Decizia nr. 26 din 9 mai 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 259/1/2022 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 30.797/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2021, în Dosarul nr. 30.797/3/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: A. Interpretarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021 (Decizia nr. 189 din 18 martie 2021), privitoare la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Legea nr. 219/2020), în sensul de a stabili dacă declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale are ca efect repunerea în vigoare a normei juridice în forma sa anterioară modificării declarate neconstituţională, adică a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum aceasta a fost modificată prin art. I pct. 2 din Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea articolului 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (Legea nr. 22/2020); B. În situaţia în care răspunsul la prima întrebare este negativ, în baza art. 5 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 1 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, determinarea valorii măsurilor compensatorii se poate realiza în conformitate cu dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, prevăzute de art. 566 sau art. 1.640 din Codul civil, ori în conformitate cu principiile generale ale dreptului sau prin aplicarea grilelor notariale în vigoare la data soluţionării definitive a cauzei?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 februarie 2022, cu nr. 259/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 9 mai 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare la 21 martie 2020, potrivit art. I pct. 2 din Legea nr. 22/2020 Art. 21. – „(…) (6) Evaluarea imobilului care face obiectul deciziei se face prin utilizarea grilei notariale valabile la data emiterii deciziei de către Comisia Naţională şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (…)”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituţionale. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, cu nr. 30.797/3/2018, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca prin hotărârea care se va pronunţa să fie soluţionat pe fond dosarul administrativ, în sensul validării Dispoziţiei nr. xxxxx din 7 iunie 2012, emisă de Municipiul Bucureşti prin primarul general, prin care s-a soluţionat Notificarea nr. xxxx din 1 noiembrie 2001, pentru imobilul situat în municipiul Bucureşti, sectorul 3, compus din teren în suprafaţă de 280 mp, imposibil de restituit în natură, astfel: acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv stabilirea numărului de puncte pentru imobilul care face obiectul Dispoziţiei nr. xxxxx din 7 iunie 2012; obligarea pârâtei să emită decizia de compensare, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 165/2013, prin acordarea numărului de puncte aferent valorii imobilului notificat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea procesului.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat, în esenţă, faptul că dosarul de despăgubire nu este complet şi că nu există identitate între imobilul menţionat în actul de proprietate al autorilor reclamantei şi imobilul preluat de stat.

Prin Sentinţa civilă nr. 854 din 23 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să valideze dispoziţia emisă de primarul general al municipiului Bucureşti şi să emită decizie de compensare prin puncte în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul în litigiu, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, deşi dispoziţia prin care s-a soluţionat notificarea a fost emisă în 2012, beneficiarii acesteia nu au primit nici în prezent drepturile acordate.

Tribunalul a verificat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri compensatorii, reţinând că imobilul ce face obiectul notificării a aparţinut autorilor acesteia, iar calitatea de unic moştenitor a reclamantei a fost constatată prin certificat de moştenitor.

De asemenea, a reţinut că reclamanta a făcut dovada identităţii dintre imobilul ce a aparţinut autorilor săi şi imobilul expropriat, pentru care s-a formulat notificarea ce a stat la baza emiterii dispoziţiei a cărei validare se solicită.

În aceste condiţii, prima instanţă a obligat pârâta să soluţioneze dosarul de despăgubiri prin validarea dispoziţiei emise de primarul municipiului Bucureşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 280 mp situat în Bucureşti, sectorul 3.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, instanţa a apreciat că soluţionarea dosarului de despăgubiri presupune două etape: verificarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, finalizată prin validarea sau invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi evaluarea bunului, în condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în sensul aprobării de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a punctajului stabilit de către Secretariatul Comisiei Naţionale.

În acelaşi timp, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a apreciat că aspectele obligatorii asupra cărora trebuie să se pronunţe instanţa în acest caz se referă numai la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, iar asupra măsurilor reparatorii instanţa dispune acordarea în condiţiile legii, prin stabilirea în sarcina pârâtei a acestei obligaţii.

În consecinţă, pârâta a fost obligată să emită decizie de compensare prin puncte, în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. xxxxx din 7 iunie 2012.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.

