CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

06.04.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Struck out of the list (friendly settlement)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

GRAND CHAMBER CAUZA DE LINDNER ȘI HAMMERMAYER c. ROMANIA (Documentul nr. 35671/97) JUDGMENTUL (Resoluționarea franceză) STRASBOURG 6 aprilie 2006 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Lindner și Hammermayer c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care stă în calitate de Mare Camera compusă de: Președintele Wildhaber C.L. Rozakis J.-P. Costa Sir Nicolas Bratza Bonello Bîrsan dna Vajić, Hedigan, Pellonpää, Dna Tsatsa-Nikolovska, Kovler, dna Steiner, Garlicki, Borrego Borrego, dna Fura-Sandström, Hajiyev dna judecători Jaeger și dna T.L. Primul secretar adjunct al Grandei Camere, având deliberat în privat la 29 martie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35671/97) împotriva României depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni români, dl Alexandru Lindner și dna Cristina Hammermayer („reclamanții”), la 9 aprilie 1997. Reclamanții au fost reprezentați de dl A. Vasiliu, avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna B. Ramașcanu, a Ministerului Afacerilor Externe. Reclamanții au susținut, în special, că concluzia Curții de Apel din București, la 14 octombrie 1996, că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii, este contrară articolului 6 din convenție. De asemenea, reclamanții au plâns că hotărârea Curții de Apel avea ca efect violarea dreptului la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum a fost garantată prin art. 1 din Protocolul nr. Cererea a fost alocată Curții Prima Secțiunea (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. Noiembrie 2001 Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit celui de a doua secțiune nou compusă (art. 52 § 1). Camera a fost compusă din următoarele judecători: dl J.-P. Costa, președinte, dl A. B. Baka, dl Gaukur Jörundsson, dl L. Loucaides, dl C. Bîrsan, dl M. Ugrekhelidze și dna Mularoni, precum și de dna S. Dollé, grefierul secțiunii. Într-o hotărâre din 3 decembrie 2002, după examinarea admisibilității și a fondurilor cazului împreună (art. 29 § 3 din Convenție), Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă și a considerat, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece reclamanții au fost negați de dreptul de acces la un tribunal și nici o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece reclamanții nu au deținut o posesie în sensul articolului respectiv. De asemenea, a susținut că Statul pârât ar trebui să plătească reclamanților 5.000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral și 400 de euro pentru costuri și cheltuieli. La 13 decembrie 2002, reclamanții au solicitat ca cazul să fie înaintat Marei Camere, în conformitate cu art. 43 din Convenție și art. 73. La 24 septembrie 2003, grupul Marei Camere a acceptat această cerere. 10. Compoziția Marei Camere a fost determinată în conformitate cu dispozițiile art. 27 §§ 2 și 3 din Convenție și art. 24. 11. Reclamanții și Guvernul au depus fiecare un memorial cu privire la fonduri. Reclamanții au depus, de asemenea, un memorial în răspuns la memorial guvernamental. 12. O audiție programată pentru 24 iunie 2004 a fost suspendată având în vedere faptul că procedurile interne germane în cazul în cauză au fost pendente. A fost reprogramată pentru 7 decembrie 2005. Ședința a fost suspendată din nou, având în vedere că părțile urmăresc în mod activ o soluționare prietenoasă a cazului cu asistența grefierului (art. 38 § 1 litera (b) din Convenție). Părțile au fost conferite până la 27 februarie 2006 pentru a conveni cu privire la termenii unei soluții, în lipsa căreia o ședință va avea loc la 29 martie 2006. 13. În urma diverselor schimburi de corespondență între grefier și părți, Guvernul și reclamanții au prezentat declarații semnate oficial care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului, la 21 și, respectiv, 22 februarie 2006. 14. În consecință, la 7 martie 2006, a fost anulată audierea planificată pentru 29 martie 2006. FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI 15. La 2 octombrie 1939 mama reclamanților a devenit proprietarul unei case din București, împărțită în trei apartamente, cu 301 m mp de teren. La 30 martie 1948 a vândut unul dintre cele trei apartamente la L.N. 16. În 1975 a emigrat în Germania, unde a murit în 1985. 