CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list (friendly settlement)
CASE OF POPOVICI AND DUMITRESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2006)
GRAND CHAMBER CAUZA DE POPOVICI ȘI DUMITRESCU v. ROMANIA (Documentul nr. 31549/96) JUDGUL (Resoluție franceză) STRASBOURG 6 aprilie 2006 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Popovici și Dumitrescu v. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ședința ca Marea Camere compusă din: Președintele Wildhaber C.L. Rozakis J.-P. Costa Sir Nicolas Bratza Bonello Bîrsan dna Vajić, Hedigan, Pellonpää, Dna Tsatsa-Nikolovska, Kovler, dna Steiner, Garlicki, Borrego Borrego, dna Fura-Sandström, Hajiyev dna judecători Jaeger și dna T.L. Primul secretar adjunct al Grandei Camere, care a deliberat în privat la 29 martie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 31549/96) împotriva României depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de trei resortisanți români, dna Irina Margareta Popovici, dna Sanda Popovici și dna Maria Margareta Dumitrescu („reclamanții”), la 5 aprilie 1996. După moartea doamnei Maria Margareta Dumitrescu la 10 noiembrie 1997, moștenitorul ei, dna Maria Cristina Mauc Dumitrescu, națională franceză și română, și-a exprimat dorința, la 9 mai 2000, de a continua procedura. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să numească dna Maria Margareta Dumitrescu ca una dintre reclamante, chiar dacă această capacitate ar trebui acum atribuită dnei Maria Cristina Mauc Dumitrescu. Reclamanții au fost reprezentați de dl A. Vasiliu, avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna B. Ramașcanu, a Ministerului Afacerilor Externe. Reclamanții au susținut, în special, că constatarea Curții de Apel de la Brașov, la 20 septembrie 1995, că instanța nu are competența de a determina o acțiune de recuperare a posesiunii și modificarea jurisprudenței, în urma unei hotărâri de conducere a Curții Supreme de Justiție la 2 Februarie 1995 este contrar articolului 6 § 1 din Convenție. Reclamanții se plâng de asemenea că hotărârea Curții de Apel a avut efectul de a viola dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum a fost garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, atunci când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Prin hotărârea din 27 iunie 2000 a unei Camere a Primei Secțiuni a Curții, compusă de dna E. Palm, președinte, dna W. Thomassen, dl Gaukur Jörundsson, dl R. Türmen, dl C. Bîrsan, dl J. Casadevill și dl Dl. Maruste, judecători și dl M. O’Boyle, grefierul secțiunii, au declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit celui de-al doilea secțiunea nou compusă (art. 52 § 1). Camera a fost compusă din următoarele judecători: dl J.-P. Costa, președinte, dl L. Loucaides, dl C. Bîrsan, dl. Jungwiert, dl V. Butkevych, dna W. Thomassen și dna Mularoni, precum și dna S. Dolle, grefierul secțiunii. La 4 martie 2003, camera a pronunțat hotărârea, hotărând în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece reclamanții au fost negați de dreptul de acces la un tribunal și nu au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece reclamanții nu au deținut o posesie în sensul articolului respectiv. De asemenea, a susținut că statul contestat ar trebui să plătească reclamanților 6.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral și 192 EUR pentru costuri și cheltuieli. La 30 mai 2003, reclamanții au solicitat ca cazul să fie înaintat Marei Camere, în conformitate cu art. 43 din Convenție și art. 73. La 24 septembrie 2003, grupul Marei Camere a acceptat această cerere. 10. Compoziția Marei Camere a fost determinată în conformitate cu dispozițiile art. 27 § § 2 și 3 din Convenție și art. 24. 11. Reclamanții și Guvernul au depus fiecare un memorial. Reclamanții au depus, de asemenea, un memorial în răspuns la memorial guvernului. 