ZELGER ET RAINER c. ITALIE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 50840/12 Josef ZELGER și Josef RAINER împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 27 iunie 2023 într-un comitet compus din Péter Paczolay, președintele Gilberto Felici, Raffaele Sabato, judecători și de Liv Tigerstedt, graffière adjuncte de secțiune cererea n 50840/12 împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Josef Zelger și domnul Josef Rainer, născuți în 1966 și 1952, cu reședința la Bolzano și Laives, reprezentați de domnul T. Piccolruaz, avocat la Bolzano, au sesizat Curtea la 9 august 2012 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce ați intenționat acest lucru, prezentați următoarea decizie: Cererea se referă la restricția de utilizare, fără a fi compensată, a fondurilor reclamanților prin clasificarea lor într-o rezervă de vânătoare de drept și la tratamentul discriminatoriu care ar rezulta din aceasta în raport cu proprietarii deja concesionari ai unei rezerve private de vânătoare înainte de intrarea în vigoare a Legii provinciale nr. 14/ Proprietari de terenuri situate în provincia autonomă Bolzano, la 24 februarie 2004, reclamanții au sesizat autoritățile provinciale competente în materie de vânătoare și pescuit în vederea obținerii autorizației de a constitui o rezervă privată de vânătoare din fondurile lor. Prin decretul din 1 martie 2004, cererea a fost respinsă pe motiv că legea nr. 14/1987 reglementează reînnoirea rezervelor private existente la data intrării sale în vigoare, și anume la 29 iulie 1987, dar nu a creat noi rezerve private. Reclamanții au sesizat Tribunalul Administrativ Regional, secțiunea autonomă a provinciei Bolzano (TAR) și au denumit instanța administrativă regională, pentru încălcarea dispozițiilor relevante privind participarea persoanelor interesate la formarea deciziilor administrative și a unui exces de putere pentru lipsa motivării și aplicarea eronată a legii nr. 14/1987. În această privință, ei au contestat motivarea de la 14/1987 privind rezervele private. Prin stigmatizarea faptului că această lege nu prevedea posibilitatea de a constitui noi rezerve private, ei susțineau că o aplicare prin analogie a dispozițiilor privind rezervele de vânătoare de drept era posibilă. În cele din urmă, ei au susținut că, din perspectiva neconstituțională, legea nr. La 8 februarie 2007, TAR a respins recursul declarând, printre altele, că legea nr. 14/1987 a creat și a reglementat rezervele de drept, în timp ce rezervele private preexistente sub formă de concesiuni. El a precizat că, potrivit legii menționate, în cazul în care menținerea rezervelor private ar fi permis în anumite condiții, aceasta nu prevedea constituirea ex novo a acestora. dar numai reînnoirea celor existente la intrarea sa în vigoare. În temeiul unor reglementări distincte, aplicarea prin analogie a dispozițiilor privind rezervele de drept era exclusă. TAR a reamintit, de asemenea, că materia vânătorii era în primul rând de competența legislativă a provinciei autonome Bolzano și că, în conformitate cu legea națională n 157/1992, constituirea de exploatații private nu a fost decât o capacitate și nu o obligație. Prin urmare, el a respins și motivul întemeiat pe presupusa neconstituționalitate a legii provinciale atât pentru viciul formal, în cazul în care instanțele nu au indicat dispozițiile în cauză, cât pentru lipsa vădită a temeiului. Reclamanții au interceptat recursul prin ridicarea acelorași mijloace. Prin hotărârea din 17 februarie 2012, Consiliul de Stat și-a exprimat motivele deciziei în cauză și a confirmat, în special, interpretarea Legii nr. 14/1987, precum și aplicarea de către autoritățile provinciale, în măsura în care spiritul acesteia viza delimitarea cadrului concesiunilor autorizate pentru rezervele private, în conformitate cu intenția legiuitorului național. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, luată în mod individual și combinată cu art. 14 din Convenție, reclamanții denunță, pe de o parte, o încălcare a dreptului lor de proprietate ca urmare a dreptului lor de proprietate ca urmare a dreptului lor de proprietate asupra fondurilor lor la o rezervă de vânătoare de drept, aceasta permițând oricărei persoane care deține un permis de vânătoare fără plată; și, pe de altă parte, un tratament discriminatoriu față de proprietarii deja deținători ai unei concesiuni de rezervă privată de vânătoare înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 14/1987. EVALUAREA CURȚII Curtea amintește că, în termenii articolului 35 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (a se vedea, printre multe altele, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, Õ 74, CEDO 1999-V. Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie, în primul rând, invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 142, CEDH 2010, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A n 200, și Farzalyev c. Azerbaidjan, 29620/07, § 55, 28 mai 2020 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia a concluzionat deja în mod similar cu cea din speță, pentru neobosirea căilor de atac interne, reclamanții care au omis să notifice administrației la adresa: invocând accesul vânătorilor pe teren în conformitate cu legea regională relevantă (a se vedea Castella c. Italia (dec.), 7853/02, 20 iunie 2006) sau opoziția lor față de includerea fondurilor lor într-un plan de organizare a faunei și a vânătorii și, dacă este cazul, de a sesiza instanțele administrative competente în acest sens, în temeiul articolului 15 din Legea nr. 157/1992 (a se vedea Belgiorno și alții c. Italia (dec), nr 10289/08 și 22 alții, 25 noiembrie 2014). 11. În speță, Curtea constată că, în fața instanțelor administrative naționale, reclamanții au invocat trei motive întemeiate pe dreptul intern, primul privind la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14/ luat în considerare crearea de noi rezerve private de vânătoare, iar al treilea privind presupusa neconstituționalitate a interpretării legii menționate, astfel cum a fost dezvoltată de autoritățile competente (punctul 4 de mai sus). (a se vedea, printre multe altele, Radomilja și altele, c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 116-117, 20 martie 2018). Curtea amintește, de asemenea, că nu are competența de a înlocui reclamantul și de a reține noi obiecții numai pe baza argumentelor și a faptelor prezentate în fața acesteia (Croseam c. Republica Cehă [C], n 19750/13, §§ 90-91, 1 iunie 2023). 13. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 14. Cu titlu excesiv, în ceea ce privește presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 citit în legătură cu art. 14, Curtea reamintește că, în examinarea acestui tip de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aviz consultativ privind diferența de tratament între asociațiile de proprietari de terenuri care au o existență recunoscută la data înființării unei asociații comune de vânătoare care a fost legalizată și asociațiile de proprietari înființate ulterior [GC], cererea nr. P16-2021-002, Consiliul de Stat francez, §§ 59-62, 13 iulie 2022), pentru a verifica dacă diferența de tratament se referă la persoane aflate în situații similare sau comparabile (ibidem, §§ 63-71). În cele din urmă, Curtea trebuie să evalueze dacă diferența de tratament era justificată în lumina Convenției (ibidem, §§ 72-110; a se vedea, de asemenea, Molla Sali c. Grecia [GC], n 20452/14, § 122-123 și 133-137, 19 decembrie 2018). Zelger și-a dobândit dreptul de proprietate în 1999 în timp ce a fost furnizată nicio informație referitoare la domnul J. Rainer. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 31 august 2023. Liv Tigerstedt Peter Paczolay Președinte adjunct

