Decizia nr. 27/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 353/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 353/1/2022 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă în Dosarul nr. 651/319/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, intimatele-pârâte Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor T şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor M au depus, în termen legal, prin consilier juridic, puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 3 noiembrie 2021, în Dosarul nr. 651/319/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 51, 52 şi 53 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), prin prisma considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 44 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2017 (Decizia nr. 44 din 31 ianuarie 2017) şi nr. 139 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018 (Decizia nr. 139 din 27 martie 2018), respectiv dacă este admisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită instanţei să dispună reconstituirea dreptului de proprietate în situaţia în care nu a fost finalizată procedura administrativă şi în lipsa unei hotărâri a comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 februarie 2021, cu nr. 353/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la data de 9 mai 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 51. – (1) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale. (2) În cazul existenţei unei suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe aceleaşi amplasamente, comisia judeţeană este competentă să dispună anularea totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu. (3) Comisia judeţeană va dispune emiterea unui nou titlu în locul celui anulat sau, după caz, va propune acordarea de măsuri compensatorii potrivit legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România. (4) Dispoziţiile art. 53 alin. (2) rămân aplicabile. Art. 52. – (1) În sensul prezentei legi, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu activitate administrativ-jurisdicţională. (2) Comisia judeţeană şi cea locală au, în limitele competenţei lor şi prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat convenţional, de către unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat. (3) Prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă sunt aplicabile. Art. 53. – (1) Hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2) Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentinţa civilă nr. 991 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgu Lăpuş, s-a respins cererea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor T şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor M, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 31 ha 6.037 mp, adică suprafaţa de teren de 75 iugăre înscrisă în C.F. nr. xx Târgu Lăpuş, număr topografic xxxx/3.

Autoarea reclamantului, L.F., a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, înregistrată la data de 20 martie 1991, pentru terenurile în suprafaţă de 2,2 ha, 2 ha, 1,73 ha şi 1,5 ha. După decesul acesteia, intervenit la data de 25 mai 1991, reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, la data de 20 august 1991, din cuprinsul căreia nu rezultă însă că ar fi individualizat terenurile solicitate, ci doar invocă un testament şi dreptul de moştenitor după defunctă.

Prima instanţă a reţinut că, din perspectiva dispoziţiilor art. 8 alin. (3) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cererea de reconstituire formulată de reclamant nu este completă, întrucât nu menţionează terenurile solicitate pentru reconstituire.

Printr-o cerere ulterioară, înregistrată la data de 5 decembrie 2005, reclamantul a solicitat în mod expres reconstituirea terenului cu numărul topografic xxxx/3 după autorul L.A., fără a menţiona numărul de carte funciară.

S-a mai reţinut că reclamantul înţelege să dovedească dreptul de proprietate al defunctului L.A. prin înscrisul intitulat „Învoire” din 5 octombrie 1959, Atestatul de dare şi estimare nr. xxx/1939 şi certificatul nr. xxx din 15 mai 1959.

Analizând C.F. nr. xx Târgu Lăpuş, instanţa de fond a reţinut că terenul a fost expropriat de către statul român, conform încheierii de carte funciară din data de 19 iunie 1948. Însă, autorul L.A., care a fost moştenit de către L.F. şi care ar fi cumpărat terenul împreună cu B.A., prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 aprilie 1939, nu este proprietar tabular.

Potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscriere în cartea funciară. Acelaşi principiu era aplicabil şi anterior datei de 12 iulie 1947, conform art. 431 din Codul civil austriac, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare la care se referă reclamantul.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară şi principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al defunctului L.A. la momentul exproprierii terenului de către statul român în anul 1948 şi, prin urmare, nu a dovedit îndreptăţirea la reconstituire.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul, care a înţeles să critice hotărârea primei instanţe, pentru argumentele redate în continuare.

