KRONE VERLAG GmbH & Co. KG v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
KRONE VERLAG GmbH & Co. KG v. AUSTRIA (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA CERINȚEI NR. 40284/98 KRONE VERLAG GmbH & CoKG împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), ședința la 14 noiembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de dna Tulkens Președintele Bonello dna Vajić Levits Doamna Botoucharova Kovler dna Steiner, judecători și judecători adjuncți ai secțiunii S. Nielsen având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Societatea reclamantă, Krone Verlag GmbH & Co KG, este proprietarul și editorul ziarului “Neue Kronen Zeitung” cu scaunul său din Viena. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În iulie 1996, ziarul „Neue Kronen Zeitung” a publicat mai multe articole privind un caz de părinți care își abuzează de fiica lor, în care au fost formulate acuzații cu privire la inclinațiile homo-bisexuale ale părinților, dna și dna K. ulterior au depus o cerere de compensare în temeiul Legii Media ( Mediengesetz ) la Curtea Penală Regională de Viena (Landesgericht für Strafsachen ) împotriva societății reclamante. La 30 iulie 1996, instanța a ordonat societății reclamante în temeiul articolului 5 din Legea Media să publice un anunț privind instituția procedurii. La 4 septembrie 1996, acest anunț a fost publicat în „Neue Kronen Zeitung”. La 5 și 10 septembrie 1996, dna K. a depus cereri de aplicare ( Durchsetzungsanträge ) în temeiul articolului 20 din Legea Media împotriva societății reclamante. Referindu-se la art. 13 § 3 din Legea Media, care necesită un anunț de aceeași „valoare publică” ( Veröffentlichungswert ) ca mesajul original, ea a susținut că notificarea din 4 septembrie 1996 este mai mică decât articolele din iulie 1996 și, prin urmare, nu a fost publicată în mod corespunzător. La 17 decembrie 1996, Curtea Regională a respins cererea dnei K.. Curtea a constatat că anunțul din 4 septembrie 1996, deși mai mic, avea aceeași „valoare de atenție” (Auffälligkeitswert ) și, prin urmare, aceeași „valoare de aprovizionare” ca și articolele. Cu decizia Curții de Apel din Viena (Oberlandesgericht ) din 14 Iulie 1997 procedurile de compensare au fost decise în cele din urmă. Curtea a ordonat societății reclamante să plătească ATS 115.000 în compensație dnei K. pentru încălcarea presupunerii de inocenție în raportul său despre dna K. și să publice sentința. Se pare că societatea reclamantă a respectat aceste ordine. La 30 iulie 1997, Curtea de Apel, după apelul dnei K., a anulat hotărârea Curții Regionale din 17 decembrie 1996 și a ordonat societății reclamante să plătească o indemnizație coercitivă (Geldbuße ) a ATS 24 000 către doamna K., și anume ATS 4000 pentru fiecare emisiune a ziarului între 5 și 10 Septembrie 1996. Curtea a considerat că, într-unul dintre articolele contestate, dna K. a fost difamată chiar și într-un subtitrat, în timp ce notificarea nu are subtitrare. Prin urmare, „valoarea publicării” s-a diminuat. În urma acestei decizii, dna K. a depus noi cereri de aplicare pentru perioada 11 septembrie 1996 până la 4 august 1997. La 23 septembrie 1997, societatea reclamantă solicită această secțiune. 4 din Legea Media se aplică prin analogie. Această dispoziție a permis o scutire de la impunerea unei indemnități coercitive pentru durata procedurii de recurs în cazul în care un tribunal de primă instanță a impus o indemnitate coercitivă pentru o publicare necorespunzătoare a anunțului - care, totuși, a fost publicată într-un mod apropiat de modul corespunzător - și a contestat această decizie. Societatea reclamantă a susținut că, după decizia instanței de primă instanță în favoarea sa, constatând că anunțul avea aceeași valoare publică, nu a fost obligată să publice un alt anunț. Prin urmare, regulamentul de mai sus de exceptare de la impunerea indemnității coercitive în timpul procedurii de recurs a aplicat și mai mult în cazul său. Societatea reclamantă a solicitat în continuare această secțiune. 