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

50840/12

Josef ZELGER et Josef RAINER

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 27

juin 2023 en un comité composé de

:

Péter Paczolay

, président

,

Gilberto Felici,

Raffaele Sabato

, juges

,

et de Liv Tigerstedt,

greffière adjointe

de section

,

Vu

:

la requête n

o

50840/12 contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, M. Josef Zelger et M. Josef Rainer («

les requérants

») nés en 1966 et 1952 et résidants à Bolzano et à Laives, représentés par M

e

T. Piccolruaz, avocat à Bolzano, ont saisi la Cour le 9

août

2012

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

La requête concerne la restriction d’usage, sans contrepartie, apportée aux fonds des requérants par leur classement dans une réserve de chasse de plein droit et le traitement discriminatoire qui en découlerait par rapport aux propriétaires déjà concessionnaires d’une réserve privée de chasse avant l’entrée en vigueur de la loi provinciale n

o

14/1987 («

la loi n

o

14/1987

»).

2.

Propriétaires de terrains situés dans la province autonome de Bolzano, le 24 février 2004, les requérants saisirent les autorités provinciales compétentes en matière de chasse et pêche en vue d’obtenir l’autorisation pour constituer une réserve privée de chasse sur leurs fonds.

3

.

Par arrêté du 1

er

mars 2004, la demande fut rejetée au motif que la loi n

o

14/1987 réglementait le renouvellement des réserves privées déjà existantes à la date de son entrée en vigueur, à savoir le 29 juillet 1987, mais n’en créait point de nouvelles.

4

.

Les requérants saisirent le tribunal administratif régional – section autonome de la province de Bolzano (TAR) – en dénonçant l’illégalité de l’arrêté pour violation des dispositions pertinentes sur la participation des intéressés à la formation des décisions administratives et un excès de pouvoir pour défaut de motivation et application erronée de la loi n

o

14/1987. À cet égard, ils contestèrent la motivation de l’arrêté selon laquelle leurs fonds ne rentraient pas dans la prévision de la loi n

o

14/1987 relative aux réserves privées. En stigmatisant le fait que ladite loi ne prévoyait pas la possibilité de constituer des nouvelles réserves privées, ils soutirent qu’une application par analogie des dispositions relatives aux réserves de chasse de plein droit était possible. Enfin, ils arguèrent que, quitte à la considérer inconstitutionnelle, la loi n

o

14/1987 devait s’interpréter comme ne prohibant pas la création de nouvelles réserves privées.

5

.

Le 8 février 2007, le TAR rejeta le recours en affirmant notamment que la loi n

o

14/1987 avait créé et règlementé les réserves de plein droit, alors que les réserves privées lui préexistaient sous forme de concessions. Il précisa que, selon ladite loi, si le maintien des réserves privées était consenti à certaines conditions, celle-ci n’en prévoyait pas la constitution

ex novo

mais seulement le renouvellement de celles existantes à son entrée en vigueur. S’agissant de réserves «

complètement différentes

», régies par des réglementations distinctes, une application par analogie des dispositions relatives aux réserves de plein droit était exclue. Le TAR rappela aussi que la matière de la chasse relevait premièrement de la compétence législative de la province autonome de Bolzano et que, aux termes de la loi nationale n

o

157/1992, la constitution d’exploitations privées n’était qu’une faculté et non pas une obligation. Partant, il rejeta également le moyen tiré de l’inconstitutionnalité alléguée de la loi provinciale tant pour vice formel, les requérants n’ayant pas indiqué les dispositions concernées, que pour défaut manifeste de fondement.

6.

Les requérants interjetèrent appel en soulevant les mêmes moyens.

7

.

Par un arrêt du 17 février 2012, le Conseil d’État fit siens les motifs de la décision entreprise, et confirma notamment l’interprétation de la loi n

o

14/1987 ainsi que l’application faite par les autorités provinciales, en ce que l’esprit de celle-ci visait à délimiter le cadre des concessions autorisées pour les réserves privées, en conformité avec l’intention du législateur national.

8

.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants dénoncent, d’une part, une atteinte à leur droit de propriété du fait de l’appartenance de leurs fonds à une réserve de chasse de plein droit, celle-ci permettant à toute personne détenant un permis d’y chasser sans contrepartie ; et, d’autre part, un traitement discriminatoire par rapport aux propriétaires déjà titulaires d’une concession de réserve privée de chasse avant l’entrée en vigueur de la loi n

o

14/1987.

APPRÉCIATION DE LA COUR

9.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35

§

1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, §

74, CEDH 1999-V). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées

(voir, parmi d’autres,

Gäfgen c. Allemagne

[GC], n

o

22978/05, § 142, CEDH 2010,

Cardot c.

