Krone Verlag GmbH & Co. KG (N° 3) împotriva Austriei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39069/97) îndreptată împotriva Republicii Austria și cu privire la care Societatea Krone Verlag GmbH & Co. KG, cu sediul la Viena și proprietara cotidianului Neue Kronenzeitung („societatea reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 18 septembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Societatea reclamantul era reprezentată de Me R. Fiebinger, avocat la baroul de la Viena. Guvernul austriac („Guvernul") era reprezentat de agentul său, dl. H. Winkler, șef al departamentului de drept internațional din cadrul Ministerului Federal de Externe.

Societatea reclamantul susținea că interdicția pronunțată împotriva ei în virtutea legii cu privire la concurența neloială încalcă dreptul său la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din Convenție, în măsura în care îi interzice să compare prețurile de vânzare ale ziarului Neue Kronenzeitung și Salzburger Nachrichten fără a preciza diferențele în modul lor de a trata subiectele din domeniile politicii interne și externe, economiei, culturii, științei, sănătății, mediului și dreptului.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul respectiv).

A fost atribuită secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul de procedură).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulamentul de procedură). Cererea de față a fost atribuită primei secții după restructurare (art. 52 § 1). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul de procedură.

Printr-o hotărâre din 20 martie 2003, camera a declarat petiția admisibilă.

Atât societatea reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din Regulamentul de procedură). Camera, având în vedere că după consultarea părților nu era necesară o ședință dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine), părțile au răspuns fiecare în scris observațiilor celeilalte. ÎN FAPT I.

Pe 9 și 11 decembrie 1994, Neue Kronenzeitung a publicat în ediția sa din Salzburg o publicitate pentru abonamente la ziar, în care tarifele lunare de abonament erau comparate cu cele ale unui alt ziar regional, Salzburger Nachrichten. Conform publicității, Neue Kronenzeitung era „cel mai bun" ziar local.

Pe 13 decembrie 1994, bazând-se pe articolele 1 și 2 din legea cu privire la concurența neloială (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb), Salzburger Nachrichten a cerut tribunalului regional (Landesgericht) din Salzburg să pronunțe o hotărâre provizoriu (einstweilige Verfügung) interzicând societății reclamantul și editorului să publice anunțul publicitar respectiv.

Pe 29 decembrie 1994, tribunalul regional din Salzburg a pronunțat o hotărâre provizoriu împotriva societății reclamantul și editorului pentru a păstra status quo în timpul procedurilor. La contestația societății reclamantul și editorului, curtea de apel (Oberlandesgericht) din Linz a anulat decizia tribunalului regional. Jurisdicția de apel a declarat în special că cele două ziare se află în concurență pe aceeași piață și pentru același public de cititori. Pe 23 mai 1995, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof), sesizată de Salzburger Nachrichten, a pronunțat o hotărâre provizoriu. A găsit publicitatea înșelătoare. A apreciat că Salzburger Nachrichten este un „ziar de calitate", spre deosebire de Neue Kronenzeitung, diferență pe care cititorii nu o cunoșteau neapărat. În plus, în circumstanțele particulare ale cauzei, a califica Neue Kronenzeitung drept „cel mai bun" ziar local era echivalent cu a denigra Salzburger Nachrichten.

În procedura de fond care a urmat, tribunalul regional din Salzburg, în primul rând, a interzis societății reclamantul și editorului să publice acest anunț publicitar în măsura în care nu furnizează în același timp informații de natură să evite orice apreciere de valoare în general peioratyvă sau orice alt risc de a înșela cititorii. În al doilea rând, le-a interzis să califice drept „scump" prețul de vânzare al Salzburger Nachrichten. În al treilea rând, i-a îndemnat să se abțină de la compararea prețurilor de vânzare ale celor două ziare dacă nu indică în același timp diferențele în stilurile lor respective, în special privind modul de tratare a subiectelor din domeniile politicii interne și externe, economiei, culturii, științei, sănătății, mediului și dreptului, și dacă nu definesc în plus Neue Kronenzeitung ca medium de comunicare concentrat pe divertisment și Salzburger Nachrichten ca ziar privilegiind informația. În final, le-a ordonat să publice decizia.