3 din Legea media - care, în cazuri de circumstanțe speciale, permite autorității să oprească sau să trimită impunerea unei indemnități coercitive, după publicarea anunțului în mod corespunzător - să fie aplicată pentru perioada între 5 și 10 septembrie 1996. La 27 octombrie 1997, Curtea Regională a ordonat societății reclamante să plătească ATS 508.000 doamnei K., anume ATS 4.000 pentru fiecare emisiune a „Neue Kronen Zeitung” între 20 septembrie 1996 și 16 ianuarie 1997, data introducerii apelului dnei K. împotriva deciziei din 17 decembrie 1996. Ea a respins restul cererii dnei K. și cererea societății reclamante în temeiul articolului 20 § 3 din Legea media. Curtea a constatat că art. 20 § 4 din Legea media a aplicat prin analogie pentru perioada procedurii de recurs, prin urmare nici o indemnitate coercitivă nu a trebuit să fie plătită între 17 ianuarie și 4 august 1997. La 30 ianuarie 1998, Curtea de Apel din Viena, cu privire la apelul ambelor părți, a anulat în parte hotărârea Curții Regionale. A decis că societatea reclamantă trebuie să plătească o penalitate coercitivă a ATS 1.304.000 către doamna K., adică ATS 4000 pentru fiecare ediție a ziarului între 11 septembrie 1996 și 4 august 1997. Curtea a considerat că societatea reclamantă nu a putut fi scutită de a plăti indemnizația coercitivă pentru perioada procedurii de recurs, deoarece notificarea din 4 septembrie 1996 nu s-a apropiat de un anunț în mod corespunzător, conform articolului 20 § 4 din Legea media. La 30 iunie 1998, Procuratorul General (Oficiul General de Procurator) ) a depus un motiv de nulitate pentru conservarea legii (Nichtigkeitsbeschwerde zur Wahrung des Gesetzes ) la Curtea Supremă. ). Potrivit Oficiului, nu a fost rezonabil să se impună o indemnitate coercitivă pentru perioada de după decizia instanței din 17 decembrie 1996, deoarece după decizia respectivă, societatea reclamantă a fost considerată ca fiind acționată de bună credință atunci când nu a publicat un alt anunț. La 15 septembrie 1998, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate, susținând că problema de bună credință nu poate fi rezolvată în temeiul articolului 20 4 din Legea privind media. Mai degrabă, societatea reclamantă ar trebui să inițieze proceduri de indulgere ( Nachsichtsverfahren ) în temeiul articolului 20 3 din Legea Media. În astfel de proceduri, situația sa particulară după decizia de primă instanță din 17 decembrie 1996 ar putea fi luată în considerare. În cadrul procedurii de compensare în temeiul Legii media, instanța ordonă societății de presă vizate să publice un anunț scurt cu privire la instituția cazului, în cazul în care se poate presupune că reclamația de compensare este bine fondată (secțiunea 8a § 5). Acest anunț trebuie să aibă aceeași „valoare publică” ( Veröffentlichungswert ) ca publicația la care se referă (secțiunea 3). În cazul în care notificarea nu a fost publicată în mod corespunzător, reclamantul poate solicita instanței să impună unei indemnități coercitive în cazul reclamantului pentru fiecare emisiune în care notificarea ar fi putut fi publicată în mod corespunzător, cu sume de până la 10.000 ATS pe emitere (punctul 20 § 1). După publicarea în mod corespunzător a anunțului, indemnitatea coercitivă poate fi oprită sau trimisă la cerere de către contestator în cazuri de circumstanțe speciale (în cazul berücksichtigungswürdigen Fällen ) (art. 20 § 3). Părțile au dreptul de a face apel la Curtea de Apel împotriva deciziilor care impun sau remite o indemnitate coercitivă. În cazul în care s-a impus o indemnitate coercitivă pentru publicarea necorespunzătoare a anunțului și a contestat această decizie, nu se impune nici o indenitate coercitivă pentru durata procedurii de recurs, în cazul în care anunțul - a cărui publicare corectă este litigioasă - a fost publicat într-un mod care se apropie de forma corespunzătoare (secțiunea 4). Societatea reclamantă se plâng în temeiul articolului 10 din Convenție că impunerea indemnității coercitive a încălcat libertatea de exprimare. HOTĂRÂREA Societatea reclamantă se plânge că impunerea indemnității coercitive a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 10, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontierele .... Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, ... pentru protecția reputației sau drepturilor altora, ...” În opinia Guvernului, hotărârea instanțelor austriece de a impune o indemnitate coercitivă nu a constituit o ingerință în drepturile societății reclamante în temeiul articolului 10. Singura interferență concepută a fost ordinul precedent al instanțelor austriece de a publica un anunț. Impoziția unei indemnități coercitive nu a constituit o interferență separată, care vizează numai executarea deciziilor anterioare în urma nerespectării unei decizii finale ale societății reclamante. Chiar și având în vedere faptul că impunerea unei indemnizații coercitive constituie o interferență cu art. 10, orice astfel de interferență a fost justificată în temeiul articolului 10 § 2. Măsura în cauză a fost prescrisă prin lege, și anume prin art. 20 din Legea privind media. În septembrie 1997, se aplică art. 20 4 din Legea Media prin analogie. Referința la analogie nu are sens decât dacă dispoziția relevantă nu este astfel de aplicabilitate. Indemnitatea coercitivă a servit protecția reputației persoanelor care au fost difamate în mass-media și pentru a asigura aplicarea deciziilor privind publicarea unei contraindicații. Guvernul susține că indemnitatea coercitivă nu a fost o amendă, ci o compensare pentru daune, deoarece banii - suma acesteia în funcție de numărul de chestiuni în care decizia judiciară nu a fost implementată în mod corespunzător - merge la partea vătămată și nu la stat. În consecință, întrucât daunele pentru reclamant nu se oprește cu hotărârea de primă instanță, ci continuă pe parcursul procedurii de recurs, de asemenea, această perioadă a trebuit să fie luată în considerare atunci când achitarea indemnității coercitive. Potențialul inconvenient de a plăti o indemnitate coercitivă și pentru durata procedurii de recurs este inerent la statul de drept, ceea ce implică riscul că, după revizuire, o instanță de recurs poate anula decizia unei instanțe mai mici. Guvernul subliniază în cele din urmă că indemnitatea coercitivă în valoare de 4000 ATS pe emisiune nu a fost disproporționată. Acest lucru este contestat de către societatea reclamantă. Aceasta susține că impunerea indemnității coercitive nu a fost prescrisă de lege. În special, ordinul de a plăti indemnitatea coercitivă pentru durata procedurii de recurs după hotărârea instanței de primă instanță în favoarea sa nu a fost previzibilă. Este incompatibil cu această cerință că o societate media ar fi forțată să publice un alt anunț după decizia unei instanțe de primă instanță în favoarea sa, pur și simplu să fie de partea sigură în cazul în care Curtea de Apel ar anula decizia instanței de judecată inferioară. Curtea de Apel ar confirma atunci hotărârea instanței de judecată, a doua publicare a anunțului ar fi fost inutile. Orice astfel de publicație constituie o sarcină financiară considerabilă pentru o societate media și, prin urmare, o ingerință disproporționată cu drepturile sale la libertatea de exprimare. Societatea reclamantă subliniază că, la 30 iulie, 1997, atunci când Curtea de Apel a hotărât asupra impunerii indemnității coercitive pentru nepublicarea în mod corespunzător a societății reclamante a unui anunț privind instituția procedurii de compensare, aceasta a dat deja decizia finală în cadrul acestei proceduri, și anume la 14 iulie 1997. În sfârșit, suma de peste 1,3 milioane ATS a fost grav disproporționată și, prin urmare, inutilă în sensul articolului § 2 din Convenție. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cererea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren Nielsen Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului