turcia sau în alt stat dispus să-l accepte. În aplicarea art. 47 § 2 și 48 § 1 din Legea extraterestră (Ausländergesetz, a se vedea legea internă relevantă mai jos), acesta a remarcat condamnările penale repetate ale reclamantului, în special cele pentru infracțiunile de trafic. Guvernul regional a constatat că comportamentul penal al reclamantului a provocat o amenințare gravă pentru siguranța publică. În plus, a considerat că există riscul ca el să comită infracțiuni similare în viitor, deoarece nici condamnările sale anterioare, nici mai multe avertismente ale autorităților extratereștrilor nu l-au împiedicat să comită alte infracțiuni.
În plus, reclamantul nu și-a rezolvat problema de alcool, dar și-a renunțat la terapie. Guvernul regional susține, de asemenea, că reclamantul, din cauza vârstei sale, va gestiona integrarea sa în Turcia. Familia sa ar putea fi de așteptat rezonabil să-l urmărească, deoarece copiii săi ar putea fi presupus să aibă suficiente cunoștințe despre cultura și limba turcă. În ceea ce privește art. 8 din Convenție, Guvernul a constatat că interesul public pentru expulzarea reclamantului a depășit interesele proprii și ale familiei sale, având în vedere gravitatea amenințării pe care le-a pus-o pentru traficul rutier public. 18. La 11 februarie 1999, Guvernul regional a respins obiecția reclamantului.
19. La 20 aprilie 1999, Curtea Administrativă de Freiburg (Verwaltungsgericht) a refuzat să acorde reclamantului o procedură interzisă împotriva expulzării sale și a confirmat raționamentul guvernului regional. Cele patru infracțiuni de trafic comise de către reclamant din 1989, luate împreună cu alte condamnari penale, constituie un motiv serios pentru expulzare. Curtea administrativă a constatat, în special, că infracțiunile reclamantei nu pot fi considerate ca fiind de natură minoră, ținând seama de importanța ridicată a siguranței traficului rutier în cadrul societății. Curtea a confirmat, de asemenea, că există un pericol de recidivă, deoarece reclamantul nu a dovedit că și-a depășit problema cu alcoolul.
În cele din urmă, a constatat că guvernul regional a luat în considerare în mod corespunzător situația familială a reclamantului. Având în vedere pericolul considerabil pe care l-a pus reclamantul pentru alți utilizatori de drumuri și faptul că familia sa ar putea trăi cu el în Turcia, expulzarea nu a încălcat dreptul reclamantului la bucurarea vieții sale de familie, astfel cum este garantat de art. 6 din Legea de bază și de art. 8 din Convenție. 20. La 2 noiembrie 1999, Curtea Administrativă de Freiburg a confirmat ordinul de expulzare, referindu-se în principal la raționamentul său în decizia din 20 aprilie 1999 21. La 8 decembrie 1999, reclamantul a solicitat să primească o autorizație de recurs, argumentând, în special, că expulzarea a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 8 din Convenție.
22. La 28 mai 2001, Curtea Administrativă de Apel (Verwaltungsgerichtshof) a refuzat să acorde reclamantului permis de recurs, confirmand că nu a existat încălcare a articolului 8 din Convenție. Curtea de Apel a constatat, în special, că familia reclamantului ar putea fi așteptat în mod rezonabil să-l urmărească în Turcia, deoarece acestea ar putea fi presupusă să aibă suficientă cunoștință despre limba turcă. Această decizie a fost servită pe consilierul reclamantului la 6 iunie 2001. 23. Prin scrisoarea și faxul din 4 iulie 2001 reclamantul, reprezentat de avocat, a depus o plângere constituțională, în care el a dat un cont complet al procedurii în fața autorităților interne și s-a plâns că expulzarea sa va încălca dreptul său de a respecta viața sa de familie, astfel cum este garantat de art. 6 din Legea de bază.
24. Prin scrisoarea din 13 iulie 2001, Curtea Constituțională Federală a recunoscut primirea plângerii și a atașamentelor reclamantei la 5 iulie 2001 prin fax și la 7 iulie 2001 prin poștă. 25. La 15 februarie 2002, Curtea Constituțională Federală, ședința ca comitet de trei judecători, a refuzat să accepte plângerea constituțională a reclamantului pentru aviz, fără a da motive suplimentare. Această decizie a fost acordată avocatului reclamantului la 28 februarie 2002. 26. La 3 mai 1999, reclamantul a fost deportat în Turcia. La 21 mai 1999 a reintrat pe teritoriul german și a depus o cerere de acordare azilului. 27. Potrivit argumentelor guvernului, prin ordin penal din 11 mai 2001, Curtea de district Lörrach a condamnat reclamantul la o amendă de douăzeci de rate zilnice pentru că a condus fără licență la 23 martie 2001. 28. La 16 mai 2002, reclamantul a depus o cerere de stabilire a unui termen privind efectele expulzării sale.
