Patrichi împotriva României

La originea afacerii se găsește o cerere (nr. 1597/02) îndreptată împotriva României și pe care trei cetățeni ai acestui Stat, membri ai aceleiași familii, Domnul Cornel Alexandru și Doamna Cornelia Patrichi, un cuplu căsătorit, precum și fiul lor, Domnul Alexandru Radu Patrichi, („reclamanții"), au sesizat Curtea pe 12 septembrie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenție").

Reclamanții, care beneficiază de asistență juridică, sunt reprezentați de Doamna P. Suica-Neagu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul sau, Doamna R. Rizoiu, apoi de Doamna B. Ramașcanu, din ministerul afacerilor externe.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată de examinarea afacerii (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Pe 24 iunie 2005, președintele celei de-a treia secții a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Prevalând-se de art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât ca admisibilitatea și fondul afacerii să fie examinate în același timp.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul afacerii (art. 59 § 1 din regulament). IN FAPT

Pe 17 octombrie 1989, ca urmare a emigrării reclamanților, Statul a confiscat, în virtutea decretului nr. 223/1974, bunul imobiliar aparținând lor situat la nr. 51 al străzii Ghica Tei, la București, compus dintr-o casă cu patru camere și un teren atașat de 232 m². Acest bun fusese cumpărat în 1978 de primul reclamant. A. Acțiune în revendicare împotriva Statului

Pe 11 ianuarie 1993, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București cu o acțiune în revendicare a bunului, împotriva primariei București și a societății „A", administratoare a locuințelor de stat.

Prin sentință din 29 iunie 1993, tribunalul a admis acțiunea lor, a constatat nulitatea deciziei de confiscare și a ordonat autorităților administrative să le restitue bunul. Tribunalul a considerat că decretul nr. 223/1974 prevăzând confiscarea bunurilor imobiliare ale emigranților era contrar dispoziții constituționale privind protecția dreptului de proprietate. Prin urmare, Statul luase posesia bunului fără titlu valabil.

Pe 30 noiembrie 1993, tribunalul județean din București a declarat irrecevabil apelul interpetat de părțile pârâte, pentru neachitarea taxei de timbru.

Prin hotărâre din 31 martie 1994, curtea de apel din București a respins recursul primariei București pentru nu a fi fost format în fața instanței care pronunțase decizia atacată.

Pe 23 mai 1994, primarul din București a ordonat restituirea bunului. Prin proces-verbal din 8 iunie 1994, reclamanții au fost puși în posesie a acestui bun. Această punere în posesie a fost doar formală deoarece imobilul era deja ocupat de G.G., G.V. și G.V. ca chiriaș. B. Acțiune în expulzarea chiriașilor

Pe 18 mai 1994, reclamanții au inițiat o acțiune în expulzarea chiriașilor în fața tribunalului de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București. Susțineau că sunt proprietari ai bunului și că chiriaașii îl locuiesc fără nici un titlu valabil. Reclamanții au pus la dispoziția chiriașilor, în vederea închirierii, alt apartament, situat în același cartier și au cerut tribunalului să ordoneze chiriașilor mutarea în el.

Prin sentință din 23 noiembrie 1994, tribunalul a ordonat expulzarea chiriașilor și le-a ordonat mutarea în apartamentul oferit de reclamanți.

Pe 22 aprilie 1996, în apelul lui G.G., G.V. și G.V., tribunalul județean din București a anulat sentința și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiat. Tribunalul s-a bazat pe faptul că, ca urmare a unui recurs în anulare format de procurorul general (vezi mai jos), sentința din 23 noiembrie 1994, favorabilă reclamanților, fusese anulată. C. Recurs în anulare și vânzare a bunului

Pe 5 iulie 1995, procurorul general al României a format în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare a sentinței din 23 noiembrie 1994, cu motivul că judecătorii depășiseră competența examinând legalitatea aplicării decretului nr. 223/1974.

Prin hotărâre din 15 martie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților. A subliniat că legea era un mod de achiziție a proprietății, că Statul își însușise casa în virtutea decretului nr. 223/1974 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de tribunale.

