Olymbiou împotriva Turciei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 16091/90 de către Andri OLYMBIOU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 26 septembrie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele Cabral Barreto Caflisch Hedigan Dna H.S. Greve Traja judecă Gölcüklü, judecător ad hoc și dl V. Berger având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 ianuarie 1990, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul Cipru, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Andri Olymbiou, este un național cipriot de origine cipriotă grecească născut în 1950 și trăiește în Nicosia.

În acțiunea dinaintea Curții, este reprezentată de dl L. Clerides și dr C. Clerides, ambii avocați practică în Nicosia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Probleme legate de proprietate Reclamantul solicită să aibă casa ei, precum și alte proprietăți imobile în partea ocupată a Nicoziei, în nordul Cipru: Nicosia, Ibrahim Pasha, Înregistrarea nr. B433, Planul Hărții: XXI/38.3.III, Plot nr. 373, Descriere: Site de construcții, Share: 1/2. Nicosia, Ibrahim Pasha, Înregistrarea nr. A533, Plan de Hărți: XXI/38.2.IV, Locul nr. 497, Descriere: Situl de construcție cu un singur etaj și o casă mică pe jumătatea de est și copaci, Utilizare: Reședință, Share: 1/2 (placă est).

Proprietatea menționată anterior a fost transferată reclamantului prin cadou de la tatăl ei Kyriakos Yianni Anatolitis la 7 august 1980 (Declarația de transfer nr. D 5316/80). Reclamantul susține că, din intervenția turcă din 1974, a fost privată de drepturile de proprietate, proprietatea ei fiind situată în zona care este sub ocupație și controlul autorităților militare turce. Ea a încercat să se întoarcă la domiciliul și proprietatea ei la 19 Iulie 1989, dar nu a fost permisă de către autoritățile militare turce, iar aceasta o împiedică să aibă acces la și să-și folosească și să își posedă proprietatea și proprietatea. Demonstrația din 19 iulie 1989 La 19 iulie 1989, reclamantul a participat, împreună cu reclamanții din Chrysostomos și Papachrysostomou v. Turcia și Loizidou v. Cazurile Turciei (a se vedea mai jos), într-o demonstrație anti-turcă în zona Ayios Kassianos din Nicosia.

În cursul demonstrației, reclamantul a fost bătut și agresat de către personalul militar turc și/sau alt personal care acționează sub controlul turc. Bătăile au fost infligée cu cluburi electrice. Apoi a fost arestat și luată cu autobuz către “Pavlides Garage”. Ea spune că în timpul călătoriei ei a fost supusă la agresiuni, bătăi și gesturi de natură sexuală de către persoanele care au reținut-o. Mulțimea din afara garajului a jurat, strigând abuzuri și amenințări, precum și aruncând pietre la garaj unele dintre ele au venit prin acoperiș. Se plânge că condițiile de detenție din garaj erau murdare și că nu i s-a dat nici o mâncare și apă până când interogatoriile ei au avut loc a doua zi, dimineață din 20 iulie 1989. Apoi a fost dusă la tribunal și reținută în custodie timp de trei zile.

A fost transferată cu alte femei care au fost arestate în timpul aceleiași evenimente la închisoarea Ortacouy, unde a fost ținută într-o secție. Ea susține că a trebuit să se întindă pe o pătură în coridor din cauza lipsei de paturi și că în timpul nopții ea și ceilalți deținuți au fost hărțuite de gardieni. La 21 iulie 1989 reclamantul a fost luat în instanță. Ea a declarat că ea nu a avut nici o reprezentare legală sau interpretare adecvată. Cu toate acestea, Guvernul contestat spune că reclamantul a fost întrebat dacă a vrut să beneficieze de serviciile unui avocat, dar a refuzat și că nu a solicitat reprezentare juridică. Guvernul susține, de asemenea, că interpretarea a fost dată în timpul procesului de către interpreti calificați.

La 22 iulie 1989, instanța a condamnat reclamantul la trei zile de închisoare și la o amendă de 50 de lire cipriote. Iulie 1989 a fost eliberată. Ea a declarat că înainte de a fi eliberată a fost examinată de un doctor al Organizației Națiunilor Unite care a privit vânătăile sale și, de asemenea, părul care a fost scos în timpul arestării ei. Reclamantul susține că continuă să sufere de o leziune permanentă, gravă și incurabilă la umărul său stâng, pe care a susținut-o în timpul arestării. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13 și 14 din Convenția și al Protocolului nr. 1 al unei încălcări de către autoritățile turce ale drepturilor garantate de aceste dispoziții.

HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului ei de a respecta viața ei de acasă și de familie în temeiul articolului 8 din Convenție și de a bucura pașnic de bunurile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 14 din Convenție, în temeiul unui tratament discriminatoriu împotriva ei în bucuria drepturilor menționate mai sus, numai pentru că este cipriotă greacă. Dispozițiile relevante se citesc după cum urmează: art. 8 din Convenție „1. Toată lumea are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a casei sale și a corespondenței sale.

Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” art. 14 din Convenție „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut”.

art. 1 din Protocolul nr. „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu interesul general ...” Guvernul respinge plângerile reclamantului cu observații care includ următoarele puncte: - faptele acestei cereri au apărut înainte de recunoașterea Turciei a competenței obligatorii ale Curții la 22 ianuarie 1990. Astfel, Turcia nu este responsabilă pentru actele reclamate în această cerere; - Turcia nu este responsabilă pentru chestiuni din nordul Ciprului care intră sub controlul exclusiv al Republicii Turci din nordul Ciprului, în totalitate independentă și democratică („TRNC”), care, împreună cu predecesorul său, a expropriat legal anumite proprietăți.