29. La 23 august 2002, Guvernul regional de la Freiburg l-a informat că procedurile au fost suspendate în așteptarea procedurii privind cererea sa de azil 30. La 15 mai 2003, cererea sa de azil a fost respinsă, o încercare de deportare a reclamantului a eșuat deoarece aceaceasta a fost ascunsă. La 4 iulie 2003, reclamantul a fost arestat și încarcat în detenție până la deportare. El a fost din nou deportat în Turcia la 12 august 2003. 31. La 19 decembrie 2003, reclamantul a depus o a doua cerere de stabilire a unui termen privind efectele deportației sale din 12 august 2003. La 30 ianuarie 2004, Guvernul Regional de Freiburg a solicitat reclamantului să prezinte o confirmare a înregistrării la autoritățile turce și un extract din registrul criminal turc.
El a fost informat în continuare cu privire la costurile celor două deportații (aproximativ 8.000 EUR). Până în prezent, nu a fost luată nici o decizie cu privire la cererea reclamantului. 32. Dispozițiile relevante ale Regulamentului de procedură al Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgerichtsgesetz) au citit după cum urmează: „Solicitațiile de instituție trebuie depuse în scris Curții Constituționale Federale. Motivele trebuie indicate...” (1) Orice persoană care susține că unul dintre drepturile sale de bază ... a fost încălcat de autoritatea publică poate depune o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală.” „Motivele plângerii trebuie să precizeze dreptul susținut că a fost încălcat și actul sau omisia organului sau autorității prin care reclamantul susține că a fost rănit.” „O plângere constituțională este depusă și justificată în termen de o lună.
Acest termen începe cu serviciul sau cu notificarea informală a deciziei complete...” „(1) O plângere constituțională solicită acceptarea de judecată. Se acceptă (a) în măsura în care este de importanță constituțională fundamentală, (b) în cazul în care acest lucru este necesar pentru a afirma dreptul menționat în secțiunea 90 § 1...” 33. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale Federale, un reclamant nu numai să numească dreptul care se presupune că a fost încălcat, ci și să prezinte procedurile care au dus la această încălcare într-o manieră justificată și concludentă (schlüssig und substantiiert), pentru a se conforma dispozițiilor menționate mai sus. Aceasta înseamnă că reclamantul trebuie să stabilească o legătură între decizia impușită și presupusa încălcare a drepturilor sale în temeiul Legii de bază.
34. Drepturile de intrare și de reședință pentru străini erau, în momentul respectiv, reglementate de Legea extraterestrului (Ausländergesetz), a cărui dispoziție relevantă se menționează după cum urmează: „În general (în der Regel) un extraterestr va fi expulzat dacă a fost condamnat...
la închisoare în legătură cu una sau mai multe infracțiuni intenționate, iar executarea sentinței nu a fost suspendată la probă...” 35. În cazul în care extraterestrul a intrat în teritoriul german ca minor și a fost în posesia unui permis de ședere permanentă, acesta poate fi expulzat numai dacă motive grave de siguranță publică și de ordine justifică expulzarea sa (art. 48 § 1 nr. 2). 36. Secțiunea 45 prevede că autoritățile interne, atunci când hotărăsc asupra expulzării unui extraterestru, acordă, printre altele, o atenție adecvată la durata reședinței legale a persoanei, legăturile sale personale, economice și de altă natură cu teritoriul german și la consecințele expulzării pentru membrii familiei extratereștrilor care locuiesc legal cu el.
37. Potrivit secțiunii 8 § 2, un extraterestru expulzat nu este autorizat să se reîntoarcă pe teritoriul german. Acest efect (în der Regel) este, de obicei, limitat în timp la cerere. Termenul trebuie să înceapă cu plecarea extraterestrului de pe teritoriul german.
4. The applicant was born in 1961. At the time the application was lodged he lived in Lörrach in Germany. He is currently residing in Turkey.