Pe 1 noiembrie 1996, Statul a vândut casa și terenul atașat chiriașilor G.G., G.V. și G.V. D. A doua acțiune în revendicare împotriva Statului

Pe 13 februarie 1997, reclamanții au inițiat, împotriva primariei din București, o a doua acțiune în revendicare a bunului litigios în fața tribunalului de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București. Susțineau că bunul lor fusese confiscat în virtutea unei decizii care nu li fusese comunicată și fără ca ei să perceapă nici o despăgubire pentru această pierdere. Au cerut judecătorilor să constate că dispoziții legii nr. 112/95 nu se aplicau în spețe deoarece confiscarea bunului fusese făcut „fără titlu".

Prin sentință din 3 martie 1997 tribunalul a admis acțiunea și a ordonat restituirea bunului reclamanților. Tribunalul a considerat că decretul nr. 223/1974 era contrar dispoziții constituționale privind protecția proprietății și, în orice caz, confiscarea bunului fusese o măsură „abuzivă". Tribunalul a considerat de asemenea că dispoziții legii nr. 112/95 nu se aplicau în spețe. Lipsind apel, sentința a devenit definitivă.

Pe 22 iulie 1997, primarul din București a ordonat restituirea bunului reclamanților. E. Acțiune în anularea contractului de vânzare

Pe 16 septembrie 1998, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București cu o acțiune în anularea contractului de vânzare încheiat pe 1 noiembrie 1996. Susțineau că bunul lor fusese vândut în aplicarea dispoziți legii nr. 112/95, în timp ce conform dispozitivului sentinței definitive din 3 martie 1997 această lege nu se aplica în spețe.

Prin sentință din 2 noiembrie 1999, tribunalul a admis acțiunea lor și a anulat contractul de vânzare. A considerat că Statul luase posesia bunului fără titlu valabil și că, prin urmare, bunul nu putea face obiectul unui contract de vânzare încheiat în virtutea legii nr. 112/95.

Pe 13 decembrie 2000, în apelul terților cumpărători, tribunalul județean a anulat sentința și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiat. A estimat că recursul în anulare, care anulase titlul de proprietate al reclamanților, permisese chiriașilor, care erau de bună credință, să cumpere bunul.

Prin hotărâre din 10 mai 2001, curtea de apel din București a respins recursul reclamanților și a confirmat decizia pronunțată în instanța doi. F. Cerere de restituire în aplicarea legii nr. 10/2001

Rezultă din elementele dosarului că în 2001 reclamanții au depus în fața primariei din București o cerere de restituire a bunului litigios în întregime. Printr-o scrisoare din 16 august 2001, primaria din București a informat agentul Guvernului că nici o soluție favorabilă cererii reclamanților nu era posibilă din cauza absenței anumitor documente atestând dreptul de proprietate al acestora asupra bunului respectiv.

Curtea reamintește că, conform articolului 34 din Convenție, ea poate fi sesizată de o cerere de către „orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Statele Părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele sale". Rezultă că pentru a satisface condițiile puse de această dispoziție, fiecare reclamant trebuie să fie în măsură de a demonstra că este direct afectat de încălcarea sau încălcările Convenției pe care le susține (vezi, printre altele, Brumǎrescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII).

În spețe, Curtea observă că doar Domnul Cornel Alexandru și Doamna Cornelia Patrichi au participat la procedurile interne (vezi paragrafele 8-26 mai sus) și că hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată de curtea de apel din București a fost pronunțată doar împotriva lor. Sigur, s-ar putea considera că aceștia au inițiat actiuni interne și în numele fiului lor, minor la acea vreme, dar ulterior, acesta din urmă, devenit major, nu a participat cu nimic la procedurile inițiate. Prin urmare, al treilea reclamant, care nu a fost direct afectat de procedurile litigioase, nu se poate pretinde victimă a unei încălcări la adresa sa.

Rezultă că privitor la Domnul Alexandru Radu Patrichi, cererea este incompatibilă ratione personae cu dispoziți Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4. B. Privind fondul cererii

Privitor la pretența ridicată de Domnul Cornel Alexandru și Doamna Cornelia Patrichi, Curtea constată că aceasta nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că nu se confruntă cu nici un motiv de irrecevabilitate și deci o declară recevabilă.

