Cosgarea și alții împotriva României

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3474/97 prezentate de Lucia COSGAREA și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și M. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 noiembrie 1996 și înregistrată la data de 3 februarie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat să o examineze, face ca următoarea decizie să se nască în 1908 și să locuiască la Fagăraș.

În 1936, reclamanta și soțul ei au cumpărat un bun imobil situat la Fagaraș. La 12 august 1947, bunurile lor au fost rechiziționate de către l … În conformitate cu informațiile furnizate de reclamantă, acestea au fost forțate să părăsească clădirea. La 3 octombrie 1952, primăria din Fagaș que . 111 din 27 august 1951, bunul menționat devenise proprietate asupra statului, pe motiv că a fost abandonat. La 28 noiembrie 1967, statul a înscris, în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, dreptul său de proprietate pe registrul funciar. Din 1988, bunul este sediul Parchetului pe lângă tribunalul de primă instanță din Fagaș. La 18 aprilie 1997, reclamanta a murit. Moștenitorii săi au fost M. Emilia Lutas și dl Iuliu Boeriu.

Prima acțiune în revendicare în 1993, reclamanta a dat în justiție primăria din Fagăraș și procurorul general al României și a solicitat instanței să constate că nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, deoarece naționalizarea făcută în temeiul decretelor menționate anterior fusese ilegală. Prin hotărârea din 31 martie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din Fagaș a primit acțiunea reclamantei și a considerat că aceasta a încălcat decretul nr. 111/1951 și că proprietatea sa fusese confiscată și că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate, în temeiul decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și că, prin urmare, reclamanta era proprietarul legitim al bunului.

Prin decizia din 6 septembrie 1993, tribunalul departamental din Brașov a respins recursul la Parchetul General ca nefondat. Prin Hotărârea din 28 decembrie 1993, Curtea de apel din Brașov a respins recursul la Parchetul General ca nefondat. Astfel, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin intermediul unei căi de atac ordinare. La o dată nespecificată, recurenta și-a înscris dreptul de proprietate pe registrul funciar. La 7 aprilie 1994, recurenta încheie un contract de închiriere cu Parchetul pe lângă Tribunalul de Primă Instanță din Fagăraș, având ca obiect bunul revendicat. La hotărârea Curții Supreme de Justiție La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive din 31 martie 1993 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanțele și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretelor nr. 218/1960 și 712/1966.

Prin hotărârea din 22 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Ea a constatat că … Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov nu a putut pronunța hotărârea sa, constatând că reclamanta era adevăratul proprietar al bunului pe care îl deținea prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul membru respectiv le-a abuzat în mod corespunzător. Cea de-a doua acțiune în revendicare în 1999, moștenitorii recurentei, Emilia Lutas și Iuliu Nicolae Boeriu, au formulat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Fagăraș o acțiune în revendicare a bunului, obiect al cererii, împotriva Primăriei din Fagaraș și a Parchetului General pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Prin aceeași acțiune, aceștia au solicitat instanței să recunoască calitatea de moștenitori ai recurentei și, prin urmare, să își înregistreze dreptul de proprietate pe registrul funciar. Prin hotărârea din 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Fagaș a respins acțiunea pe motiv că bunul, ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, aparținea domeniului public și, prin urmare, era inalienabil. printr-o decizie din 1999, tribunalul departamental din Brașov a dat dreptul la apelul moștenitorilor recurentei și a decis să retrimite cauza în fața primilor judecători. Prin hotărârea din 30 noiembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Fagãraș a dat dreptul la acțiunea moștenitorilor reclamantei, a considerat că naționalizarea binelui încălca legile în vigoare și că statul nu avea un titlu de proprietate valabil asupra bunurilor.