Terenul în litigiu a fost solicitat în repetate rânduri de apelantul-reclamant şi de antecesorii săi în drepturi, iar în anul 2012 Primăria Târgu Lăpuş, prin Adresa nr. xxxxx/2012, i-a solicitat acte doveditoare ale proprietăţii şi ale filiaţiei, pentru a soluţiona Cererea de reconstituire nr. xxxx/2005. Prin Adresa nr. xxxx/2012 a transmis aceste documente (31 de pagini de anexe).

În anul 2014 a revenit cu o nouă adresă, văzând că demersurile anterioare au fost ignorate de comisia locală, care tergiversa soluţionarea pentru a putea dispune după bunul plac de aceste terenuri.

Între timp, a aflat de la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară că anumite suprafeţe din terenul cumpărat de antecesorul său L.A. au fost atribuite altor moştenitori, ignorând solicitarea făcută de apelant.

Considerând că are îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate după autorul L.A. pentru terenurile cumpărate de la proprietarii tabulari, în anul 2011 apelantulreclamant a intentat procese pentru anularea titlurilor de proprietate care conţin suprafeţe de teren cumpărate de L.A. din C.F. nr. XX Târgu Lăpuş.

Prin Sentinţa civilă nr. 855 din 18 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Târgu Lăpuş în Dosarul nr. 576/319/2011*, definitivă prin Decizia nr. 28/R din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, acţiunea a fost admisă.

În concluzie, cererile de reconstituire şi documentele de transfer al terenurilor din C.F. nr. xx Târgu Lăpuş către autorul L.A. au fost validate de Tribunalul Maramureş, ele producând efecte prin anularea parţială a Titlului de proprietate nr. xxxxx/91 din 5 martie 1997 şi a Titlului de proprietate nr. xxxxx/22 din 2 iulie 1996.

În baza hotărârilor menţionate au fost emise noi titluri de proprietate pentru o porţiune din terenul în litigiu, printre ai căror beneficiari se află şi apelantul-reclamant.

Pentru toate aceste argumente, a considerat că este îndreptăţit să beneficieze, de principiu, de măsurile reparatorii prevăzute de prevederile legii fondului funciar după defunctul L.A.

În şedinţa publică din 26 mai 2021, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept amintite.

În şedinţa publică din 3 noiembrie 2021 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, întrucât obiectul dosarului pendinte vizează reconstituirea dreptului de proprietate, iar cererea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), respectiv ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, iar completul care soluţionează apelul declarat este constituit în cadrul tribunalului, sens în care apreciază că primele două condiţii de admisibilitate a sesizării sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept care face obiectul sesizării, în speţa dedusă judecăţii nu a fost formulată o propunere de reconstituire/respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate din partea comisiei locale şi, implicit, nu a fost emisă nici hotărârea de validare/invalidare de către comisia judeţeană.

Instanţa a pus în discuţie considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 44 din 31 ianuarie 2017 şi nr. 139 din 27 martie 2018, iar din această perspectivă s-a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de chemare în judecată având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate direct de către instanţa de judecată, cu eludarea procedurii stabilite de legile fondului funciar [Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), Legea nr. 247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013)].

Problema de drept amintită reprezintă un element determinant în soluţionarea litigiului dedus judecăţii, în funcţie de admisibilitatea sau inadmisibilitatea acestui demers judiciar urmând să fie analizată hotărârea judecătorească atacată şi, implicit, cererea de chemare în judecată.

În prezentul dosar, antecesoarea apelantului-reclamant şi apelantul-reclamant însuşi au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, însă comisia locală nu le-a analizat, astfel că reclamantului nu i s-a dat posibilitatea să continue procedura de fond funciar, finalizată administrativ prin emiterea unei hotărâri de către comisia judeţeană, şi eventual, formularea plângerii împotriva acestei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 51-53 din Legea nr. 18/1991.

Prin Decizia nr. 44 din 31 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale, această dispoziţie legală stabilind: „Comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2018.”