Guvernul consideră că acțiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici o influență asupra dreptului de proprietate al reclamanților, deoarece nici titlul lor de proprietate nici șansele lor de obținere a posesiei bunului nu au fost afectate. Conform Guvernului, constatarea bunei credințe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamanților, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorilor. Astfel, conform Guvernului, procedura litigioasă nu a prejudiciat dreptul de proprietate al reclamanților, care aveau ocazia de a iniția o acțiune în revendicare. Conform Guvernului, chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, aceasta era prevăzută de lege, urmăreau un scop legitim și era proporționată. În fine, Guvernul consideră că reclamanții puteau obține o despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001.

Reclamanții contestă această teză. Conform lor, în ciuda recunoașterii definitive, pe 3 martie 1997, a dreptului lor de proprietate asupra bunului litigios, le este imposibil să expulzeze terții cumpărători, care se opun cu un contract de vânzare al aceluiași bun, validat pe 10 mai 2001 de curtea de apel din București. Consideră ineficace căile de recurs indicate de Guvern și calific jurisprudența internă în materie drept „contradictorie și confuză".

Curtea reamintește că, în afacerea Străin mai sus citată (§§ 39 și 59), a considerat că vânzarea de către Stat a bunului cuiva terților de bună credință, chiar atunci când precede confirmarea în justiție a unei maniere definitive a dreptului de proprietate al altcuiva, combinată cu absența totală a despăgubirii, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, în afacerea Păduraru mai sus citată (§ 112), Curtea a constatat că Statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerenție față de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. De asemenea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitate de a recupera întreaga proprietate sa în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul s-o i-o restituie.

În spețe, Curtea nu vede motiv să se abată de jurisprudența mai sus citată, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în afacerea Brumărescu mai sus citată, în prezenta afacere, terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să fie supus unei confirmări definitive. Și, ca în afacerea Străin mai sus citată, reclamanții în spețe au fost recunoscuți proprietari legitimi, tribunalele judecând incontestabil titlul lor de proprietate, ținând seama de caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 9-12 mai sus).

Curtea observă că vânzarea bunului reclamanților în virtutea legii nr. 112/1995 i-a împiedicat să se bucure de dreptul lor de proprietate și că nici o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși au depus o cerere de despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută terților, ei nu au primit până acum nici o răspuns favorabil.

Curtea observă că pe 22 iulie 2005, legea nr. 247/2005 a fost adoptată, modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii vânzabile a bunului care nu poate fi restituit, persoanelor găsindu-se în aceeași situație ca reclamanții. Curtea observă că legea precitată propune, pentru persoanele nefiind în posibilitate de obținere a restituirii bunului în natură, acordarea unei despăgubirii sub forma unei participări, ca acționari într-un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele având vocația să primească despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea observă că pe 29 decembrie 2005, societatea anonimă Proprietatea, a fost înscrisă în Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să poată fi obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de agrementare de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare („CNVM"). Conform calendarului previzional al Proprietății, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârșitul anului 2006.

În spețe, presupunând că cererea de restituire formată de reclamanți în virtutea legii nr. 10/2001 să fie recevabilă și să poată face obiectul unei despăgubirii, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să aibă ca rezultat acordarea efectivă a unei indemnizații reclamanților și că cererea acestora pe baza legii mai sus menționate nu a fost obiect a nici unei examinări de mai mult de cinci ani. De altfel, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 modificând-o nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii de persoane care, ca reclamanții, au fost privați de bunurile lor restituite în virtutea unei sentințe definitive.

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat la nr. 51 al străzii Ghica Tei, la București, combinat cu absența totală a despăgubirii de aproape nouă ani, le-a determinat să suporte o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, a existat în spețe o încălcare a acestei dispoziții.

Potrivit articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Statului Părți contractant nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

Reclamanții cer 220 000 EUR reprezentând valoarea bunului. Au depus un raport de periție în acest sens. Cer 60 000 EUR pentru lipsa de bucurie a bunului pe parcursul zece ani, precum și 50 000 EUR cu titlu de daune morale. Cer în fine rambursarea a 300 EUR reprezentând taxele suportate pentru periția tehnică imobiliară și traducerea anumitor documente.

Guvernul estimează că valoarea de piață a bunului este 106 359 EUR. Furnizează avizul unui expert imobiliar în acest sens. Privitor la suma reprezentând chiriile neperceput, Guvernul consideră că în principiu, nu se datorează o asemenea despăgubire și invocă, printre altele, afacerea Buzatu c. România (nr. 34642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). Privitor la prejudiciul moral, Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt excesive raport la jurisprudența Curții (Străin c. România mai sus citat, § 84) și estimează că hotărârea putea constitui, de sine stătător, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.