Pe 21 martie 1997, curtea de apel din Linz, primind parțial o apel al societății reclamantul și editorului, a limitat al treilea aspect al interdicției la interzicerea pentru apelați de a compara prețurile de vânzare ale celor două ziare fără a menționa diferențele în modul lor de a trata subiectele din domeniile politicii interne și externe, economiei, culturii, științei, sănătății, mediului și dreptului. A confirmat decizia instanței inferioare cât privește celelalte aspecte ale interdicției. Curtea de apel a apreciat că era notorie faptul că cele două ziare sunt în concurență pe aceeași piață. Cât privește diferențele de calitate între ziare și argumentul conform căruia cititorii nu erau conștienți de aceste diferențe, curtea de apel din Linz a trimis la decizia pronunțată de Curtea Supremă pe 23 mai 1995.

Pe 28 aprilie 1997, invocând art. 10 din Convenție, societatea reclamantul și editorul au depus un recurs în casație împotriva acestei decizii.

Pe 13 mai 1997, Curtea Supremă a declarat recursul inadmisibil. Decizia a fost comunicată părților pe 16 iunie 1997. II.

Curtea constată de la început că interdicția adresată societății reclamantul în procedura de fond cuprindea trei aspecte (paragrafele 13 și 14 mai sus), în timp ce grieful cu care Curtea este sesizată privește numai al treilea aspect, și anume interzicerea față de societatea reclamantul de a compara prețurile de vânzare ale ziarului Neue Kronenzeitung și Salzburger Nachrichten fără a menționa de asemenea diferențele în modul lor de a trata subiectele din domeniile politicii interne și externe, economiei, culturii, științei, sănătății, mediului și dreptului.

Cât privește acest al treilea aspect al interdicției, Curtea consideră că acesta constituie o ingerință în exercitarea de către societatea reclamantul a dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 § 1, ceea ce nu stârnește controverse între părți (a se vedea, mutatis mutandis, Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, pp. 2324-2325, § 31, și Schweizerische Radio- und Fernsehgesellschaft (SRG) c. Elveția (dec.), nr. 43524/98, 12 aprilie 2001). B. Justificarea ingererii

Asemenea ingerință încalcă art. 10 din Convenție decât dacă, „prevăzută de lege", urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în virtutea paragrafului 2 al articolului 10 și, în plus, este „necesară într-o societate democratică" pentru a le atinge. 1. „Prevăzută de lege"

Societatea reclamantul contestă că articolele 1 și 2 din legea cu privire la concurența neloială îndeplinesc cerința „prevăzută de lege", susținând că nu există o practică judiciară stabilită în materie în Austria și că hotărârile se bazează în principal pe practica tribunalelor germane.

În opinia Guvernului, dispozițiile menționate mai sus au fost aplicate în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Supreme austriace.

Curtea consideră că ingererea era prevăzută de lege, și anume de articolele 1 și 2 din legea cu privire la concurența neloială (markt intern Verlag GmbH și Klaus Beermann c. Germania, hotărâre din 20 noiembrie 1989, seria A nr. 165, pp. 18-19, § 30, cu alte referințe, și, mutatis mutandis, News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria, nr. 31457/96, § 43, CEDO 2000-I). 2. Scop legitim

Societatea reclamantul susține că interdicția nu urmăreau nici un scop legitim, dat fiind că dezvăluirea prețurilor de vânzare în regulă nu ar putea leza reputația concurentului.

Guvernul susține că ingererea vizează scopul legitim de protecție a reputației sau a drepturilor altuia; ea tindea în special să evite ca concurenta societății reclamantul să fie expusă la publicități înșelătoare și ca consumatorii să fie victime ale unei publicități comparative înșelătoare.

Curtea consideră, ca și Guvernul, că ingererea urmăreia un scop legitim, și anume „protecția reputației sau a drepturilor altuia", în sensul articolului 10 § 2 din Convenție. 3. „Necesară într-o societate democratică"

Cât privește necesitatea ingererii, societatea reclamantul pune la îndoială existența unui „need social imperativ" de natură să justifice ingererea. Dat fiind că tribunalele interne și-au bazat raționamentul pe presupunerea că diferențele de calitate erau notorie, interdicția litigioasă nu era necesară pentru a proteja cititorii. În plus, tribunalele austriace nu au echilibrat interesele părților. Societatea reclamantul susține în plus că interdicția care îi interzice să compare prețurile de vânzare ale celor doi ziare concurenți fără a menționa de asemenea diferențele în modul de tratare a subiectelor a dus la o interdicție totală a publicității. Pentru a evita încălcarea interdicției, ar trebui să procedeze la o analiză detaliată a diferențelor dintre cele două ziare și să o publice simultan cu sloganul publicitar. În caz contrar, pentru fiecare încălcare, riscă o amendă care să ajungă până la 100 000 euro, chiar și o peană de închisoare pentru directorii săi.

