CtEDO 06.04.2006 Auto

CASE OF SMOLEANU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.04.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list (friendly settlement)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASE OF SMOLEANU v. ROMANIA (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

GRAND CHAMBER CAUZA DE SMOLEANU c. ROMANIA (Documentul nr. 30324/96) HOTĂRÂREA (Resoluție în limba francă) STRASBOURG 6 aprilie 2006 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Smoleanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ședința în calitate de Mare Camera compusă din: Președintele Wildhaber C.L. Rozakis J.-P. Costa Sir Nicolas Bratza Bonello Bîrsan doamna Vajić, Hedigan, Pellonpää, dna Tsatsa-Nikolovska, Kovler, dna Steiner, Garlicki, Borrego Borrego, dna Fura-Sandström, Hajiyev dna judecători Jaeger și dna T.L. Primul secretar adjunct al Grandei Camere, care a deliberat în privat la 29 martie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 30324/96) împotriva României depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 30324/96) de către un național român, dna Elena Smoleanu (nr. 22 noiembrie 1995). Reclamantul, care a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentat de dl A. Vasiliu, avocat care practică la București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna B. Ramașcanu, a Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut, în special, că concluzia Curții de Apel din 13 iunie 1995 privind faptul că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii și refuzul său de a determina o a doua acțiune de recuperare a posesiunii au încălcat art. 6 din convenție. Reclamantul s-a plângut de asemenea că hotărârea Curții de Apel din 13 Iunie 1995, prezentată în primul set de proceduri de recuperare a posesiunii, a avut ca efect violarea dreptului ei la bucuria pașnică a bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenția (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. Prin decizia din 10 octombrie 2000 a unei Camere compusă de dna Palm, președinte, dna W. Thomassen, dl L. Ferrari Bravo, dl Bîrsan, dl J. Casadevall, B. Zupančič și T. Panțiru, judecători și M. O’Boyle, grefierul secțiunii, au declarat cererea admisibilă. Noiembrie 2001 Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit celui de a doua secțiune nou compusă (art. 52 § 1). Camera a fost compusă din următoarele judecători: dl J.-P. Costa, președinte, dl A.B. Baka, dl Gaukur Jörundsson, dl L. Loucaides, dl C. Bîrsan, dl M. Ugrekhelidze și dna Mularoni, precum și de dna S. Dollé, grefierul secțiunii. La 3 decembrie 2002, Camera a hotărât în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece reclamantul a fost respins dreptul de acces la un tribunal în ceea ce privește cele două acțiuni de recuperare a posesiunii și nici o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție deoarece reclamantul nu a avut o posesie în sensul articolului respectiv. Camera a acordat, de asemenea, reclamantului 5.000 de euro (EUR) pentru prejudicii morale. La 27 decembrie 2002, reclamantul a solicitat ca cazul să fie trimis la Marea Camera, în conformitate cu art. 43 din Convenția și art. 73. 10. La 24 septembrie 2003, grupul Marei Camere a acceptat această cerere. 11. Compoziția Marei Camere a fost determinată conform dispozițiilor art. 27 § 2 și 3 din Convenție și art. 24. 12. Reclamantul și Guvernul au depus fiecare un memorial. Reclamantul a depus, de asemenea, un memorial în răspuns la memorial guvernului. 13. O ședință planificată pentru 23 iunie 2004 a fost suspendată având în vedere faptul că procedurile interne de relevanță pentru procedurile din Convenția erau în așteptare și a fost reprogramată pentru 7 decembrie 2005, ședința a fost suspendată din nou, având în vedere că părțile urmăresc în mod activ o soluționare prietenoasă a cazului cu ajutorul grefierului (art. 38 § 1 litera (b) din Convenție). Părțile au fost conferite până la 27 februarie 2006 să acorde termenii unei soluții, în lipsa căreia o audiere va avea loc la 29 martie 2006 14. În urma diferitelor schimburi de corespondență între grefier și părți, Guvernul și reclamantul au prezentat declarații semnate oficial care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului, la 21 și, respectiv, 22 februarie 2006. 15. În consecință, la 7 martie 2006 a fost anulată audierea planificată pentru 29 martie 2006. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI 16. Reclamantul s-a născut în 1922 și locuiește în Ploiești. 17. La 20 ianuarie 1944 a primit, ca dotă de la tatăl ei, o casă din Ploiești („casa”), constă în două apartamente și un garaj, precum și terenul aprovizionat. 18. În 1950, când reclamantul era o asistentă șomeră și o văduvă, statul a luat posesia proprietății, în conformitate cu decretul 92/1950 privind naționalizarea. Reclamantul nu a fost niciodată informat cu privire la motivele sau baza juridică pentru expropriarea, dar a fost autorizat să utilizeze unul dintre apartamentele ca locatar al statului. 19. Între 1950 și 1955 reclamantul a solicitat autorităților în multe ocazii, susținând că dispozițiile decretului 92/1950 nu s-au aplicat la ea și a solicitat întoarcerea casei. Ea nu a primit niciun răspuns. 20. În 1954, statul a demolat garajul. Prima acțiune de recuperare a posesiei 21. Prin decizia „finală și executivă” din 13 ianuarie 1995 împotriva R.P., o societate de stat responsabilă pentru gestionarea locuințelor publice, prezentată în apel, Curtea de județ Prahova a permis o cerere de recuperare a posesiunii adusă de solicitant în 1994 și a ordonat returnarea casei la ea. A constatat că, în calitate de asistentă medicală și de văduvă de război din 1941, reclamantul a aparținut unei categorii de persoane la care decretul de naționalizare nu se aplică. 22. R.P. a interzis un recurs asupra punctelor de drept (recursări ) împotriva deciziei din cauza că instanța nu are competența de a examina aplicarea decretului nr. 92/1950 în acest caz. În hotărârea de 13 Iunie 1995 Curtea de Apel Ploiești a permis recursul, a anulat hotărârea din 13 ianuarie 1995 și a respins acțiunea reclamantului din cauza faptului că casa a devenit proprietatea statului în conformitate cu decretul nr. 92/1950 și faptul că instanța nu are competența de a determina dacă decretul a fost aplicat în mod corespunzător la ea. Curtea a adăugat această dispoziție privind repararea pentru confiscarea ilegală de proprietăți de către stat ar fi făcută în nouă legislație. pasajele relevante ale hotărârii se citesc după cum urmează: „Alegarea reclamantului că decretul nr. 92/1950 a fost aplicată în mod nedrept la ea este o întrebare care nu poate fi determinată de instanțe. ... Curtea județului a aplicat legea în mod necorespunzător în susținerea că are competența de a impugna aplicarea dispozițiilor legale referitoare la naționalizarea în cazul reclamantului. ... În plus, acțiunea reclamantului este prematură ... Dispoziția de compensare a daunelor suportate ca urmare a naționalizării va fi prevăzută într-o lege specială, astfel cum se prevede la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 77 din Legea nr. 58/1991.” Procedura de restituire a bunurilor în temeiul Legii nr. 112/1995 23. La 6 martie 1996, reclamantul a depus o cerere de restituire a casei cu consiliul administrativ din Ploiești Responsabil pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995 („Consiliul de Administrație”), declarând că ea a fost deportată de proprietatea ei în încălcarea decretului menționat anterior, 92/1950, și că Curtea județului Ploiești, în hotărârea sa din 13 ianuarie 1995, a afirmat că privarea de proprietăți era ilegală. 24. Într-o decizie din 17 iulie 1996 Consiliul de Administrație a împrumutat proprietatea apartamentului închiriat de către solicitant în ea și i-a acordat compensația pentru celălalt apartament („flat nr. 2”) și pentru teren, dar nu și-a acordat compensația pentru garajul care a fost demolat de stat. având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995, care a plasat un plafon pe suma compensației, Consiliul de administrație a hotărât că reclamantul are dreptul la 11.581.867 lei român (ROL) (3.016) pentru apartamentul care nu a fost returnat și ROL 19.156.500 (4.988) pentru terenul care nu a fost returnat. Potrivit reclamantului, suma compensației propuse a fost substanțial mai mică decât valoarea de piață a proprietății nereturnate. 25. La 17 august 1996, reclamantul a contestat decizia de mai sus în Tribunalul de Primă Instanță din Ploiești. La 10 septembrie 1996, în timp ce procedurile de restituire erau în așteptare, statul a vândut apartamentul nr. 2, care nu a fost returnat la foștii chiriași. 