În observațiile lor în răspuns, reclamanții consideră că avizul expertului folosit de Guvern nu ține seama de valoarea reală a terenului atașat casei. În fine, susțin că periția lor a fost realizată de un expert tehnic imobiliar, agreat de ANEVAR („Asociația Națională a Evaluatorilor României"), organism care respectă standardele internaționale în materie. Privitor la despăgubirea solicitată cu titlu de lipsa de bucurie, reclamanții consideră că jurisprudența invocată de Guvern nu se aplică în prezenta afacere, deoarece ei nu mai au posibilitate de a se vedea restituit bunul în natură.

În circumstanțele specifice, Curtea estimează că restituirea casei situate la nr. 51 al străzii Ghica Tei, la București, și a terenului atașat de 232 m², după cum ordonat prin sentința definitivă pronunțată pe 3 martie 1997 de tribunalul de primă instanță al celui de-al doilea cartier din București, ar coloca reclamanții cât se poate de mult în o situație echivalentă cu aceea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În defectul efectuării unei asemenea restituri de Statul pârât în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că el trebuie să verse interesaților, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului.

Pe acest subiect, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 purtând modificare a legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrate în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparații datorate în caz de acte ilicite și confirmate într-o manieră constantă de ea însăși în jurisprudența sa referitoare la privări ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) mai sus citat, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică abuzive naționalizările operate de regimul comunist și prevede obligația restituirii în natură a bunului ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire pentru motiv, de pildă, de vânzare a bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate la nivelul valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 ale legii).

Curtea observă că „punctul de vedere" depus de expertul Guvernului este bazat pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu l-a vizitat. Ținând seama de periția furnizată de reclamanți și de informațiile de care dispune Curtea privind prețurile pieței imobiliare locale, estimează valoarea de piață actuală a bunului la 175 000 EUR.

De altfel, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atentate la dreptul reclamanților la respectul bunurilor lor, pentru care suma 5 000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Privitor la sumele solicitate cu titlu de chiriile neperceput, Curtea nu putea specul privind posibilitatea și randamentul unei închirieri a casei în cauză (Buzatu c. România, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). B. Taxe și cheltuieli

Reclamanții solicită 300 EUR cu titlu al taxelor suportate pentru perizia imobiliară, și taxele de traducere. Au depus în dosar copii ale facturilor justificative.

Guvernul nu a depus nici o observație pe această chestiune.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

Ținând seama de elementele în posesia Curții și de criteriile mai sus menționate, Curtea estimează rezonabilă suma 300 EUR și o acordă reclamanților. C. Dobânzi de intârziere

Curtea consideră potrivit de bazat rata dobânzilor de intârziere pe rata dobânzii de plasament marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea recevabilă în atât cât privește Domnul Cornel Alexandru și Doamna Cornelia Patrichi, și irrecevabilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul situat la nr. 51 al străzii Ghica Tei, la București în termen de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitiva, în conformitate cu art. 44 din Convenție; b) că în absența unei asemenea restituri în termenul sus-menționat, Statul defendent va trebui să plătească reclamanților o sumă de 175 000 EUR pentru daune materiale, plus orice dobândă de intârziere calculată conform alineatului 57 al prezentei hotărâri; 4. Declară că Statul defendent trebuie să plătească reclamanților 5 000 EUR pentru daune morale; 5. Declară că Statul trebuie să ramburseze reclamanților 300 EUR pentru taxe și cheltuieli; 6. Respinge pretența reclamanților pentru daune suplimentare. Vincent Berger J. Hedigan Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 1597/02) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, membres de la même famille, M. Cornel Alexandru et M me Cornelia Patrichi, un couple marié, ainsi que leur fils, M. Alexandru Radu Patrichi, (« les requérants »), ont saisi la Cour le 12 septembre 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M e P. Suica-Neagu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me R. Rizoiu, puis par M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 24 juin 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, il a été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 17 octobre 1989, à la suite de l'émigration des requérants, l'Etat confisqua, en vertu du décret n o 223/1974, le bien immobilier leur appartenant sis au n o 51 de la rue Ghica Tei, à Bucarest, composé d'une maison de quatre pièces et d'un terrain afférent de 232 m². Ce bien avait été acheté en 1978 par le premier requérant. A. Action en revendication contre l'Etat

Le 11 janvier 1993, les requérants saisirent le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest d'une action en revendication du bien, contre la mairie de Bucarest et la société « A », administratrice des logements d'Etat.