Guvernul susține că, ținând seama de marja largă de apreciere acordată statelor contractante în ceea ce privește problemele pur comerciale, ingererea nu poate fi considerată desproporiționată. În plus, ingererea este ușoară în opinia sa, deoarece nici o peană nu a fost pronunțată și nici o amendă nu a fost impusă.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca necesitatea unei ingeri, dar aceasta merge mână în mână cu o control european care se referă atât la regulile relevante cât și la deciziile care le aplică (markt intern Verlag GmbH și Klaus Beermann, hotărâre precedentă, pp. 19-20, § 33). Asemenea marjă de apreciere este deosebit de esențială într-un domeniu atât de complex și fluctuant ca cel al concurenței neloiale. Același lucru este valabil și pentru publicitate. Sarcina Curții se limitează deci la a verifica dacă măsurile luate la nivel național sunt justificate în principiu și sunt proporționate (Casado Coca c. Spania, hotărâre din 24 februarie 1994, seria A nr. 285-A, p. 28, § 50; și Jacubowski c. Germania, hotărâre din 23 iunie 1994, seria A nr. 291-A, p. 14, § 26).

Publicitatea constituie pentru cetățean un mijloc de a cunoaște caracteristicile serviciilor și bunurilor care i se oferă. Cu toate acestea, ea poate fi uneori supusă restricțiilor menite, în special, să prevină concurența neloială și publicitatea mincinoasă sau înșelătoare. În anumite contexte, chiar și publicarea mesajelor publicitare obiective și adevărate ar putea suferi limitări, menite la respectarea drepturilor altuia sau bazate pe particularitățile unei activități comerciale sau profesiuni determinate. Acestea cer totuși o control atentă a Curții, care trebuie să cântărească cerințele acestor particularități cu publicitatea în cauză și, în acest scop, să considere sancțiunea incriminată în lumina ansamblului cauzei (Casado Coca, hotărâre precedentă, p. 28, § 51).

Cât privește circumstanțele cauzei, Curtea consideră că tribunalele interne și-au bazat decizia mai ales pe presupunerea că cele două ziare nu sunt de calitate analogă și că o comparare a prețurilor acestora ar fi prin urmare înșelătoare. Tribunalele au declarat de asemenea că cele două ziare sunt concurente pe aceeași piață și vizează același public de cititori. Curtea apreciază că aceste două declarații sunt mai degrabă contradictorii.

Examinând mai atent efectele interdicției litigioase pentru societatea reclamantul, Curtea observă că nici o peană nu a fost infligată. Cu toate acestea, măsura incriminată are consecințe relativ grele pentru viitoarele publicități comparative de prețuri: societatea reclamantul va trebui de asemenea să furnizeze informații privind diferențele în modul în care tratează subiectele din domeniile politicii interne sau externe, economiei, culturii, științei, sănătății, mediului și dreptului. Curtea consideră că interdicția este mult prea largă și că lezează esența posibilității de a compara prețurile. În plus, executarea sa concretă – deși nu este imposibilă în general – pare extrem de dificilă pentru societatea reclamantul. În plus, aceasta riscă amenzi dacă nu respectă interdicția.

Curtea constată că tribunalele interne au în acest caz dat prioritate protecției reputației celeilalte concurente și dreptului cititorilor de a fi protejați împotriva unei publicități înșelătoare. Cu toate acestea, având în vedere echilibrarea intereselor concurente în cauză și ținând seama de consecințele interdicției asupra posibilităților pentru societatea reclamantul de a face publicitate comparativă de prețuri, Curtea consideră că tribunalele austriace au depășit aici marja lor de apreciere și că măsura litigioasă era desproporiționată și prin urmare nu era „necesară, într-o societate democratică", în sensul articolului 10 § 2 din Convenție.

În consecință, a fost o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Societatea reclamantul solicită în total 1 045 653,17 euro (EUR) pentru prejudiciul material rezultând din interdicție. Această sumă cuprinde 500 000 EUR pentru pierderea câștigului trecut și 500 000 EUR pentru pierderea câștigului viitor reprezentând pierderea noilor abonați, 13 682,94 EUR pentru rambursarea cheltuielilor suportate de partea adversă în cadrul procedurii interne și 31 970,23 EUR pentru cheltuielile publicării interdicției. Societatea reclamantul precizează că unele facturi au fost adresate editorului, dar că de fapt aceasta le-a plătit.