27. Procedurile de restituire au rămas în așteptare rezultatul celui de-al doilea acțiunea de recuperare a posesiunii, pe care reclamantul a depus-o în 1997 (a se vedea punctele 29-31 mai jos). 28. Procedura a fost reluată la o dată necunoscută, după ce Curtea de Apel Ploiești a fost hotărâtă la 30 martie 1998 în a doua acțiune de recuperare a posesiunii (a se vedea punctul 31 de mai jos). Acțiunea depusă de reclamant în vederea anulării hotărârii Consiliului de Administrație din 17 iulie 1996 a fost respinsă succesiv de Tribunalul de Primă Instanță din 3 septembrie 1998, Tribunalul județului Prahova din 21 ianuarie 1999 și, în ultima instanță, de Curtea de Apel din 23 aprilie 1999. Toate aceste instanțe au susținut decizia Consiliului de Administrație din 17 iulie 1996. A doua acțiune de recuperare a posesiunii 29. La 3 aprilie 1997, reclamantul a introdus o nouă acțiune de recuperare a posesiunii în Tribunalul de Primă Instanță. 30. Într-o hotărâre din 10 iunie 1997, instanța a respins acțiunea din cauza faptului că, prin alegerea de procedură administrativă, reclamantul a recunoscut că proprietatea a fost legal naționalizată și a fost, prin urmare, interzisă de a aduce o acțiune de recuperare a posesiunii. 31. Această hotărâre a fost susținută succesiv de Curtea Județeană la 27 Noiembrie 1997, Curtea de Apel a Ploiești la 30 martie 1998 și Curtea de Apel a Brașov la 16 decembrie 1998. Procedura de restituire a proprietăților în temeiul Legii nr. 10/2001 32. La 5 iulie 2001, reclamantul a depus o cerere la Consiliul Municipal al Ploiești în temeiul Legii nr. 10/2001 care solicită returnarea apartamentului nr. 2. 33. La 7 august 2001, Consiliul municipal Ploiești a informat reclamantul că apartamentul a fost vândut de stat la foștii chiriași la 10 septembrie 1996, însă această restituire a fost încă posibilă dacă ea a reușit să fie rescinsă prin ordin judecător (a se vedea punctul 34 mai jos). La 6 februarie 2002, reclamantul a introdus o procedură în cadrul Tribunalului de Primă Instanță, în temeiul legii nr. 10/2001, pentru a avea contractul de vânzare din 10 septembrie 1996 între statul și foștii locatari rescinși din cauza faptului că vânzarea a fost efectuată în timp ce procedurile legale erau în așteptare cu privire la legalitatea naționalizării proprietăților. În consecință, ea a solicitat restituirea apartamentului nr. 2, care a făcut obiectul acelui contract de vânzare. 35. Într-o hotărâre din 22 septembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță a permis cererea de rescisiune a vânzării, dar a respins cererea de restituire. Având în vedere faptul că casa a fost naționalizată ilegal, aceasta a declarat contractul de vânzare nul și nul pentru lipsa de bună credință din partea statului și a fostlor chiriași în semnarea contractului. Acesta a respins cererea de restituire a apartamentului nr. 2, subliniind totuși reclamantului că consiliul administrativ instituit pentru a face față cererilor depuse în temeiul Legii nr. 36. Atât reclamantul, cât și acuzații au făcut apel împotriva hotărârii din 22 septembrie 2003. 37. Într-o hotărâre din 25 martie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins atât recursul acuzaților privind licența vânzării, cât și apelul reclamantului privind cererea de restituire a apartamentului nr. 2. În ceea ce privește recursul depus de reclamant, instanța a susținut că orice acțiune juridică de recuperare a posesiunii de bunuri naționalizate a fost interzisă în urma intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că soluția adecvată constă în introducerea procedurilor administrative de restituire în temeiul legii respective. 38. Părțile au apelat la punctele de drept împotriva hotărârii din 25 martie 2004. 39. La 14 decembrie 2004, Curtea de Cassare (de anterior Curtea Supremă de Justiție) a respins recursul depus de inculpați și a permis recursul depus de reclamant în măsura în care a avut în vedere refuzul Curții de Apel de a-și determina cererea de restituire. Partea hotărârii din 25 martie 2004 privind rescizia vânzării a devenit astfel finală și imediat executabilă. În ceea ce privește partea recursului privind cererea de restituire, Curtea de cassare a remarcat că procedura administrativă de restituire în temeiul Legii nr. 10/2201 a fost suspendată (a se vedea punctul 33 de mai sus) și că, în consecință, reclamantul are dreptul atât de a cere rescindirea vânzării – ceea ce a făcut ea – și de a solicita restituirea proprietăților după rescisiunea contractului de vânzare. Curtea de cassare în consecință anulează hotărârea de 25 de ani. Martie 2004 în măsura în care instanța a refuzat să stabilească cererea de restituire și a trimis cazul Curții de Apel pentru o audiere proaspătă la acest punct. 