Reclamanta a criticat sentinţa apelată, susţinând că este parţial nelegală şi netemeinică, deoarece, deşi instanţa de fond a analizat cauza sub toate aspectele, efectuând controlul de legalitate asupra dispoziţiei a cărei validitate a constatat-o, statuând asupra întinderii şi existenţei dreptului, prin dispozitivul sentinţei apelate a obligat pârâta să valideze propunerea cuprinsă în dispoziţie.

Această dispoziţie tinde la schimbarea regimului juridic al acţiunii, dintr-o acţiune în realizare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 într-o acţiune în obligaţie de a face, aceasta din urmă nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată. Atâta vreme cât instanţa de judecată a constatat ea însăşi că dispoziţia emisă de primarul general al municipiului Bucureşti îndeplineşte toate condiţiile de validitate, este lipsită de eficienţă obligarea intimatei să efectueze aceeaşi operaţiune de verificare, în scopul validării dispoziţiei. Aceasta ar conduce la al treilea control de legalitate a dispoziţiei, punând la îndoială controlul judecătoresc care a fost efectuat în condiţii de perfectă legalitate şi cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor prevăzute de Constituţia României şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Raportat la aceste critici, apelanta-reclamantă a solicitat ca prin dispozitivul deciziei ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să emită decizia de compensare.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv stabilirea numărului de puncte, respins ca neîntemeiat prin sentinţa apelată, apelanta a arătat că prima instanţă nu a înţeles actul dedus judecăţii, astfel încât întreaga motivare nu se înscrie în raţiunea respingerii lui ca neîntemeiat. Temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată privind acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 vizează ipoteza prevăzută de alin. (3) al textului legal, iar cuantumul se stabileşte în modalitatea prevăzută de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, raportat la valoarea imobilului.

Totodată, a menţionat că a înţeles să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (9) din aceeaşi lege, potrivit cărora: „În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.”

Atât în cererea de chemare în judecată, cât şi pe parcursul soluţionării dosarului, reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză de evaluare, având ca obiectiv stabilirea valorii imobilului în raport cu grila notarială din anul 2013, efectuând conversia leului la data efectuării raportului de expertiză, însă prin Încheierea din data de 2 aprilie 2019 instanţa de fond a respins încuviinţarea acestei probe, motivat de faptul că nu ar fi utilă cauzei.

Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că evaluarea trebuie făcută cu respectarea art. 21 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 165/2013, în sensul aprobării de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a punctajului stabilit de către Secretariatul Comisiei Naţionale, sens în care apelanta a făcut trimitere la conţinutul art. 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013.

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a lăsa în sarcina instanţei de judecată să soluţioneze dosarul sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile legii, întrucât aceasta este finalitatea sintagmei „acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi”, iar nu să lase în sarcina pârâtei obligaţia de stabilire a numărului de puncte. Această posibilitate de stabilire a numărului de puncte direct de către instanţă a fost acordată şi pentru a reduce timpul de aşteptare şi pentru ca după această lungă perioadă de timp scursă de la data depunerii notificării şi până în prezent, cu ultime termene de graţie acordate pârâtei, persoanele care se consideră îndreptăţite să poată obţine efectiv măsurile reparatorii.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a criticat sentinţa, apreciind că admiterea cererii de chemare în judecată ar echivala cu eludarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 165/2013, instituindu-se un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

De asemenea, a criticat modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din 18 iunie 2021, instanţa, din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, curtea de apel este legal învestită cu soluţionarea a două apeluri, cauza fiind în curs de judecată, urmând a fi pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Răspunsul la solicitarea instanţei este necesar în vederea soluţionării pe fond a apelului declarat de reclamantă, întrucât interpretarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021 constituie premisa problemei de drept puse în discuţia instanţei de apel, anume stabilirea pe cale judecătorească a întinderii măsurilor reparatorii în echivalent în procedura restituirii imobilelor preluate abuziv de statul român.

Chestiunea în cauză are caracter de noutate, întrucât termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României s-a împlinit la 17 iunie 2021, iar chestiunea de drept pusă în discuţie nu a primit o rezolvare nici pe cale jurisprudenţială (prin intermediul unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 517 sau 521 din Codul de procedură civilă) şi nici prin intervenţia legiuitorului român. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 30.797/3/2018 apreciază că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2020, nu readuce în dreptul pozitiv forma legii anterioară declarării neconstituţionalităţii – anume art. 21 alin. (6) în forma sa modificată prin Legea nr. 22/2020.