Guvernul susține că cererile pentru pierderea câștigului trecut și viitor cad sub speculație, dat fiind absența unei relații de cauzalitate între interdicția litigioasă și pierderea alegată. Dacă acceptă în principiu cererea privind cheltuielile plătite părții adverse, el susține cât privește cererea privind cheltuielile publicării că societatea reclamantul a justificat doar plata a 680,22 EUR.

Curtea consideră că nu există o relație de cauzalitate între încălcarea constatată și cererile privind pierderea de câștig alegată. Din acestf motiv, nici o sumă nu poate fi acordată din acest motiv.

Ținând seama de legătura directă între ordinanța privind cheltuielile părții adverse și publicarea interdicției pe de o parte, și încălcarea articolului 10 constatată de Curtă pe de altă parte, societatea reclamantul ar trebui în principiu să aibă dreptul la o indemnizație din acest motiv. Cu toate acestea, Curtea constată mai întâi că doar unu din cele trei aspecte ale interdicției este în cauză (§19 mai sus), în timp ce sumele solicitate de societatea reclamantul se referă la procedura interna în ansamblu (Unabhängige Initiative Informationsvielfalt c. Austria, nr. 28525/95, § 54, 26 februarie 2002). Curtea constată apoi că societatea reclamantul, care a fost judecată responsabilă împreună și în solidar cu editorul, nu a dovedit că a plătit efectiv sumele solicitate. Din acestf motiv, Curtea îi acordă 680,22 EUR. B. Cheltuieli și onorarii

Societatea reclamantul solicită 22 059,72 EUR pentru rambursarea cheltuielilor și onorariilor suportate în procedura interna și 15 774,78 EUR (pe baza unei rate orare de 330 EUR) pentru acelea angajate în cadrul procedurii desfășurate în baza Convenției.

Potrivit Guvernului, cererea privind cheltuielile procedurii interne este excesivă în comparație cu cheltuielile rambursate părții adverse. El susține în plus că nu există dovezi că societatea reclamantul a asumat efectiv aceste cheltuieli. Cât privește cererea pentru procedura din Strasbourg, Guvernul susține că suma solicită este excesivă și, apreciind cererea pe baza legii privind onorariile avocaților (Rechtsanwaltstarifgesetz), consideră că doar o sumă de 3 346,15 EUR poate eventual fi solicitată.

Curtea va examina cererile menționate mai sus în lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa, și va căuta în special dacă cheltuielile și onorariile au fost realmente și în mod necesar suportate pentru a preveni sau a redresa fapta judecată constitutivă a unei încălcări a Convenției, și dacă acestea au fost rezonabile cât privește rata (a se vedea, de exemplu, Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [MC], nr. 21980/93, § 80, CEDO 1999-III).

Deși societatea reclamantul are în principiu dreptul la o indemnizație pentru cheltuielile și onorariile aferente procedurii interne, Curtea observă că cererea se referă la procedura interna în ansamblu, în timp ce în cadrul procedurii desfășurate în temeiul Convenției doar o parte a interdicției este în cauză (paragrafele 19 și 40 mai sus). Ca și Guvernul, Curtea consideră că societatea reclamantul nu a dovedit că a efectiv plătit sumele solicitate. Din acestf motiv, nici o indemnizație nu poate fi acordată din acest motiv.

Cât privește cheltuielile și onorariile suportate în cadrul procedurii desfășurate în temeiul Convenției, Curtea, ținând seama de sumele acordate în cauze similare (Unabhängige Initiative Informationsvielfalt, hotărâre precedentă, § 55) și judecând în echitate, acordă suma de 6 000 EUR. C. Dobânzile care au curs în timpul procedurii în fața instanțelor naționale și organelor Convenției

Societatea reclamantul susține că ar trebui aplicate sumelor menționate mai sus, de la 1 mai 1997, o rată de dobândă situată între 5 și 10,75 % anual.

