SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7853/02 prezentate de Salvatore CASCELLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 20 iunie 2006 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Bonello Traja Zagrebelsky Pavlovschi, Garlicki, judecători și T.L. Early, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 30 ianuarie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Salvatore Cascella, este un resortisant italian, născut în 1959 și rezident în Bordighera (Imperia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul C. Linzola, avocat la Milano. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un teren de aproximativ 5 000 de metri pătrați, situat în Bordighera, care constă dintr-un lemn și o parte utilizată în scopuri agricole (în principal copaci fructiferi). Acest teren este deschis la vânătoare, al cărei sezon se întinde în fiecare an din septembrie până în ianuarie. Prin decretul din 30 ianuarie 2003, consiliul de administrație a aprobat un plan provincial de reglementare a vânătorii, aflat în vigoare pe o perioadă de cinci ani. În legislația națională relevantă la art. 842 din Codul civil se prevede că orice proprietar de teren poate împiedica trecerea vânătorilor pe acesta prin stabilirea unei închideri conforme cu legea. La art. 8 alineatul (1) din Legea regională a Liguriei nr. 29 din 1994 prevede în părțile sale relevante că orice proprietar al unui teren poate interzice trecerea vânătorilor pe terenul respectiv prin notificarea în mod direct a administrației în termen de 30 de zile de la aprobarea planului de reglementare a vânătorii (pian faunistico-venatorio provincial) La art. 15 alineatele (3) - (6) din Legea nr. 157 din 1992 prevede în părțile sale relevante că orice proprietar de teren poate interzice trecerea vânătorilor pe terenul respectiv prin notificarea intenției sale către administrație în termen de 30 de zile de la aprobarea planului regional de reglementare a vânătorii (pian faunistico-venatorio regional GRIEF) Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 8 din Convenție, reclamantul nu poate împiedica trecerea vânătorilor pe teritoriul său decât să stabilească o închidere în conformitate cu legea, care l-ar fi costat foarte mult. Reclamantul susține că vânătorii lasă în mod regulat urme ale trecerii lor, inclusiv cartușe și deșeuri, trag în animale domestice și strică copacii. În opinia sa, această stare de lucruri îi afectează atât dreptul de a-și respecta bunurile, cât și viața privată. Reclamantul se plânge de consecințele dreptului rezervat vânătorilor de a avea acces la terenul său și de a vâna. În primul rând, la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da . Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne. În acest sens, el susține că, în conformitate cu art. 8 (sic) § 3 - 6 din Legea nr. 157 din 1992 și art. 8 alin. (1) din Legea Regională a Liguriei nr. 1994, proprietarul poate interzice accesul vânătorilor la fondul său prin notificarea intenției sale la administrație. Proprietarul trebuie să își exercite această capacitate în termen de 30 de zile de la aprobarea planului regional sau provincial de reglementare a vânătorii. În cazul unei decizii contrare din partea administrației, proprietarul ar putea ataca-o în fața instanțelor administrative. Întrucât reclamantul nu a exercitat niciodată o asemenea capacitate, guvernul concluzionează că acesta nu a epuizat căile care i-au fost deschise în dreptul intern. Pe fond, guvernul susține că obligația pozitivă a statului de a proteja proprietatea privată împotriva încălcării particularilor poate găsi limite. În această privință, el susține că intervenția în cauză ar fi justificată de dimensiunea de interes general a vânătorii. Mai mult decât atât, acesta susține că, în orice caz, costurile suportate de proprietar pentru a-și închide terenul sunt foarte modeste. Reclamantul se opune acestei teze, susținând în special că Consiliul regional al Liguriei nu a aprobat încă un plan regional de reglementare a vânătorii și că, în orice caz, termenul de 30 de zile nu este suficient pentru a putea exercita capacitatea recunoscută de dispozițiile invocate de guvern. Curtea trebuie în primul rând să se refere la o excepție a guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de acțiune interne. În această privință, Curtea ia notă de faptul că art. 8 din Legea nr. 157 din 1992, la care se referă guvernul în observațiile sale, nu constă decât din patru paragrafe, referitoare la crearea unui comitet privind vânătoarea (comitato faunistiovenatorio nazional) (comitato faunisticovenatorio nazional) ) cu sediul la Ministerul Politicilor Agricole și Silvicole. Dimpotrivă, art. 15 din aceeași lege este format din unsprezece paragrafe, dintre care alineatele (3) - (6) se referă la posibilitatea de a interzice accesul vânătorilor la terenurile private. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că, în observațiile sale, guvernul avea intenia de a face trimitere la art. 15 din Legea nr. 157 din 1992 în loc de art. 8 din aceeași lege. Curtea arată că, printr-o scrisoare din 3 aprilie 2006, guvernul a transmis modulului un document care să indice că, printr-un decret din 30 aprilie 2006, În ianuarie 2003, consiliul de administrație a aprobat un plan provincial de reglementare a vânătorii, în vigoare pentru o perioadă de cinci ani. Prin urmare, în termen de 30 de zile de la data aprobării unui astfel de plan, reclamantul ar fi putut notifica administrației să interzică accesul vânătorilor la terenul său în conformitate cu art. 8 1 din Legea regională a Liguriei nr. 29 din 1994. În cazul în care administrația na .. nu ar fi dat curs cererii reclamantului, acesta din urmă ar fi putut iniția o acțiune în justiție în fața instanțelor administrative. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că căile de atac interne nu au fost epuizate și că cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și declară cererea inadmisibilă. T.L. Early Nicolas Bratza Modululer Președinte
de la requête n
o
7853/02
présentée par Salvatore CASCELLA
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 20 juin 2006 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
G.