Parchetul general a recurs împotriva acestei hotărâri. Prin decizia din 15 noiembrie 1999 Martie 2000, tribunalul județ din Brașov a dat dreptul la recursul Parchetului General și a trimis cauza în fața primilor judecători. Tribunalul a hotărât că Ministerul Finanțelor ar fi trebuit să fie citat și prezentat în acest litigiu, în numele statului român. Prin hotărârea din 3 iulie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Fagăraș a dat dreptul la acțiunea moștenitorilor reclamantei, a constatat că bunul fusese naționalizat fără titlu valabil și a înscris pe registrul funciar dreptul lor de proprietate. Parchetul general a făcut apel împotriva acestei hotărâri. Prin decizia din 29 iulie 2000 noiembrie 2000, tribunalul departamental din Brașov a respins recursul ca nefondat.

Potrivit informațiilor furnizate de moștenitorii recurentei, prin Hotărârea din 22 mai 2001, tribunalul departamentului Brașov a respins recursul la Parchetul General. Hotărârea din 3 iulie 2000 a devenit astfel definitivă. La 5 octombrie 1999, Curtea a informat guvernul, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, și l-a invitat să prezinte în scris observații, ceea ce a făcut la 28 decembrie 1999. Moștenitorii recurentei nu au prezentat nicio observație cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. La 15 iunie 2001, moștenitorii au informat Curtea cu privire la faptul că, în urma unei a doua acțiuni în revendicare, aceștia și-au recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al prezentei inculpații.

Cu această ocazie au solicitat Curții să suspende procedura până la expirarea termenului de un an, în care procurorul general ar putea introduce o acțiune în anulare Prin scrisoarea din 8 februarie 2002, grefa a informat moștenitorii recurentei că Curtea ar putea anula cererea de rol. Această scrisoare a rămas fără răspuns din partea acestora. În special, recurenta susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a soluționa o acțiune în revendicare era contrară articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, aceasta se plângea că această hotărâre avea ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 Curtea observă că instanțele nu au prezentat nicio observație cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. De asemenea, aceasta remarcă faptul că instanțele nu au răspuns la avertismentul de radiere a rolului. În lumina circumstanțelor din speță, Curtea concluzionează că acestea nu mai intenționează să mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Pe de altă parte, nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr…

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 34704/97 présentée par Lucia COSGAREA et autres contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 mars 2003 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 novembre 1996 et enregistrée le 3 février 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est née en 1908 et résidait à Făgăraș.

En 1936, la requérante et son mari achetèrent un bien immeuble sis à Făgăraș. Le 12 août 1947, leur bien fut réquisitionné par l’Etat et mis à la disposition du service roumain des renseignements « Securitate ». Selon les informations données par la requérante, ils furent contraints de quitter l’immeuble. Le 3 octobre 1952, la mairie de Făgăraș décida qu’en vertu du décret n o 111 du 27 août 1951, ledit bien était devenu propriété de l’Etat, au motif qu’il avait été abandonné. Le 28 novembre 1967, l’Etat inscrivit, en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966, son droit de propriété sur le registre foncier. Depuis 1988, le bien est le siège du parquet auprès du tribunal de première instance de Făgăraș.

Le 18 avril 1997, la requérante décéda. Ses héritiers sont M me Emilia Lutas et M. Iuliu Boeriu. A. La première action en revendication En 1993, la requérante assigna en justice la mairie de Făgăraș et le procureur général de la Roumanie. Elle demandait au tribunal de constater qu’elle n’avait jamais perdu son droit de propriété sur le bien en question, car la nationalisation faite en vertu desdits décrets avait été illégale. Par jugement du 31 mars 1993, le tribunal de première instance de Făgăraș accueillit l’action de la requérante. Il releva que c’était en violation du décret n o 111/1951 que son bien avait été confisqué. Il jugea ensuite que l’Etat n’avait pas acquis légalement le droit de propriété, en vertu des décrets n o s 218/1960 et 712/1966 et que, dès lors, la requérante était la propriétaire légitime du bien.

Le parquet général interjeta appel contre le jugement du 31 mars 1993. Par décision du 6 septembre 1993, le tribunal départemental de Brașov rejeta l’appel du parquet général comme mal fondé. Par arrêt du 28 décembre 1993, la cour d’appel de Brașov rejeta le recours du parquet général comme mal fondé. Ainsi, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie de recours ordinaire. A une date non précisée, la requérante inscrivit son droit de propriété sur le registre foncier. Le 7 avril 1994, la requérante conclut un contrat de location avec le parquet auprès du tribunal de première instance de Făgăraș, ayant comme objet le bien revendiqué.