Ca urmare a actelor legislative, administrative și executive intervenente ale „TRNC”, reclamantul nu mai este proprietarul proprietăților în cauză. Turcia nu poate legifera nici în materie de proprietăți din nordul Ciprului, nici nu poate exercita controlul asupra unor astfel de proprietăți situate în afara jurisdicției sale. În plus, Turcia nu poate obliga autoritățile din „TRNC” să permită unui cipriot grec să se reîntoarcă la proprietatea sa; - informațiile furnizate de solicitant nu sunt suficiente pentru a stabili interesul proprietar. În special, cu privire la certificatul de înregistrare furnizat de solicitant, denumirea proprietarului este înregistrată ca „Androulla Savva Olymbiou, née Kyriakos Anatolitis”.

Astfel, nu există dovezi că reclamantul Andri Olymbiou este aceeași persoană cu presupusul proprietar al proprietății în cauză. În continuare, proprietatea a fost achiziționată mai mult de șase ani după intervenția turcă și, prin urmare, nu a putut exista o încălcare față de-a-vis reclamantul oricărui drept proprietar existent în 1974 care ar putea fi afirmat că a continuat până la data recunoașterii turcii a dreptului individual de aplicare Comisiei; - scopul demonstrației din 19 iulie 1989, care se află în centrul acestui caz, a fost de a face propagande politică. Reclamantul nu intenționează cu adevărat să meargă la proprietatea ei presupusă, pe care ea știa că era inaccesabilă în circumstanțe în vederea situației politice existente.

Prin urmare, plângerea privind drepturile de proprietate este manifestament nefondată; - cererea reclamantului cu privire la proprietatea ei nu poate fi rezolvată decât prin negocieri și pe baza principiilor bizonalității și bicomunității; - chiar presupunând că o întrebare ar putea apărea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 controlul larg al utilizării proprietăților de către autoritățile din nordul Ciprului este justificat pentru interesul general, în excepția dispoziției menționate mai sus; - hotărârile Curții din 18 decembrie 1996 ( merite ) și din 29 iulie 1998 ( articol ) în cauza Loizidou c. Turcia ( Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996-VI și 1998-IV) nu ar trebui considerat un precedent pentru această cerere.

toate faptele relevante, inclusiv actele intervenționale ale autorităților cipriote turce, nu au fost nici în fața Comisiei atunci când a elaborat raportul său, nici în fața Curții atunci când a elaborat hotărârea, cererea care trebuie decisă pe propriile sale fapte și având în vedere evoluțiile recente din Cipru.

Reclamantul contesta aceste argumente, bazandu-se în esență pe motivele prezentate de Curte pentru respingerea unor obiecții similare formulate de Turcia în hotărârea sa Loizidou c. Turcia din 23 martie 1995 (obiecții preliminare ) (Seria A nr. 310), Loizidou c. Hotărârile Turciei (op. cit.), și concluziile Comisiei Europene a Drepturilor Omului în rapoartele sale în cazurile inter-statale din Cipru c. Turcia (denumite în continuare: 6780/74 și 6950/75, raportul Comisiei din 10 iulie 1976, nedeclarat; depunerea nr. 8007/77, raportul Comisiei din 4 octombrie 1983, Deciziile și Rapoartele (DR) 72, p. 5; depunere nr. 25781/94, raportul Comisiei din 4 iunie 1999, raportat în Cipru c. Turcia [GC], nr. 25781/94 CEDH 2001–IV În ceea ce privește argumentele guvernamentale care contestează titlul reclamantului asupra proprietății în cauză, reclamantul subliniază că este proprietarul proprietăților menționate mai sus în partea nordică a Ciprului.

Ea observă că proprietățile din 1974 erau proprietăți de familie și că avea o așteptare naturală de a dobândi proprietatea proprietății în timp util. Actele ulteriore ale „TRNC” nu puteau priva familia sa de titlul acestor proprietăți, astfel cum a deținut Curtea în cazul Loizidou v. Turcia (de merit) ), (op. cit.) și, prin urmare, cu transferul a dobândit interesul proprietar în proprietatea proprietăților. În plus, reclamantul susține că drepturile sale omului au fost și sunt încălcate numai pentru că este cipriotă greacă, în contravenție cu art. 14 din Convenție. Pentru a susține că acest lucru se datorează separației celor două comunități ar justifica orice discriminare între ciprioții turci și greci.

În sfârșit, reclamantul adoptă observațiile prezentate de Guvernul Cipru, care contestă argumentele guvernului contestat cu argumente care includ următoarele puncte: - în ceea ce privește problema imputabilității: concluziile Curții în hotărârile sale din cauza Loizidou v. Turcia (op. cit.), hotărârea Curții în Christodoulidou v. Turcia cazul (n. 16085/90, 7 decembrie 1999, nedeclarat) și concluziile Comisiei în raportul său din 4 iunie 1999 în cazul interstatei Cipru c. Turcia (n. o. cit.) că Turcia este responsabilă în temeiul Convenției pentru actele și omisiunile „TRNC” sunt aplicabile în acest caz; - reclamantul a fost condus din casa ei, de invazia turcă și a fost refuzat în mod constant dreptul de a reveni din moment ce, în încălcarea articolului 8 din Convenție, această interferență nu poate fi justificată în temeiul al doilea paragraf al prezentei dispoziții; - sarcina dovezii este de partea guvernului pentru a dovedi că reclamantul nu a deținut terenul relevant.

