CtEDO 04.03.2003 Auto

CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.03.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;No violation of P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE POPOVICI ȘI DUMITRESCU c. ROMANIA (Depunerea nr. 31549/96) HOTĂRÂREA Strasburg 4 martie 2003 Această Cază a fost referită GRAND CHAMBER, CARE A DELIVAT ÎN CAUZA LA 6 aprilie 2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Popovici și Dumitrescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: J.-P. Președintele Costa Loucaides, Bîrsan, Jungwiert, V. Butkevych, dna Thomassen, Mularoni, și dna Dollé Secționarul, care a deliberat în particular la 11 februarie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată în ultima dată menționată: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31549/96) împotriva României depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 31549/96) de trei resortisanți români, dna Irina Margaret Popovici, dna Sanda Popovici și dna Maria Margareta Dumitrescu, la 5 aprilie 1996. După moartea doamnei Maria Margareta Dumitrescu la 10 noiembrie 1997, moștenitorul ei, dna Maria Cristina Mauc Dumitrescu, un național francez și român, și-a exprimat dorința, la 9 mai 2000, de a continua procedura. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Tarcea, al Ministerului Justiției. Reclamanții au susținut, în special, că constatarea Curții de Apel de la Brașov, la 20 septembrie 1995, că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii și modificarea jurisprudenței în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție au fost contrare articolului 6 § 1 din convenție. De asemenea, reclamanții se plângeau că hotărârea avea ca efect violarea dreptului la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. Prin hotărârea din 10 octombrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulamentul de procedură). CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Primii doi solicitanți sunt cetățeni români născuți în 1930 și, respectiv, în 1932 și locuiesc în București. Al treilea reclamant, național român și francez, locuiește în Villebon sur Yvette, Franța. În 1934 S.D., tatăl celor doi solicitanți, a cumpărat o parcelă de teren în Predeal, România. În 1937 S.D. a construit o casă pe teren. 10. La 30 august 1946 statul a solicitat o cameră în casă, în conformitate cu o ordine de cerere a Consiliului Comunal Predeal, pe motivul că aceasta a fost necesară de o a treia persoană, M.A. 11. La 22 mai 1948, în urma unei cereri de către Ministerul Internului (MAI), prefectul Brașov a ordonat restituirea proprietarului, S.D. 12. La 13 În septembrie 1965, după cum se vede din hotărârile din acest caz, statul a naționalizat casa. 13. La 17 august 1971, Consiliul Municipal Brașov ( Consiliul Popular Județean Brașov ) a decis să transfere administrarea proprietăților de la compania de administrare a proprietăților de stat ( Intreprenderea de gospodărie locativă Brașov ) la Serviciul de Informații din România ( Conform informațiilor furnizate de solicitanți, în 1992 proprietatea a fost transferată la administrarea Serviciului de Informații din România (Serviciul Român de Informații – „SRI”). A. Prima acțiune de recuperare a posesiunii 15. În 1992 reclamanții, ca moștenitori, au depus o cerere în temeiul Legii nr. 18/91 pentru returnarea terenului pe care casa a fost construită. Într-o hotărâre din 25 noiembrie 1992, Tribunalul Brașov a respins cererea lor ca fiind nepotrivit că ar fi trebuit să fi intervins în instanțe administrative în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 29/90. 16. La 8 ianuarie 1993, primii doi reclamanți și Maria Margareta Dumitrescu a adus o acțiune de recuperare a posesiunii împotriva Centrului Militar de Comandă nr. 05024 din Ministerul Apărării din Tribunalul de Primă Instanță de Brașov. Au susținut că sunt moștenitorii S.D., că deținea terenuri de 2.686 m2 în Predeal, pe care a construit o casă, și că în 1946 o cameră din acea casă a fost solicitată, dar că statul a solicitat ulterior proprietatea ilegală. Ei au căutat să-și stabilească titlul pentru casă și terenuri ca moștenitori. 