12. O audiție programată pentru 24 iunie 2004 a fost suspendată având în vedere faptul că procedurile interne germane în cazul erau pendente. A fost reprogramată pentru 7 decembrie 2005. Ședința a fost suspendată din nou, având în vedere că părțile urmăresc în mod activ o soluționare prietenoasă a cazului cu asistența grefierului (art. 38 § 1 litera (b) din Convenție). Părțile au fost conferite până la 7 martie 2006 pentru a conveni cu privire la termenii unei soluții, în lipsa căreia o ședință va avea loc la 29 martie 2006. 13. În urma diverselor schimburi de corespondență între grefier și părți, la 7 martie 2006, Guvernul și reclamanții au prezentat declarații semnate oficial care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. 14. În consecință, la 7 martie 2006, a fost anulată audierea planificată pentru 29 martie 2006. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI 15. Primii doi solicitanți s-au născut în 1930 și, respectiv, în 1932 și trăiesc în București. Al treilea reclamant locuiește în Villebon-sur-Yvette, Franța. 16. În 1934, S.D., tatăl reclamanților, un profesor universitari, a achiziționat o parcelă de teren de 1,690 mp în Predeal, România. În 1937 S.D. a avut o casă construită pe teren. 17. La 30 august 1946, o cameră în casă a fost solicitată în conformitate cu o ordine a Consiliului Comunal Predeal. 18. La 22 mai 1948 prefectul Brașov a ordonat restituirea casei și a terenului („proprietatea”) proprietarului, S.D., dar proprietatea nu a fost niciodată returnată. 19. La 13 septembrie 1965, biroul notarial Brașov a înregistrat că proprietatea a fost naționalizată în temeiul decretului 92/1950 privind naționalizarea. 20. La 17 august 1971, prefectul Brașov a hotărât să plaseze proprietatea sub administrarea unei filiale a Departamentului de Securitate de Stat (Securitate 21. În 1992, administrarea proprietății a fost transferată Serviciului de Informații din România ( Serviciul Român de Informatii – „SRI” – succesorul Securității Primul acțiuni de recuperare a posesiunii 22. La 8 ianuarie 1993, primii doi solicitanți și Maria Margareta Dumitrescu au introdus o acțiune de recuperare a posesiunii în Tribunalul de Primă Instanță de la Brașov împotriva Centrului de Comandă Militară SRI nr. 05024. Ei au susținut că ei au fost moștenitorii S.D., că el deținea 2.686 mp de teren în Predeal pe care a avut o casă construită, și că în 1946 o cameră în acea casă a fost rechiziționată, dar că ulterior statul a confiscat ilegal întregul proprietate. Ei au căutat să-și stabilească titlul pentru casă și teren ca moștenitori. 23. În hotărârea din 25 mai 1993, instanța a constatat că ordinul de rechiziție nu ar fi putut avea efectul de a atribui legal proprietatea proprietății proprietăților în stat și că naționalizarea proprietăților în temeiul decretului nr. 92/1950 au fost ilegale. În consecință, instanța a susținut că reclamanții sunt proprietarii de drept al casei și terenurilor și a ordonat ca titlul de proprietate al statului să fie eliminat din registrul de terenuri și că întârziatul S.D. să fie înregistrat ca proprietar. 24. Într-o hotărâre finală din 20 septembrie 1995, Curtea de Apel Brașov a permis recursul SRI cu privire la punctele de drept și a respins acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii, susținând că instanțele de mai jos și-au depășit competența atunci când au examinat legalitatea naționalizării, deoarece aceste chestiuni nu pot fi soluționate decât prin statut. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 112/95 25. Într-o dată neespecificată, reclamanții au depus o cerere de restituire a proprietății la Consiliul Administrativ al Consiliului Orașului Brașov înființat pentru a se ocupa de punerea în aplicare a Legii nr. 122/1995 („Consiliul Administrativ”). 26. În decizia administrativă din 29 iunie 1999, Consiliul de administrație a permis cererea și a ordonat returnarea proprietății la solicitanți. 27. La 10 septembrie 1999, SRI a depus o cerere de a depune decizia administrativă din 29 iunie 1999. 28. În o hotărâre finală și executivă, în apel, Curtea de județ Brașov a susținut decizia administrativă, constatând în special că licența naționalizării nu a putut fi tratată în conformitate cu procedura de opoziție prevăzută de Legea nr. 112/1995. 