În absența unor dovezi de la guvernul care dovedește că un alt individ deținea proprietatea relevantă specifică la momentul invaziei turcii în 1974, guvernul trebuie să fie împiedicat să nege proprietatea reclamantului asupra proprietăților relevante; - concluziile Comisiei din raportul său din 4 iunie 1999 (op. cit.) cu privire la natura discriminatorie a integrării cu drepturile ciprioților greci în temeiul articolelor 8 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1 se aplică mutatis mutandis la acest caz (ibidem Curtea se referă la concedierea acestuia în hotărârea de la Loizidou de mai sus (de merit) ) din obiecțiile preliminare ale Guvernului în ceea ce privește presupusul lipsă de competență și responsabilitate a Turciei pentru actele ale căror plângere este formulată (op. cit., §§ 39–47 și 49–57).

În aceeași hotărâre, Curtea a respins obiecția guvernului ratione temporis (op. cit., §§ 39–47) și a recunoscut natura continuă a presupusei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (op. cit., § 54). Acesta a respins, de asemenea, argumentele lor cu privire la efectul pe care Curtea le-a examinat în hotărârea din 10 mai 2001 asupra discuțiilor intercomunitare (op. cit., § 64). Multe dintre aceste considerații au fost confirmate de Curte în hotărârea sa din 10 mai 2001 în cazul inter statului Cipru c. Turcia (op. cit.).

Curtea reamintește că, în ultima sa hotărâre, aceasta a respins argumentele guvernului că s-a înșelat în abordarea sa față de chestiunile ridicate de cauza Loizidou, în special în ceea ce privește răspunderea Turciei pentru presupusele încălcări ale drepturilor convenției, inclusiv acuzațiile privind persistența interferenței cu drepturile de proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 care are loc în cadrul „TRNC”, precum și cu privire la relevanța discuțiilor intercomunitare la examinarea Curții de astfel de acuzații (Cipru v. Turcia, op. cit., §§ 69, 75–81, 173–175 și 184–189). Curtea nu constată niciun motiv să se îndepărteze de aceste concluzii. În consecință, respinge obiecțiile menționate de Guvern față de admisibilitatea cererii.

Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este în mod manifestament bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul se plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 3, 5, 6, 7, 11 și 13 din Convenție. Mai mult, se plânge de încălcarea art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 5, 6 și 7 din Convenție. Dispozițiile relevante se citesc după cum urmează: art. 3 din Convenție „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante” art. 5 din Convenție „1.

Toată lumea are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (a) detenția legală a unei persoane după condamnare de către o instanță competentă; ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ... Oricine arestează este informat cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și a oricărei acuzații împotriva lui…

” art. 6 din Convenția „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. Hotărârea se pronunță public, însă presa și publicul pot fi excluși din toate sau din partea procesului în interesul moral, al ordinului public sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele tinerilor sau protecția vieții private a părților o impun, sau în măsura în care este strict necesară în opinia instanței în condiții speciale în care publicitatea ar aduce atingere intereselor justiției.

Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovăți până când se dovedește vinovată conform legii.Toată persoana acuzată de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: (a) să fie informată cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzării împotriva lui; (b) să aibă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale; (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistență juridică, să fie acordată liber atunci când interesele justiției o solicită; (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca și martorii împotriva lui; (e) să aibă asistența gratuită a unui interpret dacă el nu poate înțelege sau să vorbească limba utilizată în instanță.” art. 7 din Convenție „1.

Nimeni nu este considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza oricărui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei. Nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale. Prezentul articol nu aduce atingere procesului și pedepsei oricărei persoane pentru orice act sau omisiune care, la momentul în care a fost comis, a fost criminală în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” art. 11 din Convenție Fiecare are dreptul la libertatea de reuniune pașnică și la libertatea de asociere cu alții, inclusiv dreptul de a forma și de a se alătura sindicatelor pentru protecția intereselor sale.

Nu se impun restricții privind exercitarea acestor drepturi, altele decât cele prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în interesul securității naționale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.

Prezentul articol nu împiedică impunerea unor restricții legale privind exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, a poliției sau a administrației statului.” art. 13 din Convenție „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul susține că această parte a cererii ar trebui determinată pe baza constatărilor Comisiei în cazul Chrysostomos și Papachrysostomou c. Turcia (denumite în continuare nr. 15299/89 și 15300/89, raportul Comisiei din 8 iunie 1993, DR 86, p. 4). Acestea indică că bazele factuale și juridice ale prezentei cereri sunt aceleași ca cele din cazul menționat anterior care constituie un caz pilot.

În plus, Turcia nu este în nici un fel implicată în administrarea justiției de către instanțele cipriote turce și în administrarea închisorii din nordul Cipru și Turcia nu are nici o jurisdicție sau control asupra sistemului juridic din nordul Cipru. Acestea susțin că reclamantul intenționează să producă o reliterare în fața Curții cu privire la chestiuni care au fost deja examinate și deținute de Comisie. Astfel, acestea susțin că această cerere este incompatibilă ratione personae și ratione loci cu dispozițiile Convenției și ar trebui să fie declarată inadmisibilă. Observațiile Guvernului includ doar în ceea ce privește procedurile judiciare împotriva reclamantului.