Obiectul sesizării l-au constituit doar prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Dispoziţiile alineatului (2) al art. 11 din acelaşi act normativ [„În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă numai apelului. Plângerea este scutită de taxa judiciară de timbru.”] nu au făcut obiectul acestei decizii. Ulterior, prin Legea nr. 111/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Legea nr. 111/2017), întregul art. 11 din Legea nr. 165/2013 a fost abrogat.

Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 139 din 27 martie 2018 cu privire la compatibilitatea prevederilor art. 11 din Legea nr. 165/2013 cu Constituţia României. Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca devenită inadmisibilă.

În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele: ” 29. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că acestea prevăd că, în situaţia neîndeplinirii de către comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti a obligaţiei de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate în termenul a cărui prorogare succesivă a sancţionat-o Curtea Constituţională prin decizia citată, persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Aşadar, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 consacră dreptul persoanelor care au formulat cereri de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991 de a se adresa instanţei în cazul neîndeplinirii de către autoritatea administrativă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (1) al art. 11 din aceeaşi lege. Or, efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 44 din 31 decembrie 2016, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 referitoare la termenul de îndeplinire a acestei obligaţii, se răsfrânge şi asupra dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel că, de la publicarea acesteia, persoanele interesate se puteau adresa fără constrângerea unui termen instanţei judecătoreşti pentru obligarea comisiilor de fond funciar la ducerea la îndeplinire a atribuţiilor referitoare la soluţionarea cererilor de restituire, efectuarea punerilor în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate. 30. Aşa cum s-a arătat mai sus, ulterior, art. 11 din Legea nr. 165/2013 a fost abrogat în întregime prin Legea nr. 111/2017. Curtea apreciază că aceasta nu înseamnă însă că persoanele interesate nu mai dispun de un mecanism procedural care să le permită accesul la o instanţă împotriva neîndeplinirii obligaţiei stabilite în sarcina entităţii învestite. În prezent, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, persoanele interesate se pot adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a solicita obligarea comisiilor locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, a comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, în condiţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, la soluţionarea cererilor de restituire, efectuarea punerilor în posesie şi, respectiv, eliberarea titlurilor de proprietate, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, «dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii»”.

Instanţa de trimitere a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a interpreta prevederile art. 51-53 raportat la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 44 din 31 ianuarie 2017 şi nr. 139 din 27 martie 2018.

În cuprinsul art. 51-53 din Legea nr. 18/1991 este indicat faptul că revine comisiei judeţene competenţa de a soluţiona contestaţiile, de a valida sau invalida măsurile luate de comisia locală, este stabilită calitatea procesuală activă şi pasivă a comisiilor de fond funciar (în limitele competenţelor care le revin) şi se stabileşte expres că „Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.” [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991]

Din această perspectivă se poate reţine că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate este una specială, strict reglementată de legiuitor. Procedura începe cu formularea cererii de reconstituire şi depunerea documentaţiei necesare pentru a se analiza îndreptăţirea la reconstituire, analiza solicitării de către comisiile locale, formularea unei propuneri către comisia judeţeană, care poate dispune reconstituirea dreptului de proprietate sau poate respinge solicitarea de reconstituire.

Legiuitorul a stabilit ca dispoziţiile comisiei judeţene să fie singurele care se atacă cu plângere şi doar în acest cadru instanţa de judecată să stabilească dacă reclamantul este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate.

Coroborând considerentele deciziilor anterior menţionate, considerente care sunt obligatorii, este necesar a se analiza posibilitatea formulării unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate direct în instanţă, fără a se urma întreaga procedură de reconstituire şi cu eludarea dispoziţiilor art. 51-53 din Legea nr. 18/1991.

În schimb, în situaţia în care la nivelul uneia dintre entităţile implicate în procedura de reconstituire există un blocaj, trebuie verificat dacă partea interesată poate ignora procedura administrativă şi dispoziţiile art. 51-53 din Legea nr. 18/1991, sesizând instanţa de judecată cu solicitarea de a se analiza îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul principiilor generale de drept, sau dacă partea are posibilitatea, astfel cum a statuat Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 139 din 27 martie 2018, să formuleze o cerere de obligare a entităţii în culpă să rezolve cererea.