B. L’arrêt de la Cour suprême de justice A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre le jugement définitif du 31 mars 1993 devant la Cour suprême de justice, au motif que les tribunaux avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application des décrets n os 218/1960 et 712/1966. Par arrêt du 22 mai 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication de la requérante. Elle constata que l’Etat s’était approprié le bien en question, en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966, et jugea que l’application de ces décrets ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux.

Par conséquent, le tribunal de première instance de Brașov n’avait pu rendre son jugement, constatant que la requérante était la véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était approprié abusivement. C. La seconde action en revendication En 1999, les héritiers de la requérante, M me Emilia Lutas et M. Iuliu Nicolae Boeriu, formèrent devant le tribunal de première instance de Făgăraș une action en revendication du bien, objet de la requête, à l’encontre de la mairie de Făgăraș et du parquet général auprès de la Cour suprême de justice.

Par la même action, ils demandaient au tribunal de reconnaître leur qualité d’héritiers de la requérante et, par conséquent, d’inscrire leur droit de propriété sur le registre foncier. Par un jugement de 1999, le tribunal de première instance de Făgăraș rejeta l’action au motif que le bien, à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, appartenait au domaine public et était donc inaliénable. Par une décision de 1999, le tribunal départemental de Brașov fit droit à l’appel des héritiers de la requérante et décida de renvoyer l’affaire devant les premiers juges. Par jugement du 30 novembre 1999, le tribunal de première instance de Făgăraș fit droit à l’action des héritiers de la requérante, estima que la nationalisation du bien méconnaissait les lois en vigueur et que l’Etat n’avait pas un titre valable de propriété sur le bien.

Le parquet général interjeta appel contre ce jugement. Par décision du 15 mars 2000, le tribunal départemental de Brașov fit droit à l’appel du parquet général, et renvoya l’affaire devant les premiers juges. Le tribunal jugea que le ministère des finances aurait dû être cité et comparaître dans ce litige, au nom de l’Etat roumain. Par jugement du 3 juillet 2000, le tribunal de première instance de Făgăraș fit droit à l’action des héritiers de la requérante, constata que le bien avait été nationalisé sans titre valable, et ordonna l’inscription, sur le registre foncier, de leur droit de propriété. Le parquet général interjeta appel contre ce jugement. Par décision du 29 novembre 2000, le tribunal départemental de Brașov rejeta l’appel comme mal fondé.

Selon les informations fournies par les héritiers de la requérante, par arrêt du 22 mai 2001, la cour d’appel de Brașov rejeta le recours du parquet général. Le jugement du 3 juillet 2000 devint ainsi définitif. PROCEDURE Le 5 octobre 1999, la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 b) du Règlement de la Cour, et l’a invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il a fait le 28 décembre 1999. Les héritiers de la requérante n’ont soumis aucune observation sur la recevabilité et le fond de l’affaire. Le 15 juin 2001, les héritiers ont informé la Cour de ce qu’à la suite d’une deuxième action en revendication, ils avaient vu reconnaître leur droit de propriété sur le bien, objet de la présente requête.

A cette occasion ils ont demandé à la Cour « d’ajourner la procédure jusqu’à l’expiration du délai d’un an, dans lequel le procureur général pourrait former un recours en annulation ». Par lettre du 8 février 2002, le greffe a averti les héritiers de la requérante que la Cour pourrait rayer la requête du rôle. Cette lettre est restée sans réponse de leur part. GRIEFS La requérante alléguait, en particulier, que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, elle se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

EN DROIT La Cour observe que les requérants n’ont soumis aucune observation sur la recevabilité et le fond de l’affaire. Elle note aussi que les requérants n’ont pas répondu à l’avertissement de radiation du rôle. A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que ceux-ci n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle.

S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président