În special Guvernul spune că: - procesul reclamantului a fost de către o instanță imparțială și independentă; - toate cazurile dinaintea instanței, care au format parte dintr-un grup de cazuri și au inclus cele ale reclamantului, au fost împărțite în grupuri pentru a asigura un proces rapid și a ajuta acuzatul în apărarea lor; - reclamantul nu a cerut mai mult timp pentru a pregăti apărarea sau pentru a fi reprezentată legal. Dacă a făcut acest lucru, ar fi fost acordată mai mult timp pentru astfel de scopuri.

A fost întrebată dacă a vrut să beneficieze de serviciile unui avocat, dar a refuzat; - instanța a sfătuit și a ajutat reclamantul să-și înțeleagă drepturile și procedura implicată; - totul în proces a fost interpretat în timpul procedurii de traducători/interpreți calificați pentru a se asigura că apărarea nu a fost afectată și că acuzatul a fost deplin informat de acuzațiile împotriva ei; - în pronunțarea condamnării, tribunalul a luat în considerare toate situațiile cazului. În cele din urmă, Guvernul afirmă că hotărârea Curții privind admisibilitatea în Cazul Christodoulidou c. Turcia (op. cit.) se referă numai la plângeri în temeiul articolelor 3 și 11 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1. Aceste plângeri nu au nicio influență asupra chestiunilor generale și obiecții formulate în prezenta cerere de la plângerea dnei Christodoulidou nu are legătură cu administrarea justiției în cadrul „TRNC” și nu a fost deținută, pedepsită sau încarcerată în nordul Ciprului.

Reclamantul adoptă observațiile prezentate de Guvernul Ciprului, care resping argumentele guvernului contestat cu observații care includ următoarele puncte: În ceea ce privește art. 3 din Convenție: - concluziile Comisiei în cazul Chrysostomos și Papachrysostomou v. Turcia (op. cit.) nu sunt aplicabile prezentului solicitant.

Dacă tratamentul suferit de solicitant în acest caz a încălcat art. 3, trebuie examinat și determinat în funcție de faptele cazului instant și pe baza dovezilor furnizate; - având în vedere cazul Loizidou v. Turcia (de fonduri) ) (op. cit.) și raportul Comisiei din 4 iunie 1999 în cazul interstatei Cipru c. Turcia (op. cit.), guvernul este responsabil pentru tratamentul suferit de solicitant în timpul detenției, interogatoriilor și procesului; - tratamentul suferit de solicitant în timpul arestării ei și închiderea și procesul ulterior a fost de o natură foarte severă, inclusiv pedeapsa fizică, expunerea la mulțimi violente și abuzive, condiții de detenție inumane și degradante, inclusiv privarea de somn, și tratament umilitor și înfricoșător în instanță.

Indiferent dacă acest tratament este privit cumulativ sau separat, acesta a provocat suferințe fizice și psihologice severe, unele dintre care continuă astăzi. Astfel, tratamentul suferit a constituit tratament inuman și degradant în încălcarea articolului 3 din Convenție.

În ceea ce privește art. 5 din Convenție: - în timpul arestării inițiale și a detenției ulterioare, precum și în timpul detenției impuse în urma condamnării instanței, reclamantul a fost negată libertatea ei în circumstanțe care nu au urmat o procedură prevăzută de lege și care nu era legală în temeiul art. 5 § 1 lit. (a) și 5 1 lit. (c) din Convenție; - incapacitatea autorităților de a informa reclamantul sau toate motivele de arestare și acuzațiile împotriva ei constituie o încălcare a articolului 5 § În ceea ce privește art. 6 din Convenție: - această cerere este un caz excepțional în cazul în care reclamantul a fost negat fiecare și fiecare dintre garanțiile de bază ale procesului echitabil prevăzute în dispoziția menționată anterior.

o eședință: să informeze reclamantul cu promptitudine într-o limbă pe care a înțeles-o, despre natura și cauza acuzației împotriva ei, să ofere reclamantului timp și facilități adecvate pentru a găsi un avocat de alegerea ei și pentru a pregăti apărarea ei, pentru a permite examinarea încrucișată a martorilor și pentru a furniza reclamantului o transcriptie a procesului și pentru a furniza reclamantului o interpretare adecvată; - constatarea Comisiei în Crisostomos și Papachrysostomou c. Turcia (op. cit.) că art. 6 din Convenție a fost încălcat în faptul că există dovezi dincolo de îndoieli rezonabile că subjectiv „cortul” care a judecat reclamanții nu este nici imparțial, nici echitabil, sprijină în întregime cazul reclamantului.

În ceea ce privește art. 7 din Convenția: - reclamantul a fost judecat în mod fals pentru infracțiuni care nu au constituit infracțiuni în temeiul dreptului național sau internațional relevant, și care, în orice caz, nu a îndeplinit standardele de previzibilitate și accesibilitate prevăzute de Convenția (G. c. Franța Hotărârea din 27 septembrie 1995, Serie A nr. 325-B), în încălcarea articolului 7 din Convenție. În ceea ce privește art. 11 din Convenție: - dreptul reclamantului de a demonstra în temeiul articolului 11 din Convenție a fost interferat într-o manieră agravată și gravă; - actele guvernului au fost o încercare deliberată și provocatoare de a perturba o demonstrație legală într-un domeniu care a fost obiectul patrulor ONU și nu chiar în jurisdicția susținută a „TRNC”; - ingerința în drepturile reclamantului nu a fost prescrisă de lege și a fost un răspuns excesiv și disproporționat la demonstrația pașnică și legală.