În concluzie, s-a apreciat că este necesar să fie lămurită problema de drept privind extinderea aplicabilităţii procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de art. 51-53 din Legea nr. 18/1991 (care vizează doar posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate ca urmare a admiterii plângerii împotriva hotărârii comisiei judeţene) şi situaţiei în care procedura administrativă nu este finalizată, iar partea sesizează instanţa cu o astfel de cerere, raportat şi la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 44 din 31 ianuarie 2017 şi nr. 139 din 27 martie 2018.

În ceea ce priveşte noutatea problemei de drept, instanţa de trimitere a constatat că acţiunea introductivă a fost formulată la data de 30 mai 2018, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 27 martie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 111/2017, prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 erau în vigoare şi stabileau că: „În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă numai apelului. Plângerea este scutită de taxa judiciară de timbru.”

Raportat la data sesizării instanţei, la modificările legislative intervenite în cursul anului 2017, respectiv la considerentele Curţii Constituţionale expuse în Decizia nr. 139 din 27 martie 2018, s-a apreciat că şi această condiţie a noutăţii problemei de drept este îndeplinită. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a depus note scrise, apreciind că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă şi că nu există niciun impediment ca instanţa să oblige intimatele să pună în posesie, să întocmească documentaţiile necesare în vederea emiterii titlului de proprietate sau să emită titlul de proprietate.

Apelantul-reclamant a invocat faptul că nu a fost respectat termenul de 45 de zile pentru soluţionarea cererii, stabilit de art. 79 alin. (2) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005).

În această situaţie, în care termenul de soluţionare a cererii este depăşit, iar comisia locală şi-a exprimat în mod neechivoc poziţia în sensul netemeiniciei cererii de reconstituire, apelantul-reclamant a apreciat că, în virtutea prevederilor legilor fondului funciar, a dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, instanţa de judecată poate fi sesizată cu o cerere care să tindă la soluţionarea în fond a cererii de reconstituire, chiar dacă emiterea efectivă a dreptului de proprietate se va face tot în cadrul unei proceduri administrative.

În sprijinul opiniei exprimate a invocat şi prevederile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora au fost impuse termene pentru soluţionarea cererilor de reconstituire, iar în situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele indicate în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, partea are posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată, care se va pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi va dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatele-pârâte Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor T şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor M au depus, în termen legal, prin consilier juridic, puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, prin care au apreciat că, fără parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicţionale obligatorii prevăzute de legile fondului funciar, solicitanţii nu se pot adresa direct instanţei de judecată pentru reconstituirea dreptului de proprietate. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 651/319/2018 a apreciat că solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată direct în instanţă, fără a se respecta procedura administrativă obligatorie, este inadmisibilă.

Astfel, cererea de reconstituire se depune la comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Ulterior acestui moment, partea care se consideră îndreptăţită trebuie să urmeze întreaga procedură administrativă, procedură care este finalizată prin emiterea hotărârii de reconstituire/respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate. Doar după emiterea hotărârii comisiei judeţene partea are, potrivit art. 53 din Legea nr. 18/1991, posibilitatea de a pune în discuţie, în faţa instanţei, îndreptăţirea pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Până la acest moment, partea interesată are deschisă calea de acces la instanţă în sensul avut în vedere şi de Curtea Constituţională, adică de a solicita obligarea entităţii care a omis să îşi îndeplinească obligaţiile legale să le îndeplinească, potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004).

Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 fac trimitere la procedura prevăzută de art. 33 şi 34 din acelaşi act normativ, procedură aplicabilă exclusiv cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), astfel că nu se pot aplica prin analogie prevederile arătate în procedura legilor fondului funciar. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unele instanţe nu au identificat jurisprudenţă referitoare la chestiunea analizată şi nu au exprimat niciun punct de vedere relativ la aceasta (curţile de apel Galaţi, Târgu Mureş şi instanţele arondate acestora); alte instanţe au comunicat doar opinia judecătorilor consultaţi, iar alte instanţe au trimis atât punctul de vedere exprimat de judecători, cât şi hotărâri judecătoreşti relevante.

În esenţă, instanţele care au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării au arătat că apreciază acţiunea în discuţie ca fiind fie admisibilă (Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a, a IV-a şi a V-a civile, tribunalele Ilfov, Giurgiu, Covasna, Cluj, Sălaj, Constanţa, Dolj, Vaslui, Bihor, Botoşani şi Caraş-Severin, judecătoriile Sfântu Gheorghe, Bacău, Zalău, Constanţa, Slatina, Iaşi, Buzău, Dorohoi), fie inadmisibilă (curţile de apel Bacău şi Iaşi, tribunalele Sibiu, Neamţ, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, Argeş, Buzău, Suceava, judecătoriile Braşov, Roman, Bicaz, Târgu Neamţ, Alexandria, Roşiori, Turnu Măgurele, Bistriţa, Baia Mare, Dragomireşti, Caracal, Târgu Cărbuneşti, Paşcani, Vaslui, Huşi, Buzău, Pătârlagele, Pogoanele, Răcari, Fălticeni şi Rădăuţi).

La Tribunalul Maramureş au fost exprimate ambele opinii.

Argumentele esenţiale care au susţinut opinia că o asemenea cerere este admisibilă, în situaţia în care procedura administrativă nu a fost finalizată printr-o hotărâre a comisiei judeţene şi după declararea neconstituţionalităţii art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, au privit împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi, comisiile locale de fond funciar aveau obligaţia de a centraliza toate cererile de restituire nesoluţionate, pentru stabilirea suprafeţei de teren necesare finalizării procesului de restituire. Potrivit alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol, pentru realizarea situaţiei prevăzute la alin. (1) se aveau în vedere şi cererile din dosarele nesoluţionate la nivelul comisiei locale.

Potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, comisiile locale şi judeţene de fond funciar au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2018. Acest articol a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 31 ianuarie 2017. Ulterior, art. 11 din Legea nr. 165/2013 a fost abrogat în întregime prin Legea nr. 111/2017.

Cu toate acestea, neconstituţionalitatea a vizat doar termenul prevăzut de această dispoziţie legală, nu şi obligaţiile comisiilor locale şi judeţene de fond funciar de a soluţiona cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate, ceea ce înseamnă că persoanele interesate se pot adresa fără constrângerea unui termen instanţei judecătoreşti pentru obligarea comisiilor de fond funciar la ducerea la îndeplinire a atribuţiilor referitoare la soluţionarea cererilor de restituire, efectuarea punerilor în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate.

Abrogarea art. 11 prin Legea nr. 111/2017 nu înseamnă că persoanele îndreptăţite la reconstituire nu mai dispun de accesul la o instanţă împotriva neîndeplinirii obligaţiei stabilite în sarcina entităţii învestite.

În privinţa cauzelor care implică o obligaţie pozitivă din partea statului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acţiune din partea acestuia. Principiul „echilibrului just”, inerent art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), presupune existenţa unui interes general al comunităţii. Este real că autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile care vizează reglementarea raporturilor de proprietate în ţară, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. Totuşi, această marjă, oricât ar fi de importantă, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreţionare a statului nu poate genera consecinţe incompatibile cu normele stabilite de Convenţie.