17. La 18 septembrie 1975, citand decretul nr. 223/1974, statul a confiscat proprietatea aparținând mamei reclamanților fără a plăti compensații. Nici o notificare a confiscarii nu a fost niciodată furnizată, astfel încât ea nu a fost niciodată informată despre motivele sau baza juridică pentru confiscare. Acțiunea de recuperare a posesiunii 18. La 27 iulie 1992, reclamanții, în calitate de moștenitori, au introdus o acțiune în Tribunalul de Primă Instanță de la București (Primul District) împotriva Consiliului Municipal de la București și H., o societate responsabilă pentru gestionarea locuințelor publice, cerând anularea deciziei de confiscare a proprietății. Ei au susținut că mama lor a fost proprietarul proprietății și că statul a luat posesia acestuia citand decretul nr. 223/1974 privind confiscarea, dar că această privare de proprietăți este ilegală deoarece mama lor nu a fost niciodată notificată de decizia administrativă de confiscare. 19. Într-o hotărâre din 28 septembrie 1995, Tribunalul a permis cererea reclamanților, constatând că decizia administrativă de confiscare în favoarea statului a încălcat dispozițiile juridice interne și internaționale aplicabile atunci, în special art. 36 din Constituția din 1965 și art. 480 din Codul Civil. În consecință, statul nu a achiziționat în mod legal titlul și că reclamanții sunt proprietarii de drept. Curtea a anulat decizia de confiscare și a ordonat restituirea proprietății la solicitanți. 20. Un recurs al Consiliului Municipal de la București împotriva acestei hotărâri a fost respins de Curtea Județeanului București într-o hotărâre executivă din 17 mai 1996. 21. Consiliul municipal a apelat asupra punctelor de drept la Curtea de Apel din București, care, într-o hotărâre din 14 octombrie 1996, a permis apelul și a respins acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii. Acesta a constatat că proprietatea în cauză a trecut în proprietatea statului pe baza unei decizii luate de Consiliul Municipal din 18 septembrie 1975 și a susținut că reclamanții pot solicita restituire sau, în lipsa acesteia, compensații, numai prin bazarea pe legislația privind restituirea proprietăților naționalizate. 22. La 20 decembrie 1996, statul a vândut unul dintre cele două apartamente din proprietatea contestată fostului locatar, V.V.S. Acțiunea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 23. La 26 aprilie 2001, reclamanții au depus o cerere de returnare a celor două apartamente, bazată pe Legea nr. 10/2001. 24. Consiliul Municipal a refuzat să returneze apartamentul vândut la 20 de ani. Decembrie 1996 („flat nr. 2”). 25. Apartamentul nr. 1 a fost returnat reclamanților printr-o decizie a Consiliului Municipal București din 15 februarie 2006. Acțiunea de rescisiune a vânzării apartamentului nr. 2 26. La 12 august 2002, reclamanții au introdus o acțiune în Tribunalul de Primă Instanță din București care a solicitat rescisiunea contractului de vânzare din 20 decembrie 1996 între statul și fostul locatar V.V.S. 27. Într-o hotărâre finală și ireversibilă din 7 septembrie 2005, dată în ultima instanță după recursul inițial și un recurs suplimentar asupra punctelor de drept, Curtea de Apel a declarat că reclamanții erau proprietarii de drept al apartamentului nr. 2, că vânzarea acestuia era nulă și nu a fost pusă în aplicare. La o dată neespecificată, cumpărătorul apartamentului, V.V.S., a apelat la Curtea de Apel din București, folosind o formă specială de recurs, pentru a dispune de hotărârea din 7 septembrie 2005. Acțiunea este încă în așteptare în Curtea de Apel, înainte de care a fost programată o ședință pentru 28 martie 2006. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 29. Legea și practicile interne relevante, menționate în cazul Brumărescu v. România [GC] (nr. 28342/95, § 31-44, ECHR 1999-VII) și Străin și alții v. România (nr. 57001/00, § 19-26, CEDH 2005 ...), sunt, de asemenea, relevante în cazul în cauză. 30. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, a căror părți relevante sunt citate în Străin și alții menționate mai sus cazul, a fost modificat prin Legea nr. 247, publicată în Jurnalul Oficial din 22 iulie 2005. Noul lege extinde tipurile de compensare disponibile, permițând celor care au dreptul la compensare să aleagă între compensarea sub formă de bunuri sau servicii și compensarea pecuniară echivalent cu valoarea pieței, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate. Legea nr. 247/2005 prevede, în plus, în partea VII, modul în care se calculează și plătește compensația pentru bunurile care au trecut în mod incorect în proprietatea statului. Legea 31. La 21 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „1. Declar că Guvernul României oferă reclamanților o sumă globală de 8.600 EUR (opt mii șase sute de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii lor înregistrate în temeiul nr. 35671/97 și în așteptare în fața Marei Camere. Această