Par un jugement du 29 juin 1993, le tribunal fit droit à leur action, constata la nullité de la décision de confiscation et ordonna aux autorités administratives de leur restituer le bien. Le tribunal jugea que le décret n o 223/1974 prévoyant la confiscation des biens immobiliers des émigrés était contraire aux dispositions constitutionnelles en matière de protection du droit de propriété. Par conséquent, l'Etat avait pris possession du bien sans titre valable.

Le 30 novembre 1993, le tribunal départemental de Bucarest déclara irrecevable l'appel interjeté par les parties défenderesses, pour défaut de paiement de la taxe de timbre.

Par un arrêt du 31 mars 1994, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours de la mairie de Bucarest pour n'avoir pas été formé devant la juridiction qui avait rendu la décision attaquée.

Le 23 mai 1994, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien. Par un procès-verbal du 8 juin 1994, les requérants furent mis en possession dudit bien. Cette mise en possession n'a été que formelle car l'immeuble était déjà occupé par G.G., G.V. et G.V. en tant que locataires. B. Action en expulsion des locataires

Le 18 mai 1994, les requérants formèrent une action en expulsion des locataires devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest. Ils faisaient valoir qu'ils étaient les propriétaires du bien et que les locataires l'habitaient sans aucun titre valable. Les requérants mirent à la disposition des locataires, pour location, un autre appartement, situé dans le même arrondissement et demandèrent au tribunal d'ordonner aux locataires d'y emménager.

Par un jugement du 23 novembre 1994, le tribunal ordonna l'expulsion des locataires et leur ordonna d'emménager dans l'appartement offert par les requérants.

Le 22 avril 1996, sur appel de G.G., G.V. et G.V., le tribunal départemental de Bucarest cassa le jugement et rejeta l'action des requérants comme mal fondée. Le tribunal se fonda sur ce qu'à la suite d'un recours en annulation formé par le procureur général (voir ci-dessous), le jugement du 23 novembre 1994, favorable aux requérants, avait été annulé. C. Recours en annulation et vente du bien

Le 5 juillet 1995, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation du jugement du 23 novembre 1994, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n o 223/1974.

Par un arrêt du 15 mars 1996, la Cour suprême de justice annula le jugement et, sur le fond, rejeta l'action des requérants. Elle souligna que la loi était un moyen d'acquisition de la propriété, que l'Etat s'était approprié la maison en vertu du décret n o 223/1974 et rappela que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux.

Le 1 er novembre 1996, l'Etat vendit la maison et le terrain afférent aux locataires G.G., G.V. et G.V. D. Seconde action en revendication contre l'Etat

Le 13 février 1997, les requérants formèrent, contre la mairie de Bucarest, une seconde action en revendication du bien litigieux devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest. Ils faisaient valoir que leur bien avait été confisqué en vertu d'une décision qui ne leur avait jamais été communiquée et sans qu'ils aient perçu aucune indemnisation pour cette perte. Ils demandaient aux juges de constater que les dispositions de la loi n o 112/95 ne trouvaient pas d'application en l'espèce car la confiscation du bien avait été faite « sans titre ».

Par un jugement du 3 mars 1997 le tribunal fit droit à l'action et ordonna la restitution du bien aux requérants. Le tribunal jugea que le décret n o 223/1974 était contraire aux dispositions constitutionnelles concernant la protection de la propriété et, qu'en tout état de cause, la confiscation du bien avait été une mesure « abusive ». Le tribunal jugea également que les dispositions de la loi n o 112/95 n'étaient pas applicables en l'espèce. Faute d'appel, le jugement devint définitif.

Le 22 juillet 1997, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien aux requérants. E. Action en annulation du contrat de vente

Le 16 septembre 1998, les requérants saisirent le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest d'une action en annulation du contrat de vente conclu le 1 er novembre 1996. Ils faisaient valoir que leur bien avait été vendu en application des dispositions de la loi n o 112/95, alors que selon le dispositif du jugement définitif du 3 mars 1997 cette loi ne trouvait pas application en l'espèce.