Curtea consideră că o pierdere financiară trebuie să se fi produs din cauza intervalelor de timp care au trecut între momentul în care cheltuielile au fost suportate și decizia Curții (Dichand și alții c. Austria, nr. 29271/95, § 62, 26 februarie 2002). Judecând în echitate, acordă societății reclamantul 200 EUR din acest motiv. D. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază drept potrivit să calchez rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o încălcare a articolului 10 din Convenție; 2. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 680,22 EUR (șase sute optzeci de euro și douăzeci și doi de cenți) pentru prejudiciul material, ii. 6 000 EUR (șase mii de euro) pentru cheltuieli și onorarii, iii. 200 EUR (doi sute de euro) ca dobânzi, iv. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume; b) din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Hotărât în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 11 decembrie 2003, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 39069/97) dirigée contre la République d'Autriche et dont la société Krone Verlag GmbH & Co. KG, sise à Vienne et propriétaire du quotidien Neue Kronenzeitung (« la société requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 18 septembre 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La société requérante était représentée par M e R. Fiebinger, avocat au barreau de Vienne. Le gouvernement autrichien (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. H. Winkler, chef du département de droit international au ministère fédéral des Affaires étrangères.

La société requérante alléguait que l'injonction prononcée contre elle en vertu de la loi sur la concurrence déloyale portait atteinte à son droit à la liberté d'expression, au sens de l'article 10 de la Convention, dans la mesure où elle lui interdisait de comparer les prix de vente du Neue Kronenzeitung et du Salzburger Nachrichten sans faire état de leurs différences dans leur manière de rendre compte des sujets dans les domaines de la politique intérieure et étrangère, de l'économie, de la culture, de la science, de la santé, de l'environnement et du droit.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Elle a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section telle que remaniée (article 52 § 1). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 20 mars 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la société requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine ), les parties ont chacune répondu par écrit aux observations de l'autre. EN FAIT I.

Les 9 et 11 décembre 1994, le Neue Kronenzeitung fit paraître dans son édition de Salzbourg une publicité pour des abonnements au journal, dans laquelle ses tarifs d'abonnement mensuel étaient comparés à ceux d'un autre journal régional, le Salzburger Nachrichten. Selon la publicité, le Neue Kronenzeitung était « le meilleur » journal local.

Le 13 décembre 1994, s'appuyant sur les articles 1 et 2 de la loi sur la concurrence déloyale ( Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb ), le Salzburger Nachrichten demanda au tribunal régional ( Landesgericht ) de Salzbourg de prononcer en référé une ordonnance ( einstweilige Verfügung ) interdisant à la société requérante et à l'éditeur de faire paraître l'annonce publicitaire en question.

Le 29 décembre 1994, le tribunal régional de Salzbourg prononça une ordonnance de référé contre la société requérante et l'éditeur pour préserver le statu quo durant la procédure. Sur appel de la société requérante et de l'éditeur, la cour d'appel ( Oberlandesgericht ) de Linz cassa la décision du tribunal régional. La juridiction d'appel déclara notamment que les deux journaux étaient en concurrence sur le même marché et pour le même lectorat. Le 23 mai 1995, la Cour suprême ( Oberster Gerichtshof ), saisie par le Salzburger Nachrichten , prononça une ordonnance de référé. Elle jugea la publicité trompeuse. Elle estima que le Salzburger Nachrichten était un « journal de qualité », contrairement au Neue Kronenzeitung , différence que les lecteurs ne connaissaient pas forcément. En outre, dans les circonstances particulières de l'affaire, qualifier le Neue Kronenzeitung de « meilleur » journal local revenait à dénigrer le Salzburger Nachrichten .

Dans la procédure principale qui s'ensuivit, le tribunal régional de Salzbourg, premièrement, interdit à la société requérante et à l'éditeur de faire paraître cette annonce publicitaire dès lors qu'elle ne fournissait pas en même temps des informations de nature à éviter tout jugement de valeur généralement péjoratif ou tout autre risque de tromper les lecteurs. Deuxièmement, il leur interdit de qualifier de « cher » le prix de vente du Salzburger Nachrichten . Troisièmement, il les invita à s'abstenir de comparer les prix de vente des deux journaux s'ils n'indiquaient pas également les différences dans leurs styles respectifs, en particulier quant à la façon de rendre compte des sujets dans les domaines de la politique intérieure et étrangère, de l'économie, de la culture, de la science, de la santé, de l'environnement et du droit, et s'ils ne définissaient pas en outre le Neue Kronenzeitung comme un média de communication axé sur le divertissement et le Salzburger Nachrichten comme un journal privilégiant l'information. Enfin, il leur ordonna de publier la décision.