40. În decizia din 21 decembrie 2004 primarul Ploiești a ordonat returnarea reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001, a întregii proprietăți, constituită dintr-o casă cu o suprafață de 120,40 mp și 229 mp de teren. 41. La 16 martie 2005, titlul reclamantului a fost înscris în Registrul Terenului. 42. Curtea de Apel din Ploiești a rendu hotărârea la 12 aprilie 2005. El a observat că vânzarea apartamentului nr. 2 a fost respinsă și nu a fost respinsă prin hotărârea finală din 14 decembrie 2004 și a susținut că, în consecință, părțile trebuie să fie restituite la poziția în care erau înainte de vânzare, iar apartamentul a trebuit să fie returnat reclamantului. Hotărârea din 12 aprilie 2005 este imediat executabilă. 43. Cumpărătorii apartamentului nr. 2 au interzis Curtea de Cassare cu privire la punctele de drept împotriva hotărârii din 12 aprilie 2005. Ei au căutat și au obținut o ședere a executării acestei hotărâri. În conformitate cu Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, de modificare a Codului de Procedură Civilă, Curtea de Apel Ploiești a fost conferită competenței de a prezenta recursul asupra punctelor de drept. A respins recursul într-o hotărâre finală din 4 noiembrie 2005. [GC] (nr. 28342/95, § 31-44, CEHR 1999-VII) și Străin și alții c. România (nr. 57001/00, § 19-26, CEHR 2005 ...) este, de asemenea, relevantă pentru acest caz. 45. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, a căror părți relevante sunt citate în cele menționate mai sus, Străin și altele cazul, a fost modificat prin Legea nr. 247, publicată în Jurnalul Oficial din 22 iulie 2005. Noul lege extinde tipurile de compensare disponibile, permițând celor care au dreptul la compensare să aleagă între compensarea sub formă de bunuri sau servicii și compensarea pecuniară echivalent cu valoarea pieței, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate. Legea nr. 247/2005 prevede, în plus, în partea VII, modul în care se calculează și se plătește compensația pentru bunurile care au trecut în mod incorect în proprietatea statului. Legea 46. La 21 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „1. Declar că Guvernul României oferă reclamantului să plătească o sumă globală de 10.000 EUR ( zece mii de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii ei înregistrate în temeiul nr. 30324/96 și în așteptare în fața Marei Camere. Această sumă, care acoperă, de asemenea, cheltuielile juridice legate de caz, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și este plătită în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar numit de către solicitant și/sau reprezentantul autorizat corespunzător. Această sumă este plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare, dobânzile simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale. Această plată, luată împreună cu decizia finală a Curții de Apel a Ploiești din 4 Noiembrie 2005 recunoașterea titlului solicitant asupra proprietății care a fost obiectul prezentei cereri și ordonând restituirea acesteia, constituie soluționarea finală a cazului. Guvernul subliniază în acest sens că, începând cu 4 noiembrie 2005, reclamantul își bucură efectiv de posesia proprietății. Această declarație nu presupune niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a convenției în afară de cea constatată de hotărârea Curții din 3 decembrie 2002. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei privind executarea hotărârii Curții în acest caz este un mecanism adecvat pentru asigurarea continuării îmbunătăților în contextul chestiunilor ridicate de acesta.” 