29. În hotărârea din 24 octombrie 2000, Curtea de Apel Brașov a permis recursul SRI cu privire la punctele de drept, anulând hotărârea Consiliului de Administrație în care a ordonat returnarea proprietății. Acesta a constatat că Consiliul de administrație nu a avut dreptul să ia o decizie, dar a avut obligația de a-și amâna concluziile până la o nouă acțiune de recuperare a posesiunii, adusă la 22 februarie 1999, au fost tratate de instanțe. La 22 februarie 1999, reclamanții au introdus o nouă acțiune de recuperare a posesiunii împotriva statului (reprezentat de Ministerul Finanțelor) și a Consiliului Comunal Predeal. 31. La 21 februarie 2003, Tribunalul județului Brașov a permis acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii. 32. Într-o hotărâre finală și ireversibilă din 15 noiembrie 2005, Curtea de Cassare a susținut hotărârea din 21 februarie 2003 33. Începând cu 20 februarie 2006, reclamanții au beneficiat de posesia efectivă ca urmare a încheierii unui act de livrare și primire a casei cu foștii ocupanți, SRI. II. DREPTUL DOMESTIC RELEVANT ȘI PRACTICĂ 34. Legea și practicile interne relevante, menționate în cazul Brumărescu v. România [nr. 28342/95, § 31-44, CEHR 1999-VII] și Străin și alții v. România (nr. 57001/00, § 19-26, CEDH 2005 ...), sunt, de asemenea, relevante în cazul în cauză. 35. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, a căror părți relevante sunt citate în Străin și alții menționate mai sus. cazul, a fost modificat prin Legea nr. 247, publicată în Jurnalul Oficial din 22 iulie 2005. Noul lege extinde tipurile de compensare disponibile, permițând celor care au dreptul la compensare să aleagă între compensarea sub formă de bunuri sau servicii și compensarea pecuniară echivalent cu valoarea pieței, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate. Legea nr. 247/2005 prevede, în plus, în partea VII, modul în care se calculează și plătește compensația pentru bunurile care au trecut în mod incorect în proprietatea statului. Legea 36. La 7 martie 2006, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „1. Declar că Guvernul României oferă reclamanților să plătească o sumă totală de 13.000 EUR (trei mii de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii lor înregistrate în conformitate cu nr. 31549/96 și în așteptare în fața Marei Camere. Această sumă, care acoperă, de asemenea, cheltuielile juridice legate de caz, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și se plătește în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar numit de către solicitanți și/sau reprezentantul lor autorizat corespunzător. Această sumă este plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare, dobânzile simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Această plată, luată împreună cu decizia finală a Curții de cassare din 15 noiembrie 2005, recunoașterea dreptului reclamanților la proprietatea care a fost obiectul prezentei cereri, constituie soluționarea finală a cauzei. Guvernul se angajează în continuare să pună în aplicare pe deplin decizia judiciară menționată mai sus, astfel încât să asigure bucuria neinteresată a reclamanților de dreptul lor la proprietatea în cauză. În acest scop, subliniez că: (a) începând cu 20 februarie 2006, reclamanții se bucură efectiv de posesia lor ca urmare a încheierii unui act de livrare și primire a casei cu Serviciul de Informații din România, fostul proprietar al clădirii; (b) Ministerul Finanțelor, care a reprezentat Guvernul în cadrul procedurii interne, semnează, în mod imediat, în conformitate cu legislația internă, actul de livrare și primire a proprietății, confirmand astfel titlul exclusiv al reclamanților asupra proprietății. Această declarație nu presupune niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a convenției în afară de cea constatată de hotărârea Curții din 4 martie 2003. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la executarea hotărârii Curții în acest caz este un mecanism adecvat pentru asigurarea continuării îmbunătățirilor în contextul chestiunilor ridicate de acesta.” 