Guvernul nu a identificat în observațiile lor actuale niciun scop legitim că ei au fost în căutarea de a servi prin comiterea acestor atacuri asupra reclamantului. În ceea ce privește art. 13 din Convenție: - nici un recurs eficace nu sunt sau nu au fost în orice moment disponibil pentru solicitant în ceea ce privește orice dintre plângerile sale în temeiul Convenției; în alternativa, instituțiile stabilite de „TRNC” sunt incapabile de a constitui căi de recurs interne eficace în cadrul sistemului juridic național al Turciei, în sensul articolului 13 din Convenție. 14 din Convenție, în legătură cu art. 5, 6 și 7: - reclamantul a fost arestat, bătut și urmărit de către autorități numai din cauza naționalității și originei etnice.

Acest tratament diferențial a constituit o încălcare clară a art. 14 din Convenție atunci când a citit împreună cu art. 5, 6 și 7. Curtea reamintește că, în raportul său în Chrysostomos și Papachrysostomou c. Turcia (op. cit.), Comisia a considerat acest lucru, deoarece, printre altele, în ceea ce privește controlul general exercitat de Turcia în ceea ce privește „zona de frontieră” arestarea reclamanților în acest caz și presupusele maltraturi în „zona de frontieră” la 19 iulie 1989 au fost imputabile Turciei. În continuare, Curtea consideră că, având în vedere și în conformitate cu hotărârea menționată anterior, Loizidou v. Turcia, presupusele încălcări sunt imputabile Turciei. Având în vedere concluziile menționate mai sus, Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae ratione loci cu dispozițiile Convenției.

Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cererii ridică chestiuni serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este în mod manifestament bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul s-a plângut inițial de încălcări ale articolelor 1, 9 și 10 din Convenție. Cu toate acestea, la 10 noiembrie 1999 a informat Curtea că dorește să retragă plângerile în cauză. Curtea constată această evoluție și consideră că respectul drepturilor omului astfel cum este definit în Convenție nu impune să continue examinarea acestor plângeri care, în consecință, nu mai fac parte din cerere.

Din aceste motive, Curtea cu majoritate declarații admisibil, fără prejudecarea fondului, plângerile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5, 6, 7, 8, 11, 13 și 14 din Convenția și al Protocolului nr. 1 hotărăște să lovească restul cererii din lista de cazuri. Vincent Berger Georg R ess Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 16091/90 by Andri OLYMBIOU against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 26 September 2002 as a Chamber composed of Mr G. Ress , President , Mr I. Cabral Barreto , Mr L. Caflisch , Mr J. Hedigan , Mrs H.S.

Greve , Mr K. Traja , judges , Mr F. Gölcüklü, ad hoc judge , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 16 January 1990, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having regard to the observations submitted by the Cyprus Government, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mrs Andri Olymbiou, is a Cypriot national of Greek Cypriot origin born in 1950 and living in Nicosia.

In the proceedings before the Court she is represented by Mr L. Clerides and Dr C. Clerides, both lawyers practising in Nicosia. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Property issues The applicant claims to have her home as well as other immovable property in the occupied part of Nicosia, in northern Cyprus: a. Nicosia, Ibrahim Pasha, Registration no. B433, Sheet / Plan: XXI/38.3.III, Plot no. 373, Description: Building site, Share: 1/2. b. Nicosia, Ibrahim Pasha, Registration no. A533, Sheet / Plan: XXI/38.2.IV, Plot no. 497, Description: Building site with single storey house and a small house on the east half plot and trees, Use: Residence, Share: 1/2 (east plot).

The above-mentioned property was transferred to the applicant by way of gift from her father Kyriakos Yianni Anatolitis on 7 August 1980 (Declaration of transfer no. D 5316/80). The applicant claims that since the 1974 Turkish intervention she has been deprived of her property rights, her property being located in the area that is under the occupation and the control of the Turkish military authorities. She made an attempt to return to her home and property on 19 July 1989, but she was not allowed to do by the Turkish military authorities. The latter prevent her from having access to and from using and possessing her home and property. The demonstration of 19 July 1989 On 19 July 1989, the applicant took part, together with the applicants in the Chrysostomos and Papachrysostomou v. Turkey and Loizidou v. Turkey cases (see below), in an anti-Turkish demonstration in the Ayios Kassianos area in Nicosia.

In the course of the demonstration the applicant was allegedly beaten and assaulted by Turkish military personnel and / or other personnel acting under Turkish control. The beatings were inflicted with electric clubs. She was then arrested and taken by bus to “Pavlides Garage”. She states that during her journey she was subjected to assaults, beatings and gestures of a sexual nature by the persons who had detained her. The crowd outside the garage was swearing, shouting abuse and threats as well as throwing stones at the garage some of which came through the roof. She complains that the conditions of detention in the garage were filthy and that she was not given any food and water until her interrogation took place the next day, the morning of 20 July 1989. Then she was taken to court and remanded in custody for three days.

She was transferred with other women who had been arrested during the same events to Ortakeuy prisons, where she was kept in a ward. She claims that she had to lie down on a blanket in the corridor due to the lack of beds and that during the night she and the other detainees were harassed by the guards. On 21 July 1989 the applicant was taken to court. She states that she had no legal representation or proper interpretation. However the respondent Government state that the applicant was asked if she wanted to avail the services of a lawyer but she refused and that she did not ask for legal representation. The Government also maintain that interpretation was given during the trial by qualified interpreters.