17. Într-o hotărâre din 25 mai 1993, Curtea a constatat că casa aparținea S.D.; că o cameră a fost solicitată în 1946 pentru o perioadă specifică; că casa a fost ulterior solicitată în întregime; și că de atunci statul a continuat să o ocupe, în ciuda faptului că proprietarul a protestat la cerere. Remarcand faptul că proprietatea reclamată a fost acum ocupată de Centrul de Comandă nr. 05007 din SRI, și constatând că ordinul de rechiziție nu ar fi putut avea efectul trecerii legale a proprietății în proprietatea statului și că casa a fost naționalizată în temeiul decretului nr. 92/1950, care nu a fost aplicat în mod legal, instanța a susținut că reclamanții sunt proprietarii legali ai casei și terenuri apropiate și a ordonat ca titlul de proprietate al statului să fie eliminat din registrul de terenuri și S.D. să fie înregistrat în calitate de proprietar. 18. IRS a recurs împotriva acestei hotărâri, declarând că, în temeiul articolului 5 din Legea privind proprietatea reală (Legea nr. 18/1991), proprietatea în cauză a devenit în mod definitiv proprietatea statului, care a susținut, în alternativă, că casa a fost naționalizată în 1965 în conformitate cu decretul 92/1950. 19. La 9 decembrie 1993, Curtea de judecată Brașov a permis recursul, a anulat hotărârea din 25 mai 1993 și a respins cererea reclamanților de recuperare a posesiunii pe fond. 20. În hotărârea din 7 iunie 1994, Curtea de Apel Brașov a permis recursul reclamanților, a remarcat că au existat defecte procedurale, a anulat decizia anterioară și a decis să trimită cazul Curții de Justiție a Județeanului Brașov pentru o reexaminare a recursului. 21. La 21 decembrie 1994, Curtea județului Brașov, reexaminând recursul SRI, l-a respins ca fiind nefondată. A considerat că rechiziția nu este un mijloc de transfer de titlu la proprietate, ci un act prin care un drept de utilizare ar putea fi conferit temporar. În plus, decretul nr. 92/1950 nu a fost aplicabil proprietății S.D., care, din cauza profesiei sale, nu a căzut în categoria de persoane ale căror proprietate ar putea fi naționalizată. 22. SRI a recurs împotriva deciziei din 21 decembrie 1994. În o hotărâre finală din 20 septembrie 1995, Curtea de Apel Brașov a permis recursul și a respins acțiunea de recuperare a posesiunii cu privire la fondul acesteia, susținând că instanțele au depășit competența lor atunci când au examinat legalitatea naționalizării casei și că problema nu poate fi soluționată decât prin legislație. B. A doua acțiune de recuperare a posesiunii 23. La 22 septembrie 1999, reclamanții au introdus o nouă acțiune de recuperare a posesiunii împotriva Ministerului Finanțelor, a Consiliului Comunal al SRI și Predeal. 24. În hotărârea din 5 mai 2000 Curtea județului Brașov a acordat cererea reclamanților, a constatat că acestea erau proprietarii legali ai proprietăților și a ordonat inculpaților să înceteze să își pună în aplicare dreptul de proprietate. 25. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, un recurs de către SRI a fost respins ca nefondat într-o hotărâre din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov. 26. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, în hotărârea din 4 decembrie 2001 Curtea Supremă de Justiție a hotărât să permită recursul SRI și să anuleze deciziile anterioare și să respingă acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii. Solicitarea de restituire în temeiul Legii nr. 112/95 27. Într-o dată neespecificată, reclamantul a depus o cerere de restituire la consiliul administrativ instituit pentru a face față cererilor depuse la Consiliul Municipal Brașov în temeiul Legii nr. 122/95 („Consiliul Administrativ”). În decizia administrativă din 29 iunie 1999, Consiliul Administrativ a acordat cererea și a ordonat returnarea clădirii reclamanților. 29. La 10 septembrie 1999, SRI a depus o opoziție la această decizie. 30. În hotărârea din 16 decembrie 1999, Tribunalul Brașov a respins această opoziție ca fiind nefondată. 31. La 9 mai 2000, Tribunalul județului Brașov a respins un recurs de către SRI ca fiind nefondat. 32. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, în hotărârea din 2000 Curtea de Apel Brașov a permis apelul și obiecția SRI, respingând astfel de hotărâre care ordonă returnarea clădirii. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ 33. Legislația și jurisprudența interne relevante sunt stabilite în hotărârea Brumărescu v. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31, 34, 35, 40-44, CEHR 1999-VII). HOTĂRÂREA I. MERITILE Afirmă încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție privind dreptul de acces la o instanță 34. Potrivit reclamanților, hotărârea Curții de Apel din 20 septembrie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] tribunal ..." 