In 1972 the applicant, aged ten years, entered German territory in order to live there with his parents and his brother. He attended secondary school until 1977. In 1984 the applicant married a Turkish national in Turkey. In 1986 a son was born to the couple. On 14 March 1988 the competent authorities granted the applicant a permanent residence permit. In 1989 the applicant’s wife and son followed him to Germany. In 1990, 1991 and 1993 three further sons were born to the couple. One of the children has a learning handicap. The applicant’s wife is in possession of a permanent residence permit; all family members are Turkish nationals.
In 1983 the applicant – in view of previous convictions – was warned and informed that he would face expulsion if he committed further criminal offences (ausländerrechtliche Verwarnung).
On 14 February 1989 the Lörrach District Court (Amtsgericht) convicted the applicant of insulting behaviour and ordered him to pay fifteen daily rates of DEM 50.
On 3 June 1991 the District Court convicted the applicant of negligent drunken driving (fahrlässige Trunkenheit im Verkehr) and ordered him to pay thirty daily rates of DEM 60.
On 17 August 1992 the District Court convicted the applicant of inflicting bodily harm and of obstructing public officers in the execution of their duties and ordered him to pay forty daily rates of DEM 30.
On 27 October 1993 the District Court convicted the applicant of reckless driving (Gefährdung des Straßenverkehrs) and sentenced him to four months’ imprisonment, suspended on probation.
On 25 September 1995 the District Court convicted the applicant of inflicting bodily harm and ordered him to pay thirty daily rates of DEM 15.
On 22 October 1996 the District Court convicted the applicant of negligent drunken driving and sentenced him to five months’ imprisonment, suspended on probation.
On 11 February 1998 the District Court convicted the applicant of drunken driving in conjunction with driving without a driving license and sentenced him to six months’ imprisonment.
On 6 May 1998 the Freiburg Regional Court (Landgericht) rejected the applicant’s appeal in which he had asked that the execution of his sentence be suspended on probation. According to the Regional Court, the applicant’s numerous convictions did not seem to have served as warnings not to commit further criminal offences, having particular regard to the fact that the applicant had committed his last offence only three months after his previous conviction had acquired legal effect.
On 17 September 1998 the applicant was arrested and imprisoned. As his last offence had been committed while he was still on probation after the decision of the District Court of 22 October 1996, the suspension on probation was revoked and the applicant was imprisoned for four further months.
On 9 November 1998 the Lörrach District Court convicted the applicant of recklessly placing himself in a state of total intoxication (fahrlässiger Vollrausch) and sentenced him to a fine of forty daily rates.
On 22 January 1999 the Freiburg Regional Government (Regierungspräsidium) ordered the applicant’s expulsion to Turkey or to another State willing to accept him. Applying sections 47 § 2 and 48 § 1 of the Aliens Act (Ausländergesetz, see relevant domestic law below), it noted the applicant’s repeated criminal convictions, in particular those for traffic offences. The Regional Government found that the applicant’s criminal conduct had caused a serious threat for public safety. It further considered that there was a risk that he would commit similar offences in the future, as neither his previous convictions nor several warnings by the aliens’ authorities had deterred him from committing further offences. Moreover, the applicant had not solved his alcohol problem, but had dropped out of therapy. The Regional Government further argued that the applicant, on account of his age, would manage his integration in Turkey. His family could be reasonably expected to follow him as his children could be assumed to have sufficient knowledge of the Turkish culture and language. Exercising its discretion and with regard to Article 8 of the Convention, the Government found that the public interest in the applicant’s expulsion outweighed his own and his family’s interests, given the seriousness of the threat which he posed to public road traffic.
On 11 February 1999 the Regional Government rejected the applicant’s objection.
On 20 April 1999 the Freiburg Administrative Court (Verwaltungsgericht) refused to grant the applicant an interim order against his expulsion and confirmed the reasoning of the Regional Government. It found that the Regional Government’s decision was likely to be upheld in the main proceedings. The four traffic offences committed by the applicant since 1989, taken together with his further criminal convictions, constituted a serious reason justifying expulsion. The Administrative Court found, in particular, that the applicant’s offences could not be regarded as being of a minor nature, taking into account the high importance of the safety of road traffic within society. The court further confirmed that there was a danger of recidivism, because the applicant had not proved that he had overcome his alcohol problem. It finally found that the Regional Government duly considered the applicant’s family situation. Having regard to the considerable danger the applicant posed for other road users and to the fact that his family could live with him in Turkey, the expulsion did not violate the applicant’s right to the enjoyment of his family life as guaranteed by Article 6 of the Basic Law and by Article 8 of the Convention.
On 2 November 1999 the Freiburg Administrative Court confirmed the expulsion order, referring mainly to its reasoning in the decision of 20 April 1999.
On 8 December 1999 the applicant requested to be granted leave to appeal, arguing, in particular, that the expulsion violated his rights under Article 8 of the Convention.
On 28 May 2001 the Baden-Württemberg Administrative Court of Appeal (Verwaltungsgerichtshof) refused to grant the applicant leave to appeal, confirming that there was no apparent violation of Article 8 of the Convention. The Court of Appeal found, in particular, that the applicant’s family could be reasonably expected to follow him to Turkey, as they could be assumed to have sufficient knowledge of the Turkish language. This decision was served on the applicant’s counsel on 6 June 2001.
By letter and fax dated 4 July 2001 the applicant, represented by counsel, lodged a constitutional complaint, in which he gave a complete account of the proceedings before the domestic authorities and complained that his expulsion would violate his right to respect for his family life as guaranteed by Article 6 of the Basic Law.
By letter of 13 July 2001 the Federal Constitutional Court acknowledged receipt of the applicant’s complaint and attachments on 5 July 2001 by fax and on 7 July 2001 by mail.
On 15 February 2002 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to accept the applicant’s constitutional complaint for adjudication, without giving any further reasons. This decision was served on the applicant’s counsel on 28 February 2002.
On 3 May 1999 the applicant was deported to Turkey. On 21 May 1999 he re-entered German territory and filed a request to be granted asylum.
According to the Government’s submissions, by penal order of 11 May 2001 the Lörrach District Court sentenced the applicant to a fine of twenty daily rates for having driven without a license on 23 March 2001.
On 16 May 2002 the applicant filed a request to set a time-limit on the effects of his expulsion.
On 23 August 2002 the Freiburg Regional Government informed him that the proceedings had been suspended pending proceedings on his asylum request.
On 15 May 2003, his asylum request having been rejected, an attempt to deport the applicant failed because the latter had gone into hiding. On 4 July 2003 the applicant was arrested and placed in detention pending his deportation. He was once again deported to Turkey on 12 August 2003.
On 19 December 2003 the applicant filed a second request to set a time-limit on the effects of his deportation of 12 August 2003. On 30 January 2004 the Freiburg Regional Government requested the applicant to submit a confirmation of registration with the Turkish authorities and an extract from the Turkish criminal records register. He was further informed about the costs of the two deportations (approximately EUR 8,000). No decision has so far been given on the applicant’s request.
The relevant provisions of the Rules of Procedure of the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgerichtsgesetz) read as follows: “Applications for the institution of proceedings must be submitted in writing to the Federal Constitutional Court. The reasons must be stated...” “(1) Any person who claims that one of his basic rights...has been violated by public authority may lodge a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court.” “The reasons for the complaint shall specify the right which is claimed to have been violated and the act or omission of the organ or authority by which the complainant claims to have been harmed.” “A constitutional complaint shall be lodged and substantiated within one month. This time-limit shall commence with the service or informal notification of the complete decision...” “(1) A constitutional complaint shall require acceptance for adjudication. It shall be accepted (a) insofar as it is of fundamental constitutional significance, (b) if this is necessary in order to assert the right referred to in Section 90 § 1...”
According to the case-law of the Federal Constitutional Court, an applicant has not only to name the right which has allegedly been violated, but also to present the proceedings which led to this violation in a substantiated and conclusive way (schlüssig und substantiiert), in order to comply with the above-mentioned provisions. This means that the applicant has to establish a link between the impugned decision and the alleged violation of his rights under the Basic Law.
The rights of entry and residence for foreigners were, at the relevant time, governed by the Aliens Act (Ausländergesetz), the relevant provision of which reads as follows: “An alien shall generally (in der Regel) be expelled if he has been sentenced...to imprisonment in respect of one or more intentionally committed criminal offences and the execution of the sentence has not been suspended on probation...”
If the alien entered the German territory as a minor and was in possession of a permanent residence permit, he may only be expelled if serious reasons of public safety and order justify his expulsion (section 48 § 1 No. 2).
Section 45 provides that the domestic authorities, when deciding on an alien’s expulsion, shall, inter alia, accord due consideration to the duration of the person’s lawful residence, his personal, economic and other ties to the German territory and to the consequences of the expulsion for the alien’s family members who are legally residing with him.
According to section 8 § 2, an alien who has been expelled is not permitted to re-enter German territory. This effect shall usually (in der Regel) be limited in time upon application. The time-limit shall commence with the alien’s departure from German territory.