47. La 22 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reprezentantul reclamantului: „1. Eu, Elena Smoleanu, remarc că Guvernul României sunt dispus să-mi plătească suma globală de 10.000 EUR (o zece mii de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii mele înregistrate în conformitate cu nr. 30324/96 și în așteptare înaintea Marei Camere. Această sumă, care să acopere orice prejudicii materiale și morale, precum și costurile și cheltuielile juridice legate de caz, se plătește în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar care să fie numit de mine sau de reprezentantul meu. Suma este plătită fără taxe care pot fi aplicabile, în termen de trei luni de la data hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Accept propunerea și renunță la orice alte cereri împotriva României în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că această plată, luată împreună cu decizia finală a Curții de Apel Ploiești din 4 noiembrie 2005 care recunoaște titlul meu asupra proprietății care a fost obiectul prezentei cereri și ordonând restituirea sa, constituie soluționarea finală a cauzei. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și cu mine am ajuns.” 48. Curtea ia notă de soluționarea prietenoasă atinsă între părți (art. 39 din Convenție). 2002 reclamantul a obținut restituirea proprietății care a fost obiectul prezentei cereri (a se vedea punctele 42 și 43 de mai sus). Nr. 247 din 22 iulie 2005. Această lege extinde tipurile de compensații disponibile și prevede că compensația ar trebui să fie echivalentă cu valoarea de piață, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate (a se vedea punctul 45 de mai sus). În plus, Curtea observă că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care apar pentru guvernul contestat în cazurile care se referă fie la întârzieri, fie la imposibilitatea obținerii unei decizii interne finale privind cererile de confiscare ilegală a bunurilor de către fostul regim comunist (a se vedea Brumărescu , citat mai sus, § 65) sau la vânzarea de către statul unor astfel de bunuri către terți (a se vedea Străin și alții, citat mai sus, §§ 39-59). Întrebarea îndeplinirii acestor obligații este în prezent pe calea Comitetului de Miniștri. 49. Curtea observă, de asemenea, că, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție, o cerere poate fi eliminată din lista sa de cazuri în orice etapă a procedurii, dacă este convins că această chestiune a fost rezolvată. 50. În plus, Curtea este convinsă că soluționarea a fost atinsă pe baza respectului drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 alineatul (1) în amendă) 51. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din lista Curții. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMUS ia act de termenele soluționării prietenoase atinse și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în această listă (art. 43 § 3 din Regulamentul Curții); hotărăște să scoată cazul din lista sa. Adoptat în limba engleză și în limba franceză și notificat în scris la 6 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-04-06
0,96
CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA
GRAND CHAMBER CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA (Application no. 35671/97) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 6 April 2006 This judgment is final but may be subject to editorial revision. In the case of Lindner and Hammermay
CtEDO 2006-04-06
0,94
CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA
GRAND CHAMBER CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA (Application no. 31549/96) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 6 April 2006 This judgment is final but may be subject to editorial revision. In the case of Popovici and Dumitres
CtEDO 2003-03-04
0,94
CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA
SECOND SECTION CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA (Application no. 31549/96) JUDGMENT STRASBOURG 4 March 2003 THIS CASE WAS REFERRED TO THE GRAND CHAMBER, WHICH DELIVERED JUDGMENT IN THE CASE ON 6 April 2006 This judgment will becom
CtEDO 2005-07-05
0,93
CASE OF MOLDOVAN AND OTHERS v. ROMANIA (No. 1)
FORMER SECOND SECTION CASE OF MOLDOVAN AND OTHERS v. ROMANIA (Applications nos. 41138/98 and 64320/01) JUDGMENT No. 1 ( friendly settlement ) STRASBOURG 5 July 2005 This judgment is final (as regards the applicants Valentina Rostaş, Lucreţi
CtEDO 2001-01-23
0,93
CASE OF BRUMARESCU v. ROMANIA (ARTICLE 41)
CASE OF BRUMĂRESCU v. ROMANIA (Application no. 28342/95) JUDGMENT (Just satisfaction) STRASBOURG 23 January 2001 In the case of Brumărescu v. Romania, The European Court of Human Rights, sitting as a Grand Chamber composed of the following
Sursă