Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA CERINȚEI NR. 40284/98 KRONE VERLAG GmbH & CoKG împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), ședința la 14 noiembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de dna Tulkens Președintele Bonello dna Vajić Levits Doamna Botoucharova Kovler dna Steiner, judecători și judecători adjuncți ai secțiunii S. Nielsen având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Societatea reclamantă, Krone Verlag GmbH & Co KG, este proprietarul și editorul ziarului “Neue Kronen Zeitung” cu scaunul său din Viena.

Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În iulie 1996, ziarul „Neue Kronen Zeitung” a publicat mai multe articole privind un caz de părinți care își abuzează de fiica lor, în care au fost formulate acuzații cu privire la inclinațiile homo-bisexuale ale părinților, dna și dna K. ulterior au depus o cerere de compensare în temeiul Legii Media ( Mediengesetz ) la Curtea Penală Regională de Viena (Landesgericht für Strafsachen ) împotriva societății reclamante. La 30 iulie 1996, instanța a ordonat societății reclamante în temeiul articolului 5 din Legea Media să publice un anunț privind instituția procedurii. La 4 septembrie 1996, acest anunț a fost publicat în „Neue Kronen Zeitung”.

La 5 și 10 septembrie 1996, dna K. a depus cereri de aplicare ( Durchsetzungsanträge ) în temeiul articolului 20 din Legea Media împotriva societății reclamante. Referindu-se la art. 13 § 3 din Legea Media, care necesită un anunț de aceeași „valoare publică” ( Veröffentlichungswert ) ca mesajul original, ea a susținut că notificarea din 4 septembrie 1996 este mai mică decât articolele din iulie 1996 și, prin urmare, nu a fost publicată în mod corespunzător. La 17 decembrie 1996, Curtea Regională a respins cererea dnei K.. Curtea a constatat că anunțul din 4 septembrie 1996, deși mai mic, avea aceeași „valoare de atenție” (Auffälligkeitswert ) și, prin urmare, aceeași „valoare de aprovizionare” ca și articolele.

Cu decizia Curții de Apel din Viena (Oberlandesgericht ) din 14 Iulie 1997 procedurile de compensare au fost decise în cele din urmă. Curtea a ordonat societății reclamante să plătească ATS 115.000 în compensație dnei K. pentru încălcarea presupunerii de inocenție în raportul său despre dna K. și să publice sentința. Se pare că societatea reclamantă a respectat aceste ordine. La 30 iulie 1997, Curtea de Apel, după apelul dnei K., a anulat hotărârea Curții Regionale din 17 decembrie 1996 și a ordonat societății reclamante să plătească o indemnizație coercitivă (Geldbuße ) a ATS 24 000 către doamna K., și anume ATS 4000 pentru fiecare emisiune a ziarului între 5 și 10 Septembrie 1996. Curtea a considerat că, într-unul dintre articolele contestate, dna K. a fost difamată chiar și într-un subtitrat, în timp ce notificarea nu are subtitrare.

Prin urmare, „valoarea publicării” s-a diminuat. În urma acestei decizii, dna K. a depus noi cereri de aplicare pentru perioada 11 septembrie 1996 până la 4 august 1997. La 23 septembrie 1997, societatea reclamantă solicită această secțiune. 4 din Legea Media se aplică prin analogie. Această dispoziție a permis o scutire de la impunerea unei indemnități coercitive pentru durata procedurii de recurs în cazul în care un tribunal de primă instanță a impus o indemnitate coercitivă pentru o publicare necorespunzătoare a anunțului - care, totuși, a fost publicată într-un mod apropiat de modul corespunzător - și a contestat această decizie. Societatea reclamantă a susținut că, după decizia instanței de primă instanță în favoarea sa, constatând că anunțul avea aceeași valoare publică, nu a fost obligată să publice un alt anunț.

Prin urmare, regulamentul de mai sus de exceptare de la impunerea indemnității coercitive în timpul procedurii de recurs a aplicat și mai mult în cazul său. Societatea reclamantă a solicitat în continuare această secțiune. 3 din Legea media - care, în cazuri de circumstanțe speciale, permite autorității să oprească sau să trimită impunerea unei indemnități coercitive, după publicarea anunțului în mod corespunzător - să fie aplicată pentru perioada între 5 și 10 septembrie 1996. La 27 octombrie 1997, Curtea Regională a ordonat societății reclamante să plătească ATS 508.000 doamnei K., anume ATS 4.000 pentru fiecare emisiune a „Neue Kronen Zeitung” între 20 septembrie 1996 și 16 ianuarie 1997, data introducerii apelului dnei K. împotriva deciziei din 17 decembrie 1996. Ea a respins restul cererii dnei K. și cererea societății reclamante în temeiul articolului 20 § 3 din Legea media.