Pentru a conchide astfel, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. (…)”. Încetarea efectelor juridice ale normei declarate neconstituţională se impune a fi interpretată, pentru identitate de raţiune, în nota prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), care prevăd că „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. (…)”.

În atare situaţie, Curtea a apreciat că la data sesizării, prin declararea neconstituţionalităţii art. 21 alin. (6), Legea nr. 165/2013 nu prevede expres o modalitate în care se pot cuantifica măsurile reparatorii în echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite, sens în care devin incidente, în aplicarea art. 5 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile dreptului comun privitoare la modalităţile de restituire prin echivalent a bunurilor primite fără drept – în cazul de faţă apropriate fără drept de statul român – prevăzute de Codul civil. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, cu privire la prima întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, opinia care se conturează cu caracter majoritar este aceea că, faţă de dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 („Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază.”), neconstituţionalitatea constatată prin Decizia nr. 189 din 18 martie 2021 a privit norma art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 în forma în vigoare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale şi nu este posibilă repunerea în vigoare a prevederilor Legii nr. 20/2020, care au modificat anterior norma în discuţie, conţinutul lor fiind încorporat în actul de bază.

Au fost transmise, în mai mică măsură, şi opinii contrare sub acest aspect (judecători de la tribunalele Neamţ, Ialomiţa, Teleorman, Constanţa, Argeş, Prahova, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Judecătoria Reşiţa), care au considerat că devin aplicabile prevederile Legii nr. 22/2020, iar pentru ambele soluţii au fost identificate hotărâri judecătoreşti în număr redus.

O parte dintre răspunsurile comunicate a cuprins aprecierea că, în prezenţa rămânerii fără efecte a art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, pentru dezlegarea celei de-a doua întrebări se impune fie utilizarea unor dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, fie aplicarea principiilor generale ale dreptului şi utilizarea grilelor notariale de la data soluţionării cauzei, fie aplicarea dispoziţiilor art. 566 sau art. 1.640 din Codul civil.

Pentru cea de-a doua întrebare, răspunsul cvasiunanim al instanţelor a relevat adoptarea Legii nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii (Legea nr. 193/2021), normă care a tranşat legislativ chestiunea în discuţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

La data de 18 martie 2021, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 189, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituţionale.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că: ” 28. Ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.011 din 30 octombrie 2020, care, prin art. I pct. 1, a menţinut, de principiu, soluţia legislativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată de Curtea Constituţională, consacrând o modalitate de reglementare similară celei cuprinse în Legea privind adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020 – în sensul că a instituit acelaşi dublu standard în privinţa modalităţii de evaluare a bunului imobil, în funcţie de calitatea persoanei căreia i se acordă măsuri compensatorii -, soluţie legislativă asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia mai sus menţionată. 29. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, astfel că, în situaţia în care instanţa de control constituţional a constatat neconstituţionalitatea unei anumite soluţii legislative în controlul a priori de constituţionalitate, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ, diferit de cel cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat. Or, în cazul de faţă, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 725 din 20 octombrie 2020, Legea nr. 219/2020 a intrat în vigoare şi a transpus în dreptul pozitiv o soluţie legislativă care conservă viciul de neconstituţionalitate al art. I pct. 1 din Legea privind adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020. O asemenea reglementare este contrară Deciziei nr. 725 din 7 octombrie 2020 şi, prin urmare, nesocoteşte art. 147 alin. (4) din Constituţie.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o chestiune de drept care să prezinte caracter de noutate, faţă de adoptarea Legii nr. 193/2021. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cu privire la primele două condiţii, acestea sunt îndeplinite, fără a fi necesară o analiză suplimentară: pe rolul instanţei de trimitere – Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – se află cauza în cadrul căreia s-a formulat întrebarea, iar instanţa de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Cea de-a treia condiţie este, de asemenea, îndeplinită, pentru că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, de vreme ce rezultă din expunerea ce precedă că instanţa de apel este învestită cu calea de atac devolutivă declarată de reclamantă şi prin care se solicită, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, aplicarea în beneficiul persoanei ce se pretinde îndreptăţită la reparaţie a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din acelaşi act normativ, în procesul de determinare a întinderii despăgubirilor cuvenite cu acest titlu.