Totodată, au fost avute în vedere principiile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care autorităţile administrative au o obligaţie pozitivă (aceea de a rezolva într-un termen rezonabil cererile formulate în baza Legii nr. 18/1991), care prevăd că, deşi statul se bucură de o largă marjă de apreciere atât cu privire la modalitatea de punere în aplicare a dispoziţiilor legale incidente, cât şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare, această marjă, oricât ar fi de importantă, nu este nelimitată, iar lipsa de acţiune din partea celor două autorităţi administrative competente a soluţiona cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, nejustificată în mod legitim, încalcă justul echilibru ce trebuie să existe între cerinţele de interes general ale statului şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamantelor, fiindu-le cauzat acestora un prejudiciu disproporţionat şi excesiv şi, prin urmare, le îndreptăţeşte pe acestea să se adreseze instanţei pentru repararea lui.

S-a arătat că această problemă de drept şi-a găsit rezolvarea încă de la momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie – Secţiile Unite a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007 (Decizia nr. XX din 19 martie 2007), cu privire la soluţionarea de către instanţe, pe fond, a cererilor nerezolvate de către entităţile învestite conform Legii nr. 10/2001, prin care s-a statuat că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Cum problema de drept este analogă celei supuse dezbaterii în prezenta chestiune, din raţiuni de simetrie juridică s-a apreciat că, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991, hotărârile comisiei judeţene şi ordinul prefectului referitoare la cererile de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului pot fi atacate cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, urmând a fi analizate de judecătorie pe fond, instanţa de judecată poate fi în mod legal sesizată cu o cerere prin care se solicită să se dispună direct cu privire la dreptul de proprietate reclamat asupra unui teren în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care cererea nu a fost soluţionată de către comisia locală şi cea judeţeană.

Dimpotrivă, opinia contrară a inadmisibilităţii acţiunii a fost argumentată prin aceea că procedura administrativjurisdicţională de reconstituire a dreptului de proprietate este una specială, strict reglementată de legiuitor, iar solicitanţii trebuie să o parcurgă.

Împotriva hotărârilor comisiilor locale persoana interesată poate face contestaţie, care se soluţionează de comisiile judeţene, conform art. 51 din Legea nr. 18/1991 şi art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, iar împotriva hotărârilor comisiilor judeţene se poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Fără parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicţionale obligatorii prevăzute de dispoziţiile legale nu se poate cere direct instanţei reconstituirea dreptului de proprietate. O cerere de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa este inadmisibilă, întrucât prin aceasta reclamantul tinde să i se reconstituie dreptul de proprietate direct în instanţă, fără să fi urmat procedura administrativ-jurisdicţională obligatorie prevăzută de lege.

Cadrul normativ actual imprimă mecanismului de soluţionare administrativă a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate un caracter eficient, prin posibilitatea solicitanţilor de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a solicita obligarea comisiilor locale şi judeţene de fond funciar să finalizeze procedura administrativă, iar ulterior obţinerii hotărârii definitive pronunţate de instanţa de contencios administrativ, prin constrângerea comisiilor să îşi îndeplinească obligaţiile, prin aplicarea penalităţilor de întârziere şi obţinerea de despăgubiri, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă.

Au fost transmise mai multe hotărâri judecătoreşti, dintre care numai o parte se referă la chestiunea în discuţie, în alte hotărâri problema admisibilităţii acţiunii formulate împotriva comisiilor de fond funciar fiind analizată din alte perspective legale şi factuale.

Verificarea hotărârilor relevante a evidenţiat existenţa unei practici consistente în sensul admisibilităţii acţiunii în discuţie (hotărâri comunicate de Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Bacău, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Judecătoria Zalău, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Bihor, Judecătoria Buzău, Judecătoria Răcari şi Tribunalul Botoşani), argumentele cuprinse în considerente regăsindu-se printre cele arătate supra, la paragrafele 62-69.

Au trimis hotărâri prin care acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă Tribunalul Sibiu, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Maramureş şi Judecătoria Videle.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 44 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2017, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale.

Prin Decizia nr. 139 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituţională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 165/2013. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o chestiune de drept veritabilă, cu caracter de noutate. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Prima şi a treia condiţie sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuţie suplimentară, iar cu privire la cea de-a doua, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa de trimitere judecă în ultimă instanţă.