Curtea a constatat că art. 20 § 4 din Legea media a aplicat prin analogie pentru perioada procedurii de recurs, prin urmare nici o indemnitate coercitivă nu a trebuit să fie plătită între 17 ianuarie și 4 august 1997. La 30 ianuarie 1998, Curtea de Apel din Viena, cu privire la apelul ambelor părți, a anulat în parte hotărârea Curții Regionale. A decis că societatea reclamantă trebuie să plătească o penalitate coercitivă a ATS 1.304.000 către doamna K., adică ATS 4000 pentru fiecare ediție a ziarului între 11 septembrie 1996 și 4 august 1997. Curtea a considerat că societatea reclamantă nu a putut fi scutită de a plăti indemnizația coercitivă pentru perioada procedurii de recurs, deoarece notificarea din 4 septembrie 1996 nu s-a apropiat de un anunț în mod corespunzător, conform articolului 20 § 4 din Legea media.

La 30 iunie 1998, Procuratorul General (Oficiul General de Procurator) ) a depus un motiv de nulitate pentru conservarea legii (Nichtigkeitsbeschwerde zur Wahrung des Gesetzes ) la Curtea Supremă. ). Potrivit Oficiului, nu a fost rezonabil să se impună o indemnitate coercitivă pentru perioada de după decizia instanței din 17 decembrie 1996, deoarece după decizia respectivă, societatea reclamantă a fost considerată ca fiind acționată de bună credință atunci când nu a publicat un alt anunț. La 15 septembrie 1998, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate, susținând că problema de bună credință nu poate fi rezolvată în temeiul articolului 20 4 din Legea privind media. Mai degrabă, societatea reclamantă ar trebui să inițieze proceduri de indulgere ( Nachsichtsverfahren ) în temeiul articolului 20 3 din Legea Media.

În astfel de proceduri, situația sa particulară după decizia de primă instanță din 17 decembrie 1996 ar putea fi luată în considerare.

În cadrul procedurii de compensare în temeiul Legii media, instanța ordonă societății de presă vizate să publice un anunț scurt cu privire la instituția cazului, în cazul în care se poate presupune că reclamația de compensare este bine fondată (secțiunea 8a § 5). Acest anunț trebuie să aibă aceeași „valoare publică” ( Veröffentlichungswert ) ca publicația la care se referă (secțiunea 3). În cazul în care notificarea nu a fost publicată în mod corespunzător, reclamantul poate solicita instanței să impună unei indemnități coercitive în cazul reclamantului pentru fiecare emisiune în care notificarea ar fi putut fi publicată în mod corespunzător, cu sume de până la 10.000 ATS pe emitere (punctul 20 § 1). După publicarea în mod corespunzător a anunțului, indemnitatea coercitivă poate fi oprită sau trimisă la cerere de către contestator în cazuri de circumstanțe speciale (în cazul berücksichtigungswürdigen Fällen ) (art. 20 § 3). Părțile au dreptul de a face apel la Curtea de Apel împotriva deciziilor care impun sau remite o indemnitate coercitivă.

În cazul în care s-a impus o indemnitate coercitivă pentru publicarea necorespunzătoare a anunțului și a contestat această decizie, nu se impune nici o indenitate coercitivă pentru durata procedurii de recurs, în cazul în care anunțul - a cărui publicare corectă este litigioasă - a fost publicat într-un mod care se apropie de forma corespunzătoare (secțiunea 4). Societatea reclamantă se plâng în temeiul articolului 10 din Convenție că impunerea indemnității coercitive a încălcat libertatea de exprimare. HOTĂRÂREA Societatea reclamantă se plânge că impunerea indemnității coercitive a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 10, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „1.