35. În memoria lor, reclamanții au susținut că concluzia Curții de Apel că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii este contrară dreptului de acces la o instanță consemnată la art. 21 din Constituția română și la art. 3 din Codul Civil român, care se referă la negarea justiției. 36. Guvernul a admis că reclamantul nu avea acces la o instanță, dar a susținut că acest lucru a fost temporar și, în orice caz, justificat de necesitatea de a asigura respectarea normelor procedurale și de a păstra principiul separarii competențelor. 37. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă hotărârea din septembrie 1995 a încălcat art. 6 § 1 din convenție. Curtea reiterează că, în cazul menționat anterior, Brumărescu (a se vedea §§ 61-62), a concluzionat că Curtea Supremă de Justiție nu are competența de a decide litigii, cum ar fi acțiunea de recuperare a posesiunii în cauza instantană, încălcată art. 6 § 1 din Convenție. Curtea observă că, în cauza instantană, Curtea de Apel din Brașov a adoptat aceeași abordare cu Curtea Supremă de Justiție în cazul menționat mai sus, în sensul că a constatat că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii. 39. În plus, hotărârea Curții de Apel Brașov, în hotărârea sa din 20 septembrie 1995, de a exclude acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii din jurisdicția instanțelor, este, în sine, contrar dreptului de acces la o instanță garantată de art. 6 § 1 din Convenție. 40. Astfel, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 în acest sens. B. Prezenta încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 41. Reclamanții se plângeau că hotărârea Curții de Apel Brașov avea ca efect violarea dreptului la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 42. Reclamanții au susținut că această hotărâre, prin care proprietățile lor au fost considerate aparțin statului și că hotărârile anterioare au fost respinse, a constituit o privare a dreptului lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor. 43. Guvernul a reiterat obiecția că cererea era incompatibilă ratione materiae, pe care le-au ridicat în etapa de admisibilitate și s-au referit la decizia Ioana Asikis c. Grecia (n. 48229/99, 22 iunie 2000) privind conceptul de „poșezie” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Ei au susținut că numai o decizie finală (și irevocabilă) ar putea fi considerată o posesie în sensul Convenției și că reclamanții nu au beneficiat de o astfel de decizie. 44. Curtea reiterează că reclamanții pot invoca doar o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care procedurile pe care le-au plâns legate de „posesiuni”, în sensul acestei dispoziții, presupus aparținând acestora. În acest caz, reclamanții au introdus o procedură în fața autorităților interne competente pentru recuperarea deținerii unei locuințe. În acest sens, ei au încercat să stabilească un drept de proprietate asupra proprietății care erau aparținute tatălui lor, dar la momentul depunerii cererii originare nu mai era proprietatea tatălui lor sau a reclamanților înșiși. În consecință, procedura nu se referă la o „deținere existentă” a reclamanților (a se vedea Malhous c. Republica Cehă (dec.), [GC], nr. 33071/96, p. 17). 45. Curtea reiterează că competența de a determina o situație de fapt și de a aplica dreptul intern intră în primul rând în instanța națională. Deoarece Curtea nu poate specula în ceea ce ar fi fost rezultatul procedurii în cazul în care instanța internă ar fi determinat disputa, rezultă că reclamanții nu au reușit să stabilească că au avut o „așteptare legitimată” în ceea ce privește proprietatea proprietății solicitate. 46. În aceste condiții, Curtea concluzionează că reclamanții nu au avut titlul de posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 citat mai sus. 47. În consecință, Curtea concluzionează că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 C. Aplicarea articoluluiui 41 din Convenția 48. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 49. În cazul în care nu se acordă restituirea, reclamanții au solicitat o sumă echivalentă cu valoarea actuală a proprietăților lor – și anume, în conformitate cu raportul de experți prezentat la Curte, 108.400 de dolari SUA (USD) (130.208 euro (EUR)) pentru casa și 98.400 USD (93.687 EUR) pentru terenurile adiacente. 363.701) în chirie nerambursată pentru perioada 1946-2000 50. Guvernul a contestat aceste sume și a susținut că valoarea reală a clădirii era de USD 138.943 (132.288). În ceea ce privește chiria nerambursată, Guvernul a susținut că suma a fost gonflată și că, în orice caz, statul român nu ar trebui să fie ținut responsabil pentru măsurile luate înainte de a 20 iunie 1994, când Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată. 51. Curtea reiterează că nu a găsit încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea punctul 46 de mai sus). Prin urmare, cererile de ajutor în cadrul acestui cap trebuie refuzate. Prejudiciu moral 52. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 50 000 USD (EUR) 47.605) pentru pagubele nepecuniare suferite din cauza suferinței “grave, insuportabile și necomparabile” pe care Curtea de Apel Brașov le-a infligit. 53. Guvernul a respins această afirmație, susținând că nu ar putea fi luată în considerare nicio daune nepecuniară. În plus, în conformitate cu Guvernul, reclamanții nu au dovedit că au suferit așa cum s-a afirmat sau că există o legătură cauzală între această suferință și presupusele încălcări ale Convenției. 54. Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat o ingerință gravă cu dreptul reclamanților de a respecta dreptul lor de acces la o instanță, pentru care suma de 6.000 EUR ar reprezenta o compensare echitabilă pentru daunele nepecuniare suportate. Costuri și cheltuieli 55. Reclamanții au solicitat rambursarea de 1,105 USD (EUR) 1.052), pe care le-au defalcat în contul detaliat pe care l-au prezentat: (a) USD 913 (869) pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și taxele juridice suportate în încercarea de restabilire a dreptului lor de proprietate; (b) USD 44 (41) pentru valoarea clădirii; (c) USD 148 (140) pentru diverse cheltuieli (telefon, fotocopie, notar). 56. Guvernul nu a contestat rambursarea costurilor suportate, cu condiția ca tichetele să fie depuse și au susținut că suma de USD 913 nu este „credibilă”. 57. Curtea remarcă că reclamanții au produs voucheruri numai pentru raportul de experți, taxele notariale și alte cheltuieli (postaj, telefonie). În aceste circumstanțe, Curtea consideră oportună atribuirea în comun a reclamanților 192 EUR sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță; că, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, nu s-a încălcat 1, susține că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data în care aceasta devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 6000 EUR (sex mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 192 EUR (o sută nouăzeci și nouăzeci de euro) pentru costurile și cheltuielile; și (iii) că aceste sume vor fi convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data de decontare; deține că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontare, dobânzile simple se achită pe sumele indicate la 3 (i) și (ii) la o rată egală cu rata de împrumutare marginală a Băncii Centrale Europene în această perioadă, la care ar trebui adăugat trei puncte procentuale; restul cererii pentru o justă satisfacție.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-04-06
0,96
CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA
GRAND CHAMBER CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA (Application no. 31549/96) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 6 April 2006 This judgment is final but may be subject to editorial revision. In the case of Popovici and Dumitres
CtEDO 2006-04-06
0,94
CASE OF SMOLEANU v. ROMANIA
GRAND CHAMBER CASE OF SMOLEANU v. ROMANIA (Application no. 30324/96) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 6 April 2006 This judgment is final but may be subject to editorial revision. In the case of Smoleanu v. Romania, The European Co
CtEDO 2006-11-02
0,93
CASE OF MATICA v. ROMANIA
THIRD SECTION CASE OF MATICA v. ROMANIA (Application no. 19567/02) JUDGMENT STRASBOURG 2 November 2006 FINAL 02/02/2007 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to e
CtEDO 2006-04-06
0,93
CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA
GRAND CHAMBER CASE OF LINDNER AND HAMMERMAYER v. ROMANIA (Application no. 35671/97) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 6 April 2006 This judgment is final but may be subject to editorial revision. In the case of Lindner and Hammermay
CtEDO 2005-07-05
0,93
CASE OF MOLDOVAN AND OTHERS v. ROMANIA (No. 1)
FORMER SECOND SECTION CASE OF MOLDOVAN AND OTHERS v. ROMANIA (Applications nos. 41138/98 and 64320/01) JUDGMENT No. 1 ( friendly settlement ) STRASBOURG 5 July 2005 This judgment is final (as regards the applicants Valentina Rostaş, Lucreţi
Sursă