On 22 July 1989, the court sentenced the applicant to three days imprisonment and a fine of 50 Cyprus pounds. On 24 July 1989 she was released. She states that before she was released she was examined by a United Nations’ doctor who looked at her bruises and also the tuft of hair that had been pulled out during her arrest. The applicant alleges that she continues to suffer from a permanent, serious and incurable injury to her left shoulder, which she sustained during her arrest. COMPLAINTS The applicant complained under Articles 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13 and 14 of the Convention and 1 of Protocol No. 1 of a violation by Turkish authorities of the rights guaranteed by these provisions.

THE LAW 1. The applicant complains of a violation of her right to respect for her home and family life under Article 8 of the Convention and to peaceful enjoyment of her possessions under Article 1 of Protocol No. 1. She also complains of a violation of Article 14 of the Convention by virtue of discriminatory treatment against her in the enjoyment of the above-mentioned rights solely because she is Greek Cypriot. The relevant provisions read as follows: Article 8 of the Convention “1. Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.

2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” Article 14 of the Convention “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest ...” The Government reject the applicant’s complaints with submissions that include the following points: - the facts of this application have arisen prior to Turkey’s recognition of the Court’s compulsory jurisdiction on 22 January 1990. Thus Turkey is not responsible for the acts complained of in this application; - Turkey is not responsible for matters in northern Cyprus which fall within the exclusive control of the wholly independent and democratic Turkish Republic of northern Cyprus (‘TRNC’) which, along with its predecessor, the Turkish Federated State of Cyprus, lawfully expropriated certain property.

As a result of the intervening legislative, administrative and executive acts of the ‘TRNC’, the applicant is no longer the owner of the properties in question. Turkey can neither legislate in respect to matters of property in northern Cyprus, nor exercise control over such property situated outside its jurisdiction. Moreover, Turkey cannot compel the authorities of the ‘TRNC’ to allow any Greek Cypriot to return to his property; - the information supplied by the applicant is not sufficient to establish proprietary interest. In particular, on the certificate of registration provided by the applicant, the name of the owner is recorded as “Androulla Savva Olymbiou, née Kyriakos Anatolitis”. Thus, there is no evidence that the applicant Andri Olymbiou is the same person as the alleged owner of the property in question.

Further, the property was acquired more than six years after the Turkish intervention and therefore there could not be a violation vis-à-vis the applicant of any existing proprietary right in 1974 that could be said to have “continued” until the date of Turkish recognition of the individual right of application to the Commission; - the aim of the demonstration of 19 July 1989, which lies at the heart of this case, was to make political propaganda. The applicant did not genuinely intend to go to her alleged property, which she knew was inaccessible under the circumstances in view of the existing political situation.

As a result, the complaint concerning property rights is manifestly ill-founded; - the applicant’s claim as to her property can only be resolved through negotiations and on the basis of the principles of bi-zonality and bi ‑ communality; - even assuming that a question could arise under Article 1 of Protocol No. 1 the extensive control of use of property by the authorities of northern Cyprus is justified for the general interest, under the exception of the above-mentioned provision; - the Court’s judgments of 18 December 1996 ( merits ) and of 29 July 1998 ( Article 50 ) in the Loizidou v. Turkey case ( Reports of Judgments and Decisions 1996-VI and 1998-IV) should not be considered as a precedent to this application.

This is because inter alia all the relevant facts, including the intervening acts by the Turkish Cypriot authorities, were neither before the Commission when it drew up its report, nor before the Court when it drew up its judgment. This application has to be decided on its own facts and in light of the recent developments in Cyprus. The applicant disputes these submissions, relying essentially on the reasons given by the Court for rejecting similar objections raised by Turkey in its Loizidou v. Turkey judgment of 23 March 1995 ( preliminary objections ) (Series A no 310), the above-mentioned Loizidou v. Turkey judgments (op. cit.), and the conclusions of the European Commission of Human Rights in its reports in the inter-state cases of Cyprus v. Turkey (applications nos.

6780/74 and 6950/75, Commission’s report of 10 July 1976, unreported; application no. 8007/77, Commission’s report of 4 October 1983, Decisions and Reports (DR) 72, p. 5 ; application no. 25781/94, Commission’s report of 4 June 1999, reported in Cyprus v. Turkey [GC], no. 25781/94 , ECHR 2001–IV ). As regards the Government’s arguments contesting the applicant’s title to the property in question, the applicant stresses that she is the owner of the above-mentioned properties in the northern part of Cyprus. She observes that the properties in 1974 were family properties and there was a natural expectation that she would acquire ownership of the property in due course. Subsequent acts of the ‘TRNC’ could not deprive her family of the title to these properties as held by the Court in the Loizidou v. Turkey case ( merits ), (op. cit.) and thus with the transfer she acquired the proprietary interest in the properties.

Further, the applicant argues that her human rights have been and are violated solely because she is Greek Cypriot, contrary to Article 14 of the Convention. To contend that this is due to the separation of the two communities would justify any discrimination between Turkish and Greek Cypriots.

Lastly, the applicant adopts the observations submitted by the Cyprus Government, which dispute the arguments of the respondent Government with submissions that include the following points: - regarding the issue of imputability: the conclusions of the Court in its judgments in the above-mentioned Loizidou v. Turkey case (op. cit.), the decision of the Court in the Christodoulidou v. Turkey case (no. 16085/90, 7 December 1999, unreported) and the findings of the Commission in its report of 4 June 1999 in the inter-state case of Cyprus v. Turkey (op. cit.) that Turkey is responsible under the Convention for the acts and omissions of the ‘TRNC’, are applicable in this case; - the applicant was driven from her home, by the Turkish invasion and has been consistently refused the right to return ever since, in violation of Article 8 of the Convention.

This interference cannot be justified under the second paragraph of this provision; - the burden of proof is on the Government to prove that the applicant did not own the relevant land. In the absence of evidence from the Government which proves that another individual owned the specific relevant property at the time of the Turkish invasion in 1974, the Government must be precluded from denying the applicant’s ownership of the relevant properties; - the Commission’s findings in its report of 4 June 1999 (op. cit.) as to the discriminatory nature of the intereference with the rights of Greek Cypriots under Articles 8 of the Convention and 1 of Protocol No. 1 apply mutatis mutandis to this case ( ibidem ). The Court refers to its dismissal in the aforementioned Loizidou judgment ( merits ) of the Government’s preliminary objections as to Turkey’s alleged lack of jurisdiction and responsibility for the acts of which the complaint is made (op. cit., §§ 39–47 and 49–57).

In that same judgment the Court rejected the Government’s objection ratione temporis (op. cit., §§ 39–47) and recognised the continuing nature of the alleged violation of Article 1 of Protocol No. 1 (op. cit., § 54). It further rejected their arguments regarding the effect which the Court’s consideration of the applicant’s Convention claims could have on the inter-communal talks (op. cit., § 64). Many of these considerations were confirmed by the Court in its judgment of 10 May 2001 in the inter-State case of Cyprus v. Turkey (op. cit.).

The Court recalls that in its latter judgment it rejected the Government’s arguments that it had erred in its approach to the issues raised by the Loizidou case, especially on the matter of Turkey’s liability for alleged violations of Convention rights, including allegations of continuing interferences with property rights under Article 1 of Protocol No. 1 occurring within the ‘TRNC’, as well as on the question of the relevance of the inter-communal talks to the Court’s examination of such allegations ( Cyprus v. Turkey, op. cit., §§ 69, 75–81, 173–175 and 184–189). The Court finds no reason to depart from these conclusions. Accordingly, it rejects the Government’s aforementioned objections to the admissibility of the application.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this part of the application is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. 2. The applicant also complains under Articles 3, 5, 6, 7, 11, and 13 of the Convention. Further she complains of a violation of Article 14 of the Convention in conjunction with Articles 5, 6 and 7 of the Convention. The relevant provisions read as follows: Article 3 of the Convention “No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.” Article 5 of the Convention “1.

Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: (a) the lawful detention of a person after conviction by a competent court; ... (c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so; ... 2. Everyone who is arrested shall be informed promptly, in a language which he understands, of the reasons for his arrest and of any charge against him…

” Article 6 of the Convention “1. In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law. Judgment shall be pronounced publicly but the press and public may be excluded from all or part of the trial in the interests of morals, public order or national security in a democratic society, where the interests of juveniles or the protection of the private life of the parties so require, or to the extent strictly necessary in the opinion of the court in special circumstances where publicity would prejudice the interests of justice.

2. Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law. 3. Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights: (a) to be informed promptly, in a language which he understands and in detail, of the nature and cause of the accusation against him; (b) to have adequate time and facilities for the preparation of his defence; (c) to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing or, if he has not sufficient means to pay for legal assistance, to be given it free when the interests of justice so require; (d) to examine or have examined witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him; (e) to have the free assistance of an interpreter if he cannot understand or speak the language used in court.” Article 7 of the Convention “1.

No one shall be held guilty of any criminal offence on account of any act or omission which did not constitute a criminal offence under national or international law at the time when it was committed. Nor shall a heavier penalty be imposed than the one that was applicable at the time the criminal offence was committed. 2. This Article shall not prejudice the trial and punishment of any person for any act or omission which, at the time when it was committed, was criminal according to the general principles of law recognised by civilised nations.” Article 11 of the Convention “ 1. Everyone has the right to freedom of peaceful assembly and to freedom of association with others, including the right to form and to join trade unions for the protection of his interests.

2. No restrictions shall be placed on the exercise of these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of national security or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or for the protection of the rights and freedoms of others.

This Article shall not prevent the imposition of lawful restrictions on the exercise of these rights by members of the armed forces, of the police or of the administration of the State.” Article 13 of the Convention “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The Government submit that this part of the application should be determined on the basis of the findings of the Commission in the case of Chrysostomos and Papachrysostomou v. Turkey (application nos. 15299/89 and 15300/89, Commission’s report of 8 June 1993, DR 86, p. 4). They state that the factual and legal bases of the present application are the same as those in the above-mentioned case that constitutes a pilot case.

Further, Turkey is not in any way involved in the administration of justice by Turkish Cypriot courts and in the prison administration of northern Cyprus and Turkey has no jurisdiction or control over the legal system of northern Cyprus. They state that the applicant is intending to produce re-litigation before the Court on issues which have been already considered and ruled upon by the Commission. Thus, they maintain that this application is incompatible ratione personae and ratione loci with the provisions of the Convention and should be declared inadmissible. The observations of the Government include submissions only as regards the judicial proceedings against the applicant.

In particular the Government state that: - the trial of the applicant was by an impartial and independent court; - all the cases before the court, which formed part of a group of cases and included that of the applicant, were divided into groups so as to ensure a speedy trial and help the accused in their defence; - the applicant did not ask for more time to prepare her defence, or to be legally represented. If she had done so, she would have been given more time for such purposes. She was asked if she wanted to avail the services of a lawyer but she refused; - the court advised and helped the applicant understand her rights and the procedure involved; - everything in the trial was interpreted during the proceedings by qualified translators / interpreters in order to ensure that the defence was not affected and that the accused was fully informed of the charges against her; - in passing sentence the court took all circumstances of the case into consideration.