Toată lumea are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontierele … Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, ... pentru protecția reputației sau drepturilor altora, ...” În opinia Guvernului, hotărârea instanțelor austriece de a impune o indemnitate coercitivă nu a constituit o ingerință în drepturile societății reclamante în temeiul articolului 10. Singura interferență concepută a fost ordinul precedent al instanțelor austriece de a publica un anunț.

Impoziția unei indemnități coercitive nu a constituit o interferență separată, care vizează numai executarea deciziilor anterioare în urma nerespectării unei decizii finale ale societății reclamante. Chiar și având în vedere faptul că impunerea unei indemnizații coercitive constituie o interferență cu art. 10, orice astfel de interferență a fost justificată în temeiul articolului 10 § 2. Măsura în cauză a fost prescrisă prin lege, și anume prin art. 20 din Legea privind media. În septembrie 1997, se aplică art. 20 4 din Legea Media prin analogie. Referința la analogie nu are sens decât dacă dispoziția relevantă nu este astfel de aplicabilitate. Indemnitatea coercitivă a servit protecția reputației persoanelor care au fost difamate în mass-media și pentru a asigura aplicarea deciziilor privind publicarea unei contraindicații.

Guvernul susține că indemnitatea coercitivă nu a fost o amendă, ci o compensare pentru daune, deoarece banii - suma acesteia în funcție de numărul de chestiuni în care decizia judiciară nu a fost implementată în mod corespunzător - merge la partea vătămată și nu la stat. În consecință, întrucât daunele pentru reclamant nu se oprește cu hotărârea de primă instanță, ci continuă pe parcursul procedurii de recurs, de asemenea, această perioadă a trebuit să fie luată în considerare atunci când achitarea indemnității coercitive. Potențialul inconvenient de a plăti o indemnitate coercitivă și pentru durata procedurii de recurs este inerent la statul de drept, ceea ce implică riscul că, după revizuire, o instanță de recurs poate anula decizia unei instanțe mai mici.

Guvernul subliniază în cele din urmă că indemnitatea coercitivă în valoare de 4000 ATS pe emisiune nu a fost disproporționată. Acest lucru este contestat de către societatea reclamantă. Aceasta susține că impunerea indemnității coercitive nu a fost prescrisă de lege. În special, ordinul de a plăti indemnitatea coercitivă pentru durata procedurii de recurs după hotărârea instanței de primă instanță în favoarea sa nu a fost previzibilă. Este incompatibil cu această cerință că o societate media ar fi forțată să publice un alt anunț după decizia unei instanțe de primă instanță în favoarea sa, pur și simplu să fie de partea sigură în cazul în care Curtea de Apel ar anula decizia instanței de judecată inferioară.

Curtea de Apel ar confirma atunci hotărârea instanței de judecată, a doua publicare a anunțului ar fi fost inutile. Orice astfel de publicație constituie o sarcină financiară considerabilă pentru o societate media și, prin urmare, o ingerință disproporționată cu drepturile sale la libertatea de exprimare. Societatea reclamantă subliniază că, la 30 iulie, 1997, atunci când Curtea de Apel a hotărât asupra impunerii indemnității coercitive pentru nepublicarea în mod corespunzător a societății reclamante a unui anunț privind instituția procedurii de compensare, aceasta a dat deja decizia finală în cadrul acestei proceduri, și anume la 14 iulie 1997. În sfârșit, suma de peste 1,3 milioane ATS a fost grav disproporționată și, prin urmare, inutilă în sensul articolului § 2 din Convenție.

Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cererea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a meritelor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Søren Nielsen Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 40284/98 by KRONE VERLAG GmbH & CoKG against Austria The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 14 November 2002 as a Chamber composed of Mrs F. Tulkens , President , Mr G. Bonello , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mrs E. Steiner, judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 24 February 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant company, Krone Verlag GmbH & Co KG, is the owner and publisher of the newspaper “Neue Kronen Zeitung” with its seat in Vienna.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In July 1996 the newspaper “Neue Kronen Zeitung” published several articles on a case of parents abusing their daughter, in which allegations were made as to the homo-bisexual inclinations of the parents, Ms and Mr K. Subsequently Ms K. filed a compensation claim under the Media Act ( Mediengesetz ) with the Vienna Regional Criminal Court ( Landesgericht für Strafsachen ) against the applicant company. On 30 July 1996 the court ordered the applicant company under section 8a § 5 of the Media Act to publish a notice concerning the institution of the proceedings. On 4 September 1996 this notice was published in the “Neue Kronen Zeitung”.