Astfel, faţă de data cererii de chemare în judecată în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, situată în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 483 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin actul normativ evocat, şi nici prevederile art. 94 pct. 1 lit. j 3 ) din Codul de procedură civilă, care au fost introduse prin Legea nr. 310/2018.

Regimul procedural al cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere este însă guvernat de dispoziţiile art. 1 din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, intitulat „Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare”, potrivit cărora: „În scopul accelerării judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale Codului de procedură civilă.”, precum şi ale art. 5 alin. (1) teza întâi din acelaşi titlu: „(1) Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului. (…)”

Ipoteza reglementată de art. 1 şi 5 din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 se supune prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «definitivă», de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.”

În consecinţă, având în vedere că norma de punere în aplicare a noii legi de procedură asimilează ipoteza din art. 5 al titlului XIII din Legea nr. 247/2005 cu situaţia în care hotărârea este supusă numai apelului, rezultă că împotriva acestor hotărâri nu este deschisă calea de atac a recursului, fiind incident şi art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

Cu privire la cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se constată că în cauză prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, care solicita ca judecătoria să soluţioneze pe fond cererea sa de restituire formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, constatând că acesta nu este îndreptăţit la ceruta reparaţie, cu argumentul absenţei dovezilor cu privire la existenţa în patrimoniul autorului reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilelor a căror restituire s-a solicitat.

Tribunalul a fost învestit exclusiv cu apelul reclamantului, care a argumentat în sens contrar celor cuprinse în considerentele sentinţei apelate. Nu rezultă din lucrările dosarului că instanţa de apel a invocat din oficiu explicit, în acord cu art. 479 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, motivul de apel de ordine publică al inadmisibilităţii acţiunii, iar, în lipsa unei atari măsuri a instanţei de apel, aceasta este învestită numai cu criticile formulate de reclamant referitoare la temeinicia acţiunii sale, în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, se poate considera că invocarea din oficiu a inadmisibilităţii acţiunii este cuprinsă în mod implicit în demersul tribunalului de a pune în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu prezenta solicitare, întrebarea cuprinzând tocmai problema existenţei unui fine de neprimire care se opune sesizării instanţei cu acţiunea de faţă.

Or, în cauză, reclamantul nu a primit o soluţie la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pe care a formulat-o prima dată autoarea sa la data de 20 martie 1991 şi care a fost apoi reiterată de el însuşi ulterior decesului autoarei, la data de 20 august 1991, astfel încât el s-a adresat instanţei pentru rezolvarea pe fond a pretenţiei adresate autorităţii competente, ce nu i-a răspuns în timpul scurs din anul 1991 până în prezent.

Prin urmare, teza avută în vedere de instanţa de apel atunci când a invocat din oficiu necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este incidentă în cauza de faţă, unde procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 şi care poate face obiectul contestării în condiţiile art. 51-53 din lege nu a fost finalizată de entitatea învestită cu cererea reclamantului.

Faţă de aceste împrejurări şi având în vedere prevederile art. 476 alin. (1) şi ale art. 479 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, se apreciază că de lămurirea problemei de drept ce face obiectul sesizării, ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni întocmai cum este cea formulată în cauză de reclamant, depinde soluţionarea pe fond a cauzei la instanţa de apel, această cerinţă fiind îndeplinită în speţă.

În urma verificărilor realizate a rezultat că interpretarea dispoziţiilor art. 51-53 din Legea nr. 18/1991 nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În privinţa cerinţei ca problema de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă, aceasta nu este însă îndeplinită.

De asemenea, se constată că dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu ridică vreo dificultate de interpretare, astfel încât nici cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile nu este îndeplinită.

Din argumente care ţin de specificul cauzei de faţă, aceste două condiţii vor fi tratate împreună, în cele ce succedă.

Pe de-o parte, cu privire la identificarea unei chestiuni de drept reale, veritabile, de un anumit grad de dificultate, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Îna