Le 21 mars 1997, la cour d'appel de Linz, accueillant en partie un appel de la société requérante et de l'éditeur, limita le troisième volet de l'injonction à l'interdiction pour les appelants de comparer les prix de vente des deux journaux sans faire état des différences dans leur manière de rendre compte des sujets dans les domaines de la politique intérieure et étrangère, de l'économie, de la culture, de la science, de la santé, de l'environnement et du droit. Elle confirma la décision de la juridiction inférieure quant aux autres volets de l'injonction. La cour d'appel estima qu'il était notoire que les deux journaux étaient en concurrence sur le même marché. Quant aux différences de qualité entre les journaux et l'argument selon lequel les lecteurs n'étaient pas au fait de ces différences, la cour d'appel de Linz renvoya à la décision rendue par la Cour suprême le 23 mai 1995.

Le 28 avril 1997, invoquant l'article 10 de la Convention, la société requérante et l'éditeur formèrent un pourvoi en cassation contre cette décision.

Le 13 mai 1997, la Cour suprême déclara le pourvoi irrecevable. La décision fut signifiée aux parties le 16 juin 1997. II.

La Cour constate d'emblée que l'injonction adressée à la société requérante dans la procédure principale comportait trois volets (paragraphes 13 et 14 ci-dessus), alors que le grief dont elle est saisie concerne uniquement le troisième volet, à savoir l'interdiction faite à la société requérante de comparer les prix de vente du Neue Kronenzeitung et du Salzburger Nachrichten sans également mentionner les différences dans leur façon de traiter les sujets dans les domaines de la politique intérieure et étrangère, de l'économie, de la culture, de la science, de la santé, de l'environnement et du droit.

Pour ce qui est de ce troisième volet de l'injonction, la Cour estime qu'il constitue une ingérence dans l'exercice par la société requérante de son droit à la liberté d'expression garanti par l'article 10 § 1, ce qui ne prête pas à controverse entre les parties (voir, mutatis mutandis , Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, pp. 2324-2325, § 31, et Schweizerische Radio- und Fernsehgesellschaft (SRG) c. Suisse (déc.), n o 43524/98, 12 avril 2001). B. Justification de l'ingérence

Pareille ingérence méconnaît l'article 10 de la Convention sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 10 et, de surcroît, est « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre. 1. « Prévue par la loi »

La société requérante conteste que les articles 1 et 2 de la loi sur la concurrence déloyale remplissent l'exigence « prévue par la loi », faisant valoir qu'il n'existe aucune pratique judiciaire établie en la matière en Autriche et que les jugements se fondent principalement sur la pratique des juridictions allemandes.

De l'avis du Gouvernement, les dispositions susmentionnées ont été appliquées conformément à la jurisprudence constante de la Cour suprême autrichienne.

La Cour estime que l'ingérence était prévue par la loi, à savoir par les articles 1 et 2 de la loi sur la concurrence déloyale ( markt intern Verlag GmbH et Klaus Beermann c. Allemagne, arrêt du 20 novembre 1989, série A n o 165, pp. 18-19, § 30, avec d'autres références, et, mutatis mutandis , News Verlags GmbH & Co. KG c. Autriche , n o 31457/96, § 43, CEDH 2000-I). 2. But légitime

La société requérante soutient que l'injonction ne poursuivait aucun but légitime, étant donné que la divulgation des prix de vente dans les règles ne saurait porter atteinte à la réputation du concurrent.

Le Gouvernement fait valoir que l'ingérence visait le but légitime de la protection de la réputation ou des droits d'autrui ; elle tendait en particulier à éviter que la concurrente de la société requérante ne fût exposée à des publicités trompeuses et que les consommateurs ne fussent victimes d'une publicité comparative trompeuse.

La Cour estime, à l'instar du Gouvernement, que l'ingérence poursuivait un but légitime, à savoir « la protection de la réputation ou des droits d'autrui », au sens de l'article 10 § 2 de la Convention. 3. « Nécessaire dans une société démocratique »

Quant à la nécessité de l'ingérence, la société requérante met en doute l'existence d'un « besoin social impérieux » de nature à justifier l'ingérence. Etant donné que les juridictions internes ont fondé leur raisonnement sur l'hypothèse que les différences de qualité étaient notoires, l'injonction litigieuse n'était pas nécessaire pour protéger les lecteurs. En outre, les tribunaux autrichiens n'ont pas mis en balance les intérêts des parties. La société requérante soutient par ailleurs que l'injonction lui interdisant de comparer les prix de vente des deux journaux concurrents sans mentionner également les différences dans la manière de traiter les sujets a abouti à une interdiction totale de la publicité. Pour éviter de contrevenir à l'injonction, elle devrait faire procéder à une analyse détaillée des différences entre les deux journaux et la publier en même temps que le slogan publicitaire. A défaut, pour chaque contravention, elle encourt une amende pouvant aller jusqu'à 100 000 euros, voire une peine d'emprisonnement pour ses directeurs.