Cu privire la cerinţa existenţei unei chestiuni de drept care să prezinte caracter de noutate, se constată însă că o asemenea problemă de drept nu există la data întocmirii prezentului raport.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudenţa sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, a reţinut că: „37. (…) În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.”

Din analiza conţinutului art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu rezultă că aceste norme impun cerinţa ca problema de drept soluţionată diferit de instanţe să decurgă exclusiv din interpretarea şi aplicarea diferită a unui text de lege, întrucât conceptul de „problemă de drept” este mai cuprinzător decât atât.

Printr-o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare s-a reţinut că noţiunea de „problemă de drept” (în ceea ce priveşte recursul în interesul legii) şi cea de „chestiune de drept” (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit a se decide: dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau evenimente legislative succesive, în absenţa unei abrogări exprese; identificarea efectelor legale ale unor decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional, respectiv statuarea cu privire la incidenţa unei norme de drept într-o anumită categorie de cauze, având un anumit obiect (exempli gratia, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, paragrafele 56 şi 57; deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii: nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, paragraful 41; nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011 şi nr. 5 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2020, paragrafele 43-45).

Or, în cauză, chestiunea de drept apreciată de instanţa de trimitere a justifica sesizarea a fost determinată de pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în dosarele nr. 36.366/3/2018, nr. 38.833/3/2018, nr. 39.119/3/2018, nr. 39.389/3/2018, nr. 40.081/3/2018, nr. 40.259/3/2018, nr. 41.069/3/2018, nr. 3.925/3/2020, nr. 7.718/3/2020 şi nr. 30.264/3/2018 şi de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în Dosarul nr. 3.005/120/2019 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă şi în Dosarul nr. 16.352/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituţionale.

Consecutiv împlinirii la data de 17 iunie 2021 a termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei evocate, prevăzut de art. 147 din Constituţia României, în absenţa intervenţiei legiuitorului, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, nu au mai produs efecte.

Cu toate acestea, după pronunţarea încheierii de sesizare (la data de 18 iunie 2021), legiuitorul a adoptat Legea nr. 193/2021, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021.

Potrivit articolului unic al Legii nr. 193/2021: ” Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72 din 14 mai 2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 19 mai 2020, cu următoarele modificări şi completări: 1. Titlul ordonanţei se modifică şi va avea următorul cuprins: ” Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea alin. (6) al art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii» 2. După articolul 2 se introduce un nou articol, articolul 2 1 , cu următorul cuprins: ” Art. 2 1 . – La articolul 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins: (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu.»”

Prin urmare, la data pronunţării prezentei decizii, art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 are cuprinsul mai sus evocat, iar chestiunea modalităţii de determinare a valorii măsurilor compensatorii ce pot fi acordate pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură a fost rezolvată de legiuitor prin adoptarea prevederii legale menţionate.

Prezintă relevanţă din perspectiva aplicării în timp a dispoziţiilor legale nou-adoptate [cu observaţia că, în mod evident, la data adoptării Legii nr. 193/2021 mai există pe rolul instanţelor cauze – în etapa judecăţii în primă instanţă sau a apelului – în care se pune problema aplicării art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013] dezlegările cuprinse în Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021 (Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021).

Această decizie a soluţionat o sesizare formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, prin care s-a solicitat interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 219/2020, în sensul de a lămuri dacă aceste prevederi se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în calea de atac a apelului, în raport cu considerentele Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.080 din 20 decembrie 2018.

Prin urmare, în această decizie s-a analizat, cu ocazia unei modificări legislative anterioare a aceleiaşi dispoziţii legale – art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 -, aplicabilitatea sa în litigii aflate pe rolul instanţelor la data adoptării modificării legislative în discuţie acolo, Legea nr. 219/2020, cu precădere în etapa apelului.

Până la soluţionarea sesizării Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă, la data de 18 martie 2021, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 189, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituţionale.

Prin Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, stabilind că: ” Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.”