sumă, care acoperă, de asemenea, cheltuielile juridice legate de caz, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și se plătește în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar numit de către solicitanți și/sau reprezentantul lor autorizat corespunzător. Această sumă este plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare, dobânzile simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Această plată, luată împreună cu instanța internă și hotărârile administrative (decizia Curții de Apel din 7 septembrie 2005 și decizia Primăria din 15 februarie 2006 de la București) prin care proprietatea care a făcut obiectul prezentei cereri a fost returnată reclamanților, constituie soluționarea finală a cauzei. Guvernul se angajează în continuare să pună în aplicare pe deplin deciziile judiciare și administrative menționate mai sus, astfel încât reclamanții să își bucure de dreptul la întreaga proprietate în cauză. Această declarație nu implică niciun recunoaștement de către Guvern de orice încălcare a convenției altele decât cea constatată de hotărârea Curții din 3 decembrie 2002. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la executarea hotărârii Curții în acest caz este un mecanism adecvat pentru asigurarea continuării îmbunătățirilor în contextul chestiunilor ridicate de acesta.” 32. La 22 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitanți: „1. Noi, Alexandru Lindner și Cristina Hammermayer, reținem că guvernul României sunt pregătiți să ne plătească suma globală de 8.600 EUR (opt mii șase sute de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii noastre înregistrate în conformitate cu nr. 35671/97 și în așteptare în fața Marei Camere. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile juridice legate de caz, se plătește în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar care să fie numit de noi și/sau de reprezentantul nostru. Suma este plătită fără taxe care pot fi aplicabile, în termen de trei luni de la data hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice alte cereri împotriva României în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declarăm că această plată, luată împreună cu instanța internă și deciziile administrative (decizie a Curții de Apel din 7 septembrie 2005 și hotărârea primăriei București din 15 februarie) 2006) prin care proprietatea care a făcut obiectul prezentei cereri ne-a fost returnată, constituie soluționarea finală a cazului. Precizăm, de asemenea, angajamentul Guvernului de a pune în aplicare pe deplin deciziile judiciare și administrative menționate mai sus. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și am atins-o.” 33. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți (art. 39 din Convenție) și constată că, de la adoptarea hotărârii din 3 decembrie 2002, reclamanții au obținut restituirea proprietăților care au fost obiectul prezentei cereri (a se vedea punctele 25 și 27 de mai sus). De asemenea, a fost pronunțată o nouă lege privind restituirea, și anume legea Nr. 247 din 22 iulie 2005. Această lege extinde tipurile de compensații disponibile și prevede că compensația ar trebui să fie echivalentă cu valoarea de piață, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate (a se vedea punctul 30 de mai sus). În plus, Curtea observă că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care apar pentru guvernul contestat în cazurile care se referă fie la întârzieri, fie la imposibilitatea obținerii unei decizii interne finale privind cererile de confiscare ilegală a bunurilor de către fostul regim comunist (a se vedea Brumărescu , citat mai sus, § 65) sau la vânzarea de către statul acestor bunuri către terți (a se vedea Străin și alții, citat mai sus, §§ 39-59). Întrebarea îndeplinirii acestor obligații este în prezent în așteptarea Comitetului Miniștrilor. 34. Curtea observă, de asemenea, că, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție, o cerere poate fi exclusă din lista cazurilor în orice etapă a procedurii, dacă este convins că această chestiune a fost rezolvată. 35. În plus, Curtea este convinsă că soluționarea a fost atinsă pe baza respectului drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 alineatul (1) în amendă) 36. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din lista Curții. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS ia act de termenele soluționării prietenoase atinse și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în această listă (art. 43 § 3 din Regulamentul Curții); hotărăște să scoată cazul din lista sa. Adoptat în limba engleză și în limba franceză și notificat în scris la 6 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.