On 5 and 10 September 1996 Ms K. filed enforcement requests ( Durchsetzungsanträge ) under section 20 of the Media Act against the applicant company. Referring to section 13 § 3 of the Media Act, which requires a notice of the same “publishing value” ( Veröffentlichungswert ) as the original message, she argued that the notice of 4 September 1996 was smaller than the articles of July 1996 and was, thus, not published in due form. On 17 December 1996 the Regional Court dismissed Ms K.’s request. The court found that the notice of 4 September 1996, though somewhat smaller, had the same “attention value” ( Auffälligkeitswert ) and, thus, the same “publishing value” as the articles. With the Vienna Court of Appeal’s ( Oberlandesgericht ) decision of 14 July 1997 the compensation proceedings were finally determined.

The court ordered the applicant company to pay ATS 115,000 in compensation to Ms K. for breach of the presumption of innocence in its reporting about Ms K. and to publish the sentence. It appears that the applicant company complied with these orders. On 30 July 1997 the Court of Appeal, upon Ms K.’s appeal, quashed the Regional Court’s decision of 17 December 1996 and ordered the applicant company to pay a coercive indemnity ( Geldbuße ) of ATS 24,000 to Ms K., namely ATS 4,000 for each issue of the newspaper between 5 and 10 September 1996. The court considered that, in one of the disputed articles, Ms K. had been defamed even in a subtitle, whereas the notice had no subtitle. Therefore the “publishing value” was diminished.

Following this decision, Ms K. filed further enforcement requests for the period of 11 September 1996 until 4 August 1997. On 23 September 1997 the applicant company requested that section 20 § 4 of the Media Act be applied by analogy. This provision allowed for an exemption from the imposition of coercive indemnity for the duration of appeal proceedings in case a first-instance court had imposed a coercive indemnity for an inappropriate publication of the notice - which, however, had been published in a manner close to the due form - and the respondent had appealed against this decision. The applicant company argued that after the first-instance court’s decision in its favour, finding that the notice had the same publishing value, it had not been required to publish another notice.

Therefore the above rule of exemption from imposition of coercive indemnity during the appeal proceedings applied even more in its case. The applicant company further requested that section 20 § 3 of the Media Act - which, in cases of special circumstances, allows the authority to stop or remit the imposition of coercive indemnity, once the notice has been published in due form - be applied for the period of 5 to 10 September 1996. On 27 October 1997 the Regional Court ordered the applicant company to pay ATS 508,000 to Ms K., namely ATS 4,000 for each issue of the “Neue Kronen Zeitung” between 20 September 1996 and 16 January 1997, the date of the introduction of Ms K.’s appeal against the decision of 17 December 1996. It dismissed the remainder of Ms K.’s request and the applicant company’s request under section 20 § 3 of the Media Act.

The court found that section 20 § 4 of the Media Act applied by analogy for the period of the appeal proceedings, therefore no coercive indemnity had to be paid from 17 January to 4 August 1997. On 30 January 1998 the Vienna Court of Appeal, on both parties’ appeal, quashed the Regional Court’s decision in part. It decided that the applicant company had to pay a coercive indemnity of ATS 1,304,000 to Ms K., i.e. ATS 4,000 for each issue of the newspaper between 11 September 1996 and 4 August 1997. The court considered that the applicant company could not be exempted from paying the coercive indemnity for the period of the appeal proceedings, as the notice of 4 September 1996 had not come close to a notice in due form as required by section 20 § 4 of the Media Act.

On 30 June 1998 the Procurator General’s Office ( Generalprokuratur ) lodged a plea of nullity for the preservation of the law ( Nichtigkeitsbeschwerde zur Wahrung des Gesetzes ) with the Supreme Court. It argued that the coercive indemnity under section 20 of the Media Act was a coercive measure ( Beugemittel ). According to the Office, it was unreasonable to impose a coercive indemnity for the period after the first instance court’s decision of 17 December 1996, since after that decision the applicant company was to be considered as having acted in good faith when it did not publish another notice. The coercive indemnity should therefore only be imposed for the period before 17 December 1996. On 15 September 1998 the Supreme Court dismissed the plea of nullity.

It argued that the question of good faith could not be resolved under section 20 § 4 of the Media Act. Rather, the applicant company would have to commence indulgence proceedings ( Nachsichtsverfahren ) under section 20 § 3 of the Media Act. In such proceedings, its particular situation after the first instance decision of 17 December 1996 could be taken into account.

B. Relevant domestic law In compensation proceedings under the Media Act, the court shall order the media company concerned to publish a short notice about the institution of the case, if it may be assumed that the compensation claim is well founded (section 8a § 5). This notice has to have the same “publishing value” ( Veröffentlichungswert ) as the publication to which it refers (section 13 § 3). If the notice was not published in due form, the plaintiff may request the court to impose a coercive indemnity on the respondent for each issue in which the notice could have been duly published, with sums of up to ATS 10,000 per issue (section 20 § 1). Once the notice has been duly published, the coercive indemnity may be stopped or remitted on request by the respondent in cases of special circumstances (in berücksichtigungswürdigen Fällen ) (section 20 § 3). The parties have a right to appeal to the Court of Appeal against decisions imposing or remitting a coercive indemnity.

In the event a coercive indemnity has been imposed for inappropriate publication of the notice and the respondent has appealed against this decision, no further coercive indemnity shall be imposed for the duration of the appeal proceedings, if the notice - whose proper publication is litigious - was published in a manner coming close to the due form (section 20 § 4). COMPLAINT The applicant company complains under Article 10 of the Convention that the imposition of the coercive indemnity violated its freedom of expression. THE LAW The applicant company complains that the imposition of the coercive indemnity violated its rights under Article 10, which, as far as relevant, reads as follows: “1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers… 2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, … for the protection of the reputation or rights of others,… ” In the Government’s view, the decision of the Austrian courts to impose a coercive indemnity did not constitute an interference with the applicant company’s rights under Article 10. The only interference conceivable was the previous order of the Austrian courts to publish a notice.

The imposition of coercive indemnity did not constitute a separate interference, it only aimed at the enforcement of earlier decisions following the applicant company’s failure to comply with a final decision. Even considering that the imposition of coercive indemnity constituted an interference with Article 10, any such interference was justified under Article 10 § 2. The measure at issue was prescribed by law, namely by section 20 of the Media Act. It was foreseeable for the applicant company. This was implicitly conceded by the applicant company as otherwise it would not have requested, on 23 September 1997, that section 20 § 4 of the Media Act be applied by analogy. Reference to analogy only makes sense if the relevant provision is not as such applicable.

The coercive indemnity served the protection of the reputation of persons who have been defamed in the media and to ensure the enforcement of decisions on the publication of a counter-statement. The Government argue that the coercive indemnity was not a fine but compensation for damage, as the money - its amount depending on the number of issues in which the judicial decision was not properly implemented - goes to the injured party and not to the State. Consequently, as the damage for a plaintiff does not stop with the first-instance judgment but continues throughout the appeal proceedings, also this period had to be taken into account when awarding payment of coercive indemnity. The potential inconvenience to pay coercive indemnity also for the duration of the appeal proceedings is inherent in the rule of law, implying the risk that, upon review, a court of appeal may quash a lower court’s decision.

The Government point out finally that the coercive indemnity in the amount of ATS 4,000 per issue was not disproportionate. This is disputed by the applicant company. It contends that the imposition of the coercive indemnity was not prescribed by law. In particular, the order to pay coercive indemnity for the duration of the appeal proceedings after the first-instance court’s decision in its favour was not foreseeable. It is incompatible with this requirement that a media company would be forced to publish another notice after a first-instance court’s decision in its favour, merely to be on the safe side in case the Court of Appeal would quash the lower court’s decision. Would the Court of Appeal then confirm the lower court’s decision, the second publication of the notice would turn out to have been unnecessary.

Any such publication constitutes a considerable financial burden for a media company and, thus, a disproportionate interference with its rights to freedom of expression. The applicant company points out that, on 30 July 1997, when the Court of Appeal decided on the imposition of the coercive indemnity for the applicant company’s failure to publish in due form a notice on the institution of the compensation proceedings, it had already given the final decision in those proceedings, namely on 14 July 1997. Finally, the amount of more than ATS 1,3 million was grossly disproportionate and therefore unnecessary within the meaning of Article 10 § 2 of the Convention. The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits.

The Court concludes therefore that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Søren Nielsen Françoise Tulkens Deputy Registrar President