Le Gouvernement soutient que, compte tenu de la vaste marge d'appréciation accordée aux Etats contractants s'agissant de questions purement commerciales, l'ingérence ne saurait passer pour disproportionnée. De plus, l'ingérence est mineure selon lui, puisque aucune peine n'a été prononcée et aucune amende infligée.

La Cour rappelle que, d'après sa jurisprudence, les Etats contractants disposent d'une certaine marge d'appréciation pour juger de la nécessité d'une ingérence, mais qu'elle va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur les règles pertinentes et sur les décisions qui les appliquent ( markt intern Verlag GmbH et Klaus Beermann , arrêt précité, pp. 19-20, § 33). Pareille marge d'appréciation est particulièrement indispensable dans un domaine aussi complexe et fluctuant que celui de la concurrence déloyale. Il en va de même pour la publicité. La tâche de la Cour se limite donc à rechercher si les mesures prises au niveau national se justifient dans leur principe et sont proportionnées ( Casado Coca c. Espagne , arrêt du 24 février 1994, série A n o 285-A, p. 28, § 50 ; et Jacubowski c. Allemagne , arrêt du 23 juin 1994, série A n o 291-A, p. 14, § 26).

La publicité constitue pour le citoyen un moyen de connaître les caractéristiques des services et des biens qui lui sont offerts. Néanmoins, elle peut parfois faire l'objet de restrictions destinées, notamment, à empêcher la concurrence déloyale et la publicité mensongère ou trompeuse. Dans certains contextes, même la publication de messages publicitaires objectifs et véridiques pourrait subir des limitations, tendant au respect des droits d'autrui ou fondées sur les particularités d'une activité commerciale ou d'une profession déterminée. Elles appellent cependant un contrôle attentif de la Cour, laquelle doit mettre en balance les exigences desdites particularités avec la publicité en cause et, à cet effet, considérer la sanction incriminée à la lumière de l'ensemble de l'affaire ( Casado Coca , arrêt précité, p. 28, § 51).

Quant aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que les juridictions internes ont d'abord et avant tout fondé leur décision sur l'hypothèse que les deux journaux n'étaient pas de qualité analogue et qu'une comparaison de leur prix serait par conséquent trompeuse. Les tribunaux ont par ailleurs déclaré que les deux journaux étaient concurrents sur le même marché et visaient le même lectorat. La Cour juge ces deux déclarations plutôt contradictoires.

En examinant de plus près les répercussions de l'injonction litigieuse pour la société requérante, la Cour observe qu'aucune peine n'a été infligée. Toutefois, la mesure incriminée est relativement lourde de conséquences pour les publicités futures comparatives de prix : la société requérante devra également fournir des informations sur les différences dans sa façon de traiter les sujets dans les domaines de la politique intérieure ou étrangère, de l'économie, de la culture, de la science, de la santé, de l'environnement et du droit. La Cour estime que l'injonction est beaucoup trop large et qu'elle porte atteinte à l'essence même de la possibilité de comparer les prix. En outre, son exécution concrète – bien qu'elle ne soit pas impossible de manière générale – paraît extrêmement difficile pour la société requérante. De surcroît, celle-ci encourt des amendes si elle ne respecte pas l'injonction.

La Cour constate que les tribunaux internes ont en l'espèce donné la priorité à la protection de la réputation de l'autre concurrente et au droit des lecteurs à être protégés contre une publicité trompeuse. Toutefois, ayant mis en balance les intérêts concurrents en jeu et eu égard aux conséquences de l'injonction sur les possibilités pour la société requérante de faire de la publicité comparative de prix, la Cour estime que les juridictions autrichiennes ont ici dépassé leur marge d'appréciation et que la mesure litigieuse était disproportionnée et n'était donc pas « nécessaire, dans une société démocratique », au sens de l'article 10 § 2 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 10 de la Convention. II.

La société requérante sollicite au total 1 045 653,17 euros (EUR) pour le dommage matériel résultant de l'injonction. Cette somme comprend 500 000 EUR pour le manque à gagner passé et 500 000 EUR pour le manque à gagner futur que représente la perte de nouveaux abonnés, 13 682,94 EUR pour le remboursement des frais exposés par la partie adverse dans le cadre de la procédure interne et 31 970,23 EUR pour les frais de publication de l'injonction. La société requérante précise que certaines factures ont été adressées à l'éditeur, mais que c'est elle qui les a en fait payées.

