CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

03.12.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 6-1;No violation of P1-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Inadmissible under P4-2-2

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

La 2 octombrie 1939 mama reclamanților a achiziționat titlul unei proprietăți din București, compusă din trei apartamente. La 30 martie 1948 a vândut unul dintre apartamentele la L.N. În 1975 a emigrat în Germania. 10. La 18 septembrie 1975, statul a luat posesia proprietății în temeiul Deciziei de confiscare nr. 223/1974. La 27 iulie 1992, mama reclamanților nu a fost informată cu privire la motivele sau baza juridică pentru această confiscare. 11. La 27 iulie 1992, reclamanții, în calitate de moștenitori, au interzis procedurile împotriva Consiliului Municipal de București și a societății de administrare a locuințelor deținute de stat, H., în Tribunalul de Primă Instanță al primului district de București, care au pus deoparte ordinul de confiscare împotriva proprietății. Ei au susținut că mama lor a fost proprietarul proprietății și că statul l-a confiscat în temeiul decretului de confiscare nr. 223/1974, dar că privarea proprietăților a fost ilegală deoarece ordinea de confiscare administrativă nu a fost niciodată servită pe mama lor. La 3 mai 1994, instanța a pronunțat o hotărâre care a fost ulterior anulată printr-o hotărâre din 19 aprilie 1995 a Tribunalului județului de la București în urma unei defecte procedurale. În hotărârea din 28 ianuarie 1995, instanța a acordat reclamația din cauza faptului că ordinul de confiscare administrativă în favoarea statului nu a îndeplinit condițiile legale de formare. În consecință, consideră că statul nu a achiziționat legal titlul proprietarului și că reclamanții sunt proprietarii legali. Curtea a ordonat ca ordinul de confiscare să fie anulat și ca proprietatea să fie returnată reclamanților. 13. Un recurs al Consiliului Municipal de la București a fost respins la 17 mai 1996 de către Tribunalul Județului de la București din aceleași motive ca Tribunalul de Primă Instanță. 14. Consiliul Municipal a apelat la Curtea de Apel de la București. În hotărârea din 14 octombrie 1996, instanța a permis recursul și a respins acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii. Acesta a constatat că proprietatea în cauză a devenit proprietatea de stat în conformitate cu un titlu juridic valabil, și anume decizia Consiliului Municipal din 18 septembrie 1975, și a considerat că, pentru a-și asigura returnarea sau, dacă este cazul, compensarea, singurul remediu al reclamanților a fost în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 privind restituirea anumitor proprietăți naționalizate. 15. La 20 decembrie 1996, statul a vândut fostului chiriaș unul dintre cele două apartamente rămase. 16. Legislația și jurisprudența interne relevante sunt stabilite în Hotărârea Brumărescu v. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-44, ECHR 1999-VII). 17. Dispozițiile relevante ale decretului nr. 223/1974 cu privire la confiscarea anumitor proprietăți imobiliare citește după cum urmează: „În Republica Socialistă a României titlul proprietății imobiliare, clădirile și terenurile pot pune numai persoane fizice care sunt domiciliate în țară.” „Cine a solicitat permisiunea de a părăsi țara cu intenția de a se stabili în permanență în străinătate trebuie să dispună în primul rând de proprietatea lor imobiliară în favoarea statului și poate face acest lucru până la data plecării ... Proprietățile imobiliare care aparțin persoanelor care au părăsit ilegal județul sau care nu au restituit în termenul legal devin proprietatea statului român fără nicio compensație. ...” 18. Poziția Curții Supreme de Justiție cu privire la acest punct poate fi rezumat în următoarele moduri: la 20 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție deplină a constatat că instanța nu are o poziție comună cu privire la acțiunile de recuperare a posesiunii prin care reclamanții au solicitat restituirea, în temeiul dreptului obișnuit, a bunurilor imobiliare confiscate în temeiul decretului nr. 223/1974. Acesta a remarcat că unele instanțe au susținut că aceste acțiuni sunt inadmisibile din cauza faptului că afirmațiile ar fi trebuit să fie formulate în temeiul legii speciale adoptate în acest scop, Legea nr. 112/1995, în timp ce alții au considerat că acestea sunt admisibile. Curtea Supremă a concluzionat că instanțele au competența de a examina, în temeiul dreptului comun, acțiunile de recuperare a proprietății confiscate de stat în temeiul decretului nr. 223/1974.

The applicants live in Frankfurt, Germany. 9. On 2 October 1939 the applicants' mother acquired title to a property in Bucharest composed of three flats. On 30 March 1948 she sold one of the flats to L.N. In 1975 she emigrated to Germany. 10. On 18 September 1975 the State took possession of the property pursuant to Confiscation Decree no. 223/1974. The applicants' mother was never informed of the grounds or legal basis for that confiscation. 11. On 27 July 1992 the applicants, as heirs, brought proceedings against Bucharest City Council and the managing company of State-owned housing, H., in the Court of First Instance of the first district of Bucharest to have the confiscation order against the property set aside. They argued that their mother had been the owner of the property and that the State had confiscated it pursuant to Confiscation Decree no. 223/1974, but that the deprivation of property had been unlawful because the administrative confiscation order had never been served on their mother. On 3 May 1994 the court delivered a judgement which was subsequently set aside by a decision of 19 April 1995 of the Bucharest County Court following a procedural flaw. The case was then remitted to the Court of First Instance. 12. In a judgment of 28 January 1995 the court granted the claim on the ground that the administrative confiscation order in favour of the State had not satisfied the statutory formal conditions. Accordingly, it held that the State had not lawfully acquired title to the property and that the applicants were the lawful owners. The court ordered the confiscation order to be set aside and the property to be returned to the applicants. 13. An appeal by Bucharest City Council was dismissed on 17 May 1996 by the Bucharest County Court on the same grounds as the Court of First Instance. 14. The City Council appealed to the Bucharest Court of Appeal. In a judgment of 14 October 1996 the court allowed the appeal and dismissed the applicants' action for recovery of possession. It found that the property in question had become State property pursuant to a valid legal title, namely the City Council's decision of 18 September 1975, and held that in order to secure its return or, if applicable, compensation, the applicants' only remedy was under the provisions of Law no. 112/1995 on the restitution of certain nationalised property. 15. On 20 December 1996 the State sold one of the remaining two flats to the former tenant. 16. The relevant domestic legislation and case-law are set out in the Brumărescu v. Romania judgment ([GC], no. 28342/95, §§ 31-44, ECHR 1999-VII). 17. The relevant provisions of Decree no. 223/1974 on the confiscation of certain real property read as follows: “In the Socialist Republic of Romania title to real property, buildings and land can only vest in natural persons who are domiciled in the country.” “Anyone who has applied for permission to leave the country with the intention of permanently settling abroad must first dispose of their real property in favour of the State and can do so up until the date of their departure ... . Real property belonging to persons who have illegally left the county or have failed to return within the statutory time-limit shall become the property of the Romanian State with no compensation whatsoever. ...” 18. The position of the Supreme Court of Justice on this point can be summarised in the following way: on 20 November 2000 the full Supreme Court of Justice found that the courts did not have a common position on the subject of actions for recovery of possession by which applicants sought restitution, under the ordinary law, of real property confiscated under Decree no. 223/1974. It noted that some courts had held that such actions were inadmissible on the ground that the claims should have been brought under the special law enacted for that purpose, Law no. 112/1995, whereas others had held that they were admissible. The Supreme Court concluded that the courts did have jurisdiction to examine, under the ordinary law, actions for recovery of possession of property confiscated by the State pursuant to Decree no. 223/1974.

§ Cauze similare