Bonello
,
K.
Traja
,
V.
Zagrebelsky
,
S.
Pavlovschi,
L.
Garlicki,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 janvier 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Salvatore Cascella, est un ressortissant italien, né en 1959 et résidant à Bordighera (Imperia). Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire d’un terrain d’environ 5
000 mètres carrés, sis à Bordighera, qui se compose d’un bois et d’une partie utilisée à des fins agricoles (essentiellement des arbres fruitiers).
Ce terrain est ouvert à la chasse, dont la saison s’étend tous les ans de septembre à janvier.
Par un arrêté du 30
janvier 2003, le conseil provincial d’Imperia approuva un plan provincial de réglementation de la chasse, en vigueur pour une période de cinq ans.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 842 du code civil prévoit que tout propriétaire d’un terrain peut empêcher le passage de chasseurs sur celui-ci en mettant en place une clôture conforme à la loi.
L’article 8 § 1 de la loi régionale de la Ligurie n
o
29 de 1994 dispose dans ses parties pertinentes que tout propriétaire d’un terrain peut interdire le passage de chasseurs sur celui-ci en notifiant son intention à l’administration dans le délai de trente jours à compter de l’approbation du plan provincial de réglementation de la chasse (
piano faunistico-venatorio provinciale
).
L’article 15 §§ 3 à 6 de la loi n
o
157 de 1992 prévoit dans ses parties pertinentes que tout propriétaire d’un terrain peut interdire le passage de chasseurs sur celui-ci en notifiant son intention à l’administration dans le délai de trente jours à compter de l’approbation du plan régional de réglementation de la chasse (
piano faunistico-venatorio regionale
).
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 et l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’aux termes de l’article 842 du code civil, il ne peut empêcher le passage de chasseurs sur son terrain sauf à mettre en place une clôture conforme à la loi, qui l’exposerait à des frais importants. Le requérant allègue que les chasseurs laissent régulièrement des traces de leur passage, notamment des douilles et des déchets, tirent sur les animaux domestiques et endommagent les arbres. Selon lui, cet état de choses porte atteinte tant à son droit au respect de ses biens qu’à sa vie privée.
Le requérant se plaint des conséquences du droit réservé aux chasseurs d’accéder à son terrain et d’y chasser. Il invoque d’abord l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Il invoque en outre l’article 8 de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes.
A cet égard, il fait valoir qu’aux termes de l’article 8 (sic) §§ 3 à 6 de la loi n
o
157 de 1992 et de l’article 8 § 1 de la loi régionale de la Ligurie n
o
29
de
1994, le propriétaire peut interdire l’accès des chasseurs à son fond en notifiant son intention à l’administration. Il doit exercer cette faculté dans le délai de trente jours à compter de l’approbation du plan régional ou provincial de réglementation de la chasse. En cas de décision contraire de la part de l’administration, le propriétaire pourrait attaquer celle-ci devant les juridictions administratives. Etant donné que le requérant n’a jamais exercé une telle faculté, le Gouvernement en conclut que celui-ci n’a pas épuisé les voies qui lui étaient ouvertes en droit interne.
Sur le fond, le Gouvernement fait valoir que l’obligation positive de l’État de protéger la propriété privée contre les atteintes des particuliers peut trouver des limites. A cet égard, il soutient que l’ingérence en question serait justifiée par la dimension d’intérêt général de la chasse. En outre, il fait valoir qu’en tout état de cause, les frais à la charge du propriétaire pour fermer son terrain sont très modestes.
Le requérant s’oppose à cette thèse, soutenant notamment que le conseil régional de la Ligurie n’a pas encore approuvé un plan régional de réglementation de la chasse et qu’en tout état de cause, le délai de trente jours n’est pas suffisant afin de pourvoir exercer la faculté reconnue par les dispositions invoquées par le Gouvernement.
La Cour se doit d’abord d’examiner l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.
A cet égard, la Cour note d’emblée que l’article 8 de la loi n
o
157 de 1992, auquel se réfère le Gouvernement dans ses observations, ne se compose que de quatre paragraphes, concernant la création d’un «
comité sur la chasse
» (
comitato faunistico–venatorio
nazionale
) basé auprès du Ministère des politiques agricoles et forestières. Au contraire, l’article 15 de la même loi se compose d’onze paragraphes, parmi lesquels les paragraphes 3 à 6 concernent la possibilité d’interdire l’accès des chasseurs aux terrains privés. A la lumière de ces considérations, la Cour estime que dans ses observations, le Gouvernement avait l’intention de faire référence à l’article 15 de la loi n
o
157 de 1992 au lieu de l’article 8 de la même loi.
La Cour relève que, par un courrier du 3 avril 2006, le Gouvernement a transmis au Greffe un document faisant état de ce que, par un arrêté du 30
janvier 2003, le conseil provincial d’Imperia a approuvé un plan provincial de réglementation de la chasse, en vigueur pour une période de cinq ans. Le requérant n’a pas soulevé de contestations à cet égard.
Il s’ensuit que, dans le délai de trente jours à compter de l’approbation d’un tel plan, le requérant aurait pu notifier à l’administration son intention d’interdire l’accès des chasseurs à son terrain en application de l’article 8
§
1 de la loi régionale de la Ligurie n
o
29 de 1994. Dans le cas où l’administration n’aurait pas donné suite à la demande du requérant, ce dernier aurait pu entamer une action en justice devant les juridictions administratives.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que les voies de recours internes n’ont pas été épuisées et que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et
déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
Nicolas
Bratza
Greffier
Président