În considerentele acestei decizii, la paragrafele 95-98, se arată: ” 95. Se reţine că pentru dezlegarea chestiunii de drept în prezenta cauză prezintă relevanţă soluţia dată în Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018 privind exclusiv statuarea asupra existenţei unei situaţii juridice în curs de constituire, această calificare fiind regăsită şi în deciziile ulterioare ale Curţii Constituţionale din perspectiva compatibilităţii ei cu principiile legii fundamentale. 96. Trebuie astfel precizat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la restituire şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate ca fiind raporturi juridice finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative. Astfel, dreptul de creanţă de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie nu este un drept cert şi exigibil, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite, atunci când este contestată decizia autorităţii administrative. 97. Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 568 din 9 iulie 2020, s-a raportat la aceeaşi hotărâre (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, paragrafele 64-66), în contextul examinării principiului neretroactivităţii legii civile, analizând modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 165/2013, statuând în sensul că «nu poate fi vorba de retroactivitatea Legii nr. 165/2013, din moment ce situaţia juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în concordanţă cu principiul tempus regit actum şi al aplicării imediate a legii noi». 98. O consecvenţă de interpretare impune, sub acest aspect, aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, în sensul că, de principiu, se poate considera că, în cauză, până la soluţionarea definitivă de către instanţa de judecată a contestaţiei formulate împotriva deciziei de compensare/validare parţială, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă.”

În consecinţă, modificarea legislativă intervenită după formularea sesizării de faţă se va aplica, de principiu, şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării sale în vigoare, inclusiv celor aflate în calea de atac a apelului, astfel cum se arată în jurisprudenţa anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – atât în decizia citată, nr. 46 din 7 iunie 2021, cu referire expresă la modificarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, cât şi anterior, prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018.

De aceea, se consideră că intervenţia legiuitorului asupra dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, intervenită după pronunţarea încheierii de sesizare, va fi aplicabilă atât pentru soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere, cât şi pentru soluţionarea altor cauze aflate în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel şi, în consecinţă, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere, izvorâtă din rămânerea fără efecte juridice a prevederilor declarate neconstituţionale, nu mai subzistă.

Astfel, nici problema de principiu inclusă în prima întrebare (dacă declararea neconstituţionalităţii unor prevederi legale în formă modificată conduce sau nu la repunerea în vigoare a formei acelei prevederi avute anterior modificării) nu mai reprezintă o chestiune de drept în contextul ipotezei de faţă, în care instanţele vor aplica, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2021, prevederile acestui din urmă act normativ, nemaifiind chemate a tranşa aspectul dacă o lege anterioară care a modificat norma în discuţie este aptă a produce din nou efecte.

Prin urmare, în măsura în care, până la data soluţionării sesizării, chestiunea de drept a fost tranşată legislativ fie prin modificarea normei juridice pentru care anterior se punea problema interpretării şi aplicării diferite, fie prin adoptarea altor dispoziţii legale care lămuresc problema de drept în discuţie, se apreciază că dispare însăşi premisa pronunţării unei hotărâri prealabile care, în esenţă, vizează existenţa unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru preîntâmpinarea unei aplicări neunitare a acesteia.

În fine, incidental, este utilă şi observaţia că, în soluţionarea unei sesizări cu conţinut similar, la data de 7 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 13, în Dosarul nr. 2.928/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 26 aprilie 2022, prin care s-a dispus: „Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 42.192/3/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, conferă persoanei îndreptăţite dreptul de a beneficia de măsuri compensatorii, respectiv de a-şi valorifica dreptul de creanţă/speranţa legitimă de a obţine un drept de creanţă (născut ca urmare a imposibilităţii de restituire în natură a imobilului preluat), în temeiul dispoziţiilor art. 1.516 din Codul civil? Sancţiunea nerespectării obligaţiei pozitive a statului de a pune în acord dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021 conferă posibilitatea persoanei îndreptăţite de a beneficia de daune-interese, iar, în caz afirmativ, modalitatea de evaluare a acestora este cea stabilită de dispoziţiile art. 1.531 din Codul civil?”

Pentru toate aceste argumente, nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei privind existenţa chestiunii de drept, faţă de noile dispoziţii legale adoptate, motiv pentru care nu se mai impune analiza celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.