Lastly, the Government state that the decision of the Court on admissibility in the Christodoulidou v. Turkey case (op. cit.) related only to complaints under Articles 3 and 11 of the Convention and 1 of Protocol No. 1. Those complaints have no bearing on the general issues and objections raised in the present application since the complaints of Ms Christodoulidou did not relate to the administration of justice in the ‘TRNC’. She was not detained, punished or imprisoned in northern Cyprus. The applicant adopts the observations submitted by the Cyprus Government, which refute the arguments of the respondent Government with submissions that include the following points: As regards Article 3 of the Convention: - the findings of the Commission in the case of Chrysostomos and Papachrysostomou v. Turkey (op. cit.) are not applicable to the present applicant.

Whether the treatment suffered by the applicant in this case violated Article 3, has to be examined and determined in light of the facts of the instant case and on the basis of the evidence provided; - in view of the Loizidou v. Turkey case ( merits ) (op. cit.) and the Commission’s report of 4 June 1999 in the inter-state case of Cyprus v. Turkey (op. cit.), the Government are responsible for treatment suffered by the applicant during detention, interrogation and trial; - the treatment endured by the applicant during her arrest and subsequent imprisonment and trial was of a very severe nature, including physical punishment, exposure to violent and abusive crowds, inhuman and degrading conditions of detention, including sleep deprivation, and humiliating and frightening treatment in court.

Whether such treatment is viewed cumulatively or separately, it caused severe physical and psychological suffering, some of which is continuing today. Thus the treatment suffered constituted inhuman and degrading treatment in violation of Article 3 of the Convention.

As regards Article 5 of the Convention: - during the applicant’s initial arrest and subsequent detention as well as during the detention imposed following the court conviction, the applicant was denied her liberty in circumstances which did not follow a procedure prescribed by law and which was not lawful under Articles 5 § 1 (a) and 5 § 1 (c) of the Convention; - the failure of the authorities to inform the applicant of the or all the reasons for her arrest and charges against her constitutes a violation of Article 5 § 2. As regards Article 6 of the Convention: - this application is an exceptional case where the applicant was denied each and every of the basic fair trial guarantees provided for in the above-mentioned provision.

These include inter alia a failure: to inform the applicant promptly in a language that she understood, of the nature and cause of the accusation against her, to provide the applicant with adequate time and facilities to find a lawyer of her own choice and to prepare her defence, to allow the cross-examination of witnesses and provide the applicant with a transcript of the trial, and to provide the applicant with proper interpretation; - the finding of the Commission in the Chrysostomos and Papachrysostomou v. Turkey (op. cit.) that Article 6 of the Convention had been violated in that there was proof beyond reasonable doubt that subjectively the “court” which tried the applicants was neither impartial nor fair, wholly supports the applicant’s case.

As regards Article 7 of the Convention: - the applicant was falsely tried for offences which did not amount to offences under relevant national or international law, and which in any event failed to meet the standards of foreseeability and accessibility required by the Convention (G. v. France judgment of 27 September 1995, Series A no. 325-B), in violation of Article 7 of the Convention. As regards Article 11 of the Convention: - the applicant’s right to demonstrate under Article 11 of the Convention was interfered with in an aggravated and serious manner; - the acts of the Government were a deliberate and provocative attempt to disrupt a lawful demonstration in an area which was the subject of UN patrols and not within even the claimed jurisdiction of the ‘TRNC’; - the interference with the applicant’s rights was not prescribed by law and was an excessive and disproportionate response to the peaceful and lawful demonstration.

The Government have not identified in their current observations any legitimate aim that they were seeking to serve by committing these assaults upon the applicant. As regards Article 13 of the Convention: - no effective remedies are or were at any time available to the applicant in respect of any of her complaints under the Convention; alternatively, the institutions established by the ‘TRNC’ are incapable of constituting effective domestic remedies within the national legal system of Turkey, within the meaning of Article 13 of the Convention. As regards Article 14 of the Convention in conjunction with Articles 5, 6 and 7: - the applicant was arrested, beaten and prosecuted by the authorities solely because of her nationality and ethnic origin.

This differential treatment was a clear violation of Article 14 of the Convention when read together with Articles 5, 6 and 7. The Court recalls that the Commission in its report in the Chrysostomos and Papachrysostomou v. Turkey (op. cit.) had considered that, because, inter alia, of the overall control exercised by Turkey over the “border zone” the arrest of the applicants in that case and alleged ill-treatment in the “border area” on 19 July 1989 were imputable to Turkey. Further the Court considers that in view of and in accordance with its above-mentioned Loizidou v. Turkey judgment, the alleged violations are imputable to Turkey. In view of the above-mentioned findings, the Court considers therefore that this part of the application cannot be rejected as incompatible ratione personae or ratione loci with the provisions of the Convention.

The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that this part of the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this part of the application is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. 3. The applicant had initially complained of violations of Articles 1, 9 and 10 of the Convention. However, on 10 November 1999 she informed the Court that she wished to withdraw the complaints in question. The Court notes this development and considers that respect for human rights as defined in the Convention does not require it to continue the examination of these complaints which, accordingly, no longer form part of the application.

For these reasons, the Court by a majority Declares admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaints under Articles 3, 5, 6, 7, 8, 11, 13 and 14 of the Convention and 1 of Protocol No. 1; Decides to strike the remainder of the application out of its list of cases. Vincent Berger Georg R ess Registrar President