France

, 19 mars 1991, § 34, série A n

o

200, et

Farzaliyev c. Azerbaïdjan

, n

o

29620/07, § 55, 28 mai 2020

; et voir, par exemple,

Azinas c. Chypre

[GC], n

o

56679/00, §§ 38-42, CEDH 2004-III).

10.

Elle a déjà conclu à l’irrecevabilité de requêtes similaires à celle d’espèce pour non-épuisement des voies de recours internes, les requérants ayant omis de notifier à l’administration l’intention d’interdire l’accès des chasseurs sur leur terrain en application de la loi régionale pertinente (voir

Cascella c. Italie

(déc.), n

o

7853/02, 20 juin 2006) ou encore leur opposition à l’inclusion de leurs fonds dans un plan d’organisation de la faune et de la chasse et, le cas échéant, de saisir les juridictions administratives compétentes en ce sens, aux termes de l’article 15 de la loi n

o

157/1992 (voir

Belgiorno et autres c. Italie

(déc), n

os

10289/08 et 22 autres, 25 novembre 2014).

11.

En l’occurrence, la Cour note que devant les juridictions administratives nationales les requérants ont soulevé trois moyens tirés du droit interne, le premier portant sur l’illégalité de l’arrêté pris par l’administration provinciale en 2004 (paragraphe 3 ci-dessus), le deuxième sur l’impossibilité – aux termes de la loi n

o

14/1987 – de constituer des nouvelles réserves privées de chasse, et le troisième sur la prétendue inconstitutionnalité de l’interprétation de ladite loi telle que développée par les autorités compétentes (paragraphe 4 ci-dessus).

12.

Force est de constater qu’aucun de ces moyens ne concerne les deux griefs dont la Cour a été saisie (paragraphe 8 ci-dessus) et cela non plus «

en substance

» (voir, parmi beaucoup d’autres,

Radomilja et autres c. Croatie

[GC], n

os

37685/10 et 22768/12, §§ 116-117, 20 mars 2018). La Cour rappelle par ailleurs ne pas avoir le pouvoir de se substituer au requérant et de retenir des griefs nouveaux sur la seule base des arguments et des faits exposés devant elle (

Grosam c. République tchèque

[GC], n

o

19750/13, §§

90-91, 1

er

juin 2023).

13.

Il s’ensuit que la requête doit être

rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§ 1 et 4 de la Convention.

14.

À titre surabondant, en ce qui concerne la prétendue violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 lu en conjonction avec l’article 14, la Cour rappelle que dans l’examen de ce type de grief, elle se penche d’abord sur la question de l’applicabilité aux faits de la cause de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Avis consultatif relatif à la différence de traitement entre les associations de propriétaires « ayant une existence reconnue à la date de la création d’une association communale de chasse agréée » et les associations de propriétaires créées ultérieurement

[GC], demande n

o

P16-2021-002, Conseil d’État français, §§

59-62, 13

juillet

2022), pour ensuite rechercher si la différence de traitement concernait des personnes placées dans des situations analogues ou comparables (

ibidem

, §§ 63-71). Enfin, dans l’affirmative, la Cour doit apprécier si la différence de traitement était justifiée à la lumière de la Convention (

ibidem

, §§ 72-110

; voir aussi

Molla Sali c. Grèce

[GC], n

o

20452/14, §§ 122-123 et 133-137, 19 décembre 2018).

15.

En l’occurrence, toutefois, les requérants ne démontrent même pas avoir été propriétaires des fonds avant l’entrée en vigueur de la loi n

o

14/1987 (

mutatis mutandis

, Avis consultatif n

o

P16-2021-002, précité, §§ 65-66 et les affaires qui y sont citées). En effet, il ressort du dossier de l’affaire que M.

J.

Zelger a acquis son droit de propriété en 1999 tandis qu’aucune information n’a été fournie quant à M.

J. Rainer.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 31 août 2023.

Liv Tigerstedt

Péter Paczolay

Greffière adjointe

Président