37. La 7 martie 2006, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitanți: „1. Noi, Irina Margareta Popovici, Sanda Popovici și Maria Cristina Dumitrescu, reținem că guvernul României sunt pregătiți să ne plătească suma globală de 13.000 EUR (trei mii de euro) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii noastre înregistrate sub nr. 31549/96 și în așteptare în fața Marei Camere. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu material și nepecuniare, precum și costurile și cheltuielile juridice legate de caz, se plătește în euro, care urmează să fie convertită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății, la un cont bancar care să fie numit de noi și/sau de reprezentantul nostru. Suma este plătită fără taxe care pot fi aplicabile, în termen de trei luni de la data hotărârii pronunțate de Marea Camera în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații împotriva României în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declarăm că această plată, luată împreună cu decizia finală a Curții de cassare din 15 noiembrie 2005, recunoașterea dreptului nostru la proprietatea, care a fost obiectul prezentei cereri, constituie soluționarea finală a cazului. 3. De asemenea, luăm notă de angajamentul Guvernului de a pune în aplicare pe deplin decizia finală a Curții de Cassare din 15 noiembrie 2005 recunoașterea titlului nostru de proprietate asupra proprietății care a fost obiectul prezentei cereri. În acest scop, remarcăm că: (a) începând cu 20 februarie 2006, ne bucurăm efectiv de posesia noastră ca urmare a încheierii unui act de livrare și primire a casei cu Serviciul de Informații din România, fostul proprietar al clădirii; (b) Ministerul Finanțelor, care a reprezentat Guvernul în procedurile interne, semnează, în viitorul imediat, în conformitate cu legislația internă, actul de livrare și primire a proprietății, confirmând astfel titlul nostru exclusiv asupra proprietății. Această declarație este făcută în contextul unei așezări prietenoase pe care guvernul și am ajuns.” 38. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți (art. 39 din Convenție) și constată că, de la adoptarea hotărârii de la Camera din 4 martie 2003, reclamanții au obținut restituirea proprietăților care au făcut obiectul prezentei cereri (a se vedea punctele 30-32 de mai sus). De asemenea, menționează că a fost adoptată o nouă lege privind restituirea, și anume Legea nr. 247 din 22 iulie 2005. Această lege extinde tipurile de compensare disponibile și prevede că compensarea ar trebui să fie echivalentă cu valoarea de piață, la momentul acordării, a bunurilor care nu pot fi returnate (a se vedea punctul 34 mai sus). În plus, Curtea observă că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care apar pentru guvernul contestat în cazurile care se referă fie la întârzieri, fie la imposibilitatea obținerii unei decizii interne finale privind cererile de confiscare ilegală a bunurilor de către fostul regim comunist (a se vedea Brumărescu , citat mai sus, § 65) sau la vânzarea de către statul acestor bunuri către terți (a se vedea Străin și alții, citat mai sus, §§ 39-59). Întrebarea îndeplinirii acestor obligații este în prezent în așteptare în fața Comitetului de Miniștri. 39. Curtea observă, de asemenea, că, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție, o cerere poate fi eliminată din lista sa de cazuri în orice etapă a procedurii, dacă este convins că această chestiune a fost rezolvată. 40. În plus, Curtea este convinsă că soluționarea a fost atinsă pe baza respectului drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 alineatul (1) în amendă) 41. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din lista Curții. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS ia act de termenele soluționării prietenoase atinse și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în această listă (art. 43 § 3 din Regulamentul Curții); hotărăște să scoată cazul din lista sa. Adoptat în limba engleză și în limba franceză și notificat în scris la 6 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.