Le Gouvernement soutient que les demandes pour manque à gagner passé et futur relèvent de la spéculation, étant donné l'absence de lien de causalité entre l'injonction litigieuse et la perte alléguée. S'il accepte en principe la demande relative aux frais versés à la partie adverse, il fait valoir quant à la demande concernant les frais de publication que la société requérante a seulement justifié du paiement de 680,22 EUR.

La Cour estime qu'il n'existe aucun lien de causalité entre la violation constatée et les demandes afférentes au manque à gagner allégué. Dès lors, aucune somme ne peut être octroyée de ce chef.

Eu égard au lien direct entre l'ordonnance relative aux frais de la partie adverse et à la publication de l'injonction d'une part, et la violation de l'article 10 constatée par la Cour d'autre part, la société requérante aurait en principe droit à une indemnité à ce titre. Toutefois, la Cour note d'abord que seul un des trois volets de l'injonction est en cause (paragraphe 19 ci ‑ dessus), alors que les sommes réclamées par la société requérante ont trait à la procédure interne dans son ensemble ( Unabhängige Initiative Informationsvielfalt c. Autriche , n o 28525/95, § 54, 26 février 2002). La Cour constate ensuite que la société requérante, qui a été jugée conjointement et solidairement responsable avec l'éditeur, n'a pas prouvé avoir réellement payé les montants réclamés. Dès lors, la Cour lui alloue 680,22 EUR. B. Frais et dépens

La société requérante sollicite 22 059,72 EUR en remboursement des frais et dépens exposés dans la procédure interne et 15 774,78 EUR (sur la base d'un taux horaire de 330 EUR) pour ceux engagés dans le cadre de la procédure suivie sur le terrain de la Convention.

D'après le Gouvernement, la demande relative aux frais concernant la procédure interne est excessive par rapport aux frais remboursés à la partie adverse. Il fait valoir en outre que rien ne prouve que la société requérante ait réellement assumé ces frais. Quant à la demande pour la procédure suivie à Strasbourg, le Gouvernement soutient que la somme réclamée est excessive et, appréciant la demande sur la base de la loi relative aux honoraires des avocats ( Rechtsanwaltstarifgesetz ), estime que seul un montant de 3 346,15 EUR peut éventuellement être réclamé.

La Cour examinera les demandes susmentionnées à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, et recherchera notamment si les frais et dépens ont été réellement et nécessairement exposés afin de prévenir ou redresser le fait jugé constitutif d'une violation de la Convention, et s'ils étaient raisonnables quant à leur taux (voir, par exemple, Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 80, CEDH 1999-III).

Bien que la société requérante ait en principe droit à une indemnité pour les frais et dépens afférents à la procédure interne, la Cour observe que la demande a trait à la procédure interne dans son ensemble, alors que dans le cadre de la procédure suivie au titre de la Convention seule une partie de l'injonction est en cause (paragraphes 19 et 40 ci-dessus). A l'instar du Gouvernement, la Cour estime que la société requérante n'a pas prouvé qu'elle a réellement payé les montants réclamés. Par conséquent, aucune indemnité ne peut être allouée de ce chef.

Quant aux frais et dépens exposés dans le cadre de la procédure suivie sur le terrain de la Convention, la Cour, eu égard aux sommes octroyées dans des affaires similaires ( Unabhängige Initiative Informationsvielfalt , arrêt précité, § 55) et statuant en équité, octroie la somme de 6 000 EUR. C. Intérêts ayant couru pendant la procédure devant les juridictions nationales et les organes de la Convention

La société requérante soutient qu'il convient d'appliquer aux sommes susmentionnées, à partir du 1 er mai 1997, un taux d'intérêt se situant entre 5 et 10,75 % l'an.

La Cour estime qu'une perte financière a dû se produire en raison des laps de temps qui se sont écoulés entre le moment où les frais ont été exposés et la décision de la Cour ( Dichand et autres c. Autriche , n o 29271/95, § 62, 26 février 2002). Statuant en équité, elle alloue à la société requérante 200 EUR de ce chef. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 10 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 680,22 EUR (six cent quatre-vingts euros vingt-deux centimes) pour dommage matériel, ii. 6 000 EUR (six mille euros) pour frais et dépens, iii. 200 EUR (deux cents euros) à titre d'intérêts, iv. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2003, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président