Par un jugement du 2 novembre 1999, le tribunal fit droit à leur action et annula le contrat de vente. Il jugea que l'Etat avait pris possession du bien sans un titre valable et que, par conséquent, le bien ne pouvait pas faire l'objet d'un contrat de vente conclu en vertu de la loi n o 112/95.

Le 13 décembre 2000, sur appel des tiers acquéreurs, le tribunal départemental annula le jugement et, sur le fond, rejeta l'action des requérants comme mal fondée. Il estima que le recours en annulation, qui avait annulé le titre de propriété des requérants, avait permis aux locataires, qui étaient de bonne foi, d'acheter le bien.

Par un arrêt du 10 mai 2001, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours des requérants et confirma la décision rendue en deuxième instance. F. Demande en restitution en application de la loi n o 10/2001

Il ressort des éléments du dossier qu'en 2001 les requérants déposèrent devant la mairie de Bucarest une demande de restitution du bien litigieux dans son intégralité. Par une lettre du 16 août 2001, la mairie de Bucarest informa l'agent du Gouvernement de ce qu'aucune suite favorable à la demande des requérants n'était possible en raison de l'absence de certains documents attestant le droit de propriété de ceux-ci sur ledit bien. II.

La Cour rappelle que, selon l'article 34 de la Convention, elle peut être saisie d'une requête par « toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses protocoles ». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout requérant doit être en mesure de démontrer qu'il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu'il allègue (voir, entre autres, Brumǎrescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 50, CEDH 1999-VII).

En l'espèce, la Cour observe que seuls M. Cornel Alexandru et M me Cornelia Patrichi ont pris part aux procédures internes (voir paragraphes 8 ‑ 26 ci ‑ dessus) et que l'arrêt du 10 mai 2001, rendu par la cour d'appel de Bucarest a été prononcé uniquement à leur encontre. Certes, on pourrait considérer que ceux-ci ont engagé les actions internes aussi au nom de leur fils, mineur à l'époque, mais, par la suite, ce dernier, devenu majeur, n'a aucunement participé aux procédures engagées. Par conséquent, le troisième requérant, qui n'a pas été directement affecté par les procédures litigieuses, ne peut dès lors se prétendre victime d'une violation à son égard.

Il s'ensuit qu'en ce qui concerne M. Alexandru Radu Patrichi, la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3, et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4. B. Sur le bien-fondé de la requête

Pour ce qui est du grief soulevé par M. Cornel Alexandru et M me Cornelia Patrichi, la Cour constate que celui-ci n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. II.

Les requérants allèguent que la vente du bien aux locataires G.G., G.V. et G.V., validée par l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 10 mai 2001, a méconnu l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement considère que l'action en annulation du contrat de vente n'a aucune incidence sur le droit de propriété des requérants, car ni leur titre de propriété ni leur chances d'obtenir la possession du bien n'ont été affectées. D'après le Gouvernement, le constat de la bonne foi des acheteurs n'équivaut ni à une négation du titre de propriété des requérants, ni à une confirmation du titre des acquéreurs. Ainsi, selon le Gouvernement, la procédure litigieuse n'a pas porté atteinte au droit de propriété des requérants, qui avaient l'occasion de former une action en revendication. Selon le Gouvernement, même si la décision litigieuse constitue une ingérence dans le droit de propriété des requérants, celle-ci était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était proportionnée. Enfin, le Gouvernement estime que les requérants pouvaient obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001.

Les requérants contestent cette thèse. Selon eux, malgré la reconnaissance définitive, le 3 mars 1997, de leur droit de propriété sur le bien litigieux, il leur est impossible d'expulser les tiers acheteurs, qui opposent un contrat de vente du même bien, validé le 10 mai 2001 par la cour d'appel de Bucarest. Ils considèrent comme inefficaces les voies de recours indiquées par le Gouvernement et qualifient la jurisprudence interne en la matière de « contradictoire et confuse ».

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée (§§ 39 et 59), elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation contraire à l'article 1 du Protocole n o 1.

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112), la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Brumărescu précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété des requérants sur ce bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et, comme dans l'affaire Străin précitée, les requérants en l'espèce ont été reconnus propriétaires légitimes, les tribunaux ayant jugé incontestable leur titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation (paragraphes 9 ‑ 12 ci ‑ dessus).

La Cour observe que la vente du bien des requérants en vertu de la loi n o 112/1995 les empêche de jouir de leur droit de propriété et qu'aucun dédommagement ne leur a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu'ils aient déposé une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 pour la partie vendue aux tiers, ils n'ont reçu à ce jour aucune réponse favorable.

La Cour note que, le 22 juillet 2005, la loi n o 247/2005 a été adoptée, modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur vénale du bien qui ne peut être restitué, aux personnes se trouvant dans la même situation que les requérants. La Cour observe que la loi précitée propose, pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation, en tant qu'actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières (OPCVM). En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005, la société anonyme Proprietatea , a été inscrite au Registre du Commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Selon le calendrier prévisionnel de Proprietatea , qui a été modifié à plusieurs réprises, l'entrée effective en bourse est prévue pour la fin de l'année 2006.

En l'espèce, à supposer que la demande de restitution formée par les requérants en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité aux requérants et que la demande de ces derniers fondée sur la loi susmentionnée n'a fait objet d'aucun examen depuis plus de cinq ans. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu priver de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif.

Dès lors, la Cour considère que le fait que les requérants ont été privés de leur droit de propriété sur l'immeuble sis au n o 51 de la rue Ghica Tei, à Bucarest, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis presque neuf ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garantis par l'article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. III.

Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. »

Les requérants demandent 220 000 EUR représentant la valeur du bien. Ils ont déposé un rapport d'expertise en ce sens. Ils demandent 60 000 EUR pour le défaut de jouissance du bien pendant dix ans, ainsi que 50 000 EUR au titre du dommage moral. Ils demandent enfin le remboursement des 300 EUR représentant les frais encourus pour l'expertise technique immobilière ainsi que pour la traduction de certains documents.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est de 106 359 EUR. Il fournit l'avis d'un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu'en principe, il n'y a lieu pas d'octroyer une telle indemnisation et invoque, entre autres, l'affaire Buzatu c. Roumanie (n o 34642/97, § 18, 25 janvier 2005). Pour ce qui est du préjudice moral, le Gouvernement considère que les pretentions des requérants sont excessives par rapport à la jurisprudence de la Cour ( Străin c. Roumanie precité, § 84) et estime que l'arrêt pourrait constituer, en soi, une réparation satisfaisante du prejudice moral subi.

Dans leurs observations en réponse, les requérants considèrent que l'avis de l'expert employé par le Gouvernement ne tient pas compte de la valeur réelle du terrain afférent à la maison. Enfin, ils font valoir que leur expertise a été réalisée par un expert technique immobilier, agréé par ANEVAR (« Association nationale des évaluateurs de Roumanie »), organisme qui respecte les standards internationaux en la matière. Quant à l'indemnisation sollicitée au titre du défaut de jouissance, les requérants considèrent que la jurisprudence invoquée par le Gouvernement ne trouve pas application dans la présente affaire, car ils n'ont plus de possibilité de se voir restituer leur bien en nature.

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de la maison sise au n o 51 de la rue Ghica Tei, à Bucarest, et du terrain afférent de 232 m², telle qu'ordonnée par le jugement définitif rendu le 3 mars 1997 par le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu'illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d'actes illicites et confirmés d'une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23 ).

En effet, la nouvelle loi qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution en nature d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

La Cour observe que le « point de vue » soumis par l'expert du Gouvernement est fondé sur une valeur hypothétique, puisque l'expert ne l'a pas visité. Compte tenu de l'expertise fournie par les requérants ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 175 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit des requérants au respect de leur bien, pour lequel la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location de la maison en question ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). B. Frais et dépens

Les requérants sollicitent 300 EUR au titre des frais encourus pour l'expertise immobilière, ainsi que les frais de traduction. Ils ont versé au dossier copies des factures justificatives.

Le Gouvernement n'a soumis aucune observation à ce sujet.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 300 EUR et l'accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour autant qu'elle concerne M. Cornel Alexandru et M me Cornelia Patrichi, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit restituer aux requérants le bien sis au n o 51 de la rue Ghica Tei, à Bucarest dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, 175 000 EUR (cent soixante­quinze mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; 4. Dit que l'Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes : a) 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; b) 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens ; 5. Dit que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président