Decizia nr. 72 din 11 octombrie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.131/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (4) din Codul silvic, respectiv dacă personalul silvic beneficiază de indemnizaţia de grad profesional, în absenţa elaborării hotărârii Guvernului, normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de Codul silvic.”

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, şi punctele de vedere ale acestora.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 8 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 18.070/3/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.131/1/2021. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 46/2008 – Codul silvic. „Art. 115. – (1) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor. (2) Până la elaborarea şi aprobarea actelor normative prevăzute la alin. (1) se aplică normele, regulamentele şi instrucţiunile aflate în vigoare la data intrării în vigoare a prezentului cod. Art. 120. […] (4) Indemnizaţiile aferente gradelor profesionale pentru personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi subunităţile teritoriale ale acesteia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului cod.”

Legea nr. 234/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1004 din 13 decembrie 2019, denumită în continuare Legea nr. 234/2019 Art. I pct. 17 – „Articolul 22 se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 22. – (1) La stabilirea drepturilor salariale pentru personalul silvic se vor avea în vedere următoarele: nivelul studiilor, funcţia, titlul ştiinţific, vechimea în muncă, vechimea în domeniul silviculturii, locul şi condiţiile în care îşi exercită profesia. (2) Indemnizaţia de grad profesional şi sporul de risc reprezintă componente ale drepturilor salariale şi se acordă lunar personalului silvic prevăzut la art. 4 alin. (1) în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (3)-(5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Sumele necesare pentru acordarea indemnizaţiei de grad profesional prevăzute la alin. (2) se calculează, anual, prin înmulţirea valorii salariului minim brut garantat în plată la nivel naţional cu coeficientul k prevăzut pentru fiecare grad şi pentru fiecare gradaţie. (4) Valorile coeficientului k sunt prevăzute în anexa nr. 2. (5) Sumele necesare pentru acordarea indemnizaţiei de grad profesional prevăzute la alin. (2) se asigură de către angajator din bugetul propriu. (6) În situaţia în care personalul silvic se află în raporturi de muncă cu două sau mai multe entităţi din cele prevăzute la art. 2, beneficiază de o singură indemnizaţie de grad profesional care se acordă de angajatorul la care are funcţia de bază.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 3 februarie 2020 cu nr. 18.070/3/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B şi C, obligarea pârâţilor la acordarea indemnizaţiei de grad pentru trecut, prin raportare la ultimii trei ani, în temeiul art. 127 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic; acordarea indemnizaţiei de grad profesional şi pentru viitor până la încetarea raportului de muncă; acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale până la încasarea efectivă a sumelor datorate, în temeiul art. 1.535 din Codul civil, şi constatarea nelegalităţii răspunsurilor la plângerile prealabile emise de către B şi C.

Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 3.243 din 23 iulie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.155 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea, a obligat pârâţii să acorde reclamantului drepturile salariale reprezentate de indemnizaţia de grad profesional, pentru viitor, precum şi pentru trecut pentru ultimii trei ani şi să plătească reclamantului dobânda legală aferentă drepturilor salariale reprezentate de indemnizaţia de grad profesional calculată până la data plăţii efective, respingând în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare s-a reţinut că, deşi prin dispoziţiile menţionate s-a prevăzut acordarea indemnizaţiei de grad prin hotărâre a Guvernului, nu a fost emis un astfel de act, până în anul 2019, când, prin art. I pct. 17 [corespunzător art. 22 alin. (3)-(6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000] din Legea nr. 234/2019, s-a prevăzut că „(3) Sumele necesare pentru acordarea indemnizaţiei de grad profesional prevăzute la alin. (2) se calculează, anual, prin înmulţirea valorii salariului minim brut garantat în plată la nivel naţional cu coeficientul k prevăzut pentru fiecare grad şi pentru fiecare gradaţie. (4) Valorile coeficientului k sunt prevăzute în anexa nr. 2. (5) Sumele necesare pentru acordarea indemnizaţiei de grad profesional prevăzute la alin. (2) se asigură de către angajator din bugetul propriu. (6) În situaţia în care personalul silvic se află în raporturi de muncă cu două sau mai multe entităţi din cele prevăzute la art. 2, beneficiază de o singură indemnizaţie de grad profesional care se acordă de angajatorul la care are funcţia de bază”.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pârâţii ar fi acordat reclamantului indemnizaţia de grad solicitată prin cererea de chemare în judecată, deşi aveau această obligaţie legală încă din anul 2017, conform prevederilor art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic.

Deşi legea menţionată a prevăzut temeiul legal primar pentru adoptarea hotărârii Guvernului prin care să se stabilească indemnizaţiile aferente gradelor profesionale pentru personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi subunităţile teritoriale ale acesteia, conform prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României şi ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 24/2000), pârâtul B nu şi-a îndeplinit obligaţia legală, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, de a iniţia şi a supune spre aprobare Guvernului hotărârea de stabilire a indemnizaţiilor de grad menţionate.

De asemenea, nici după ce această indemnizaţie a fost reglementată doar la nivel primar, prin Legea nr. 234/2019, pârâţii nu au acordat-o, iar prin întâmpinarea formulată, pârâta C a invocat faptul că ordonatorul principal de credite nu a alocat sumele necesare pentru plata indemnizaţiei de grad.

Având în vedere că indemnizaţia de grad profesional a fost prevăzută de lege a fi acordată personalului silvic din care face parte şi reclamantul, iar pârâţii nu au întreprins demersurile necesare şi nu au acordat efectiv această indemnizaţie, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri pârâţii B şi C, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea acestora şi casarea hotărârii, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În cadrul soluţionării căii de atac s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere a constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute cumulativ în art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, cererea fiind adresată Curţii de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţă învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului, urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă.

De asemenea, cauza care face obiectul judecăţii în recurs se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Ploieşti, învestit să o soluţioneze; litigiul a fost soluţionat, în primă instanţă, de către Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ceea ce conferă competenţă Curţii de Apel Ploieşti să judece în ultimă instanţă calea de atac exercitată.

Este îndeplinită şi condiţia referitoare la relaţia dintre dezlegarea dată chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum a fost interpretată această condiţie. Astfel, interpretarea ce urmează să fie dată de către instanţa supremă vizează direct fondul cauzei prin prisma cererii reclamantului de a i se acorda aceste drepturi şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019.

Pentru a putea face obiectul sesizării instanţei supreme, chestiunea de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalităţi diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situaţiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare sau a devenit caduc.

Mai mult, nu este suficientă formularea unei simple întrebări privitoare la interpretarea unui text de lege, ci este obligatoriu a se indica în concret ce neclarităţi împiedică aplicarea acestuia.

Referitor la aspectul ca asupra problemei să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în doctrină s-a subliniat importanţa distingerii asupra contextului în care s-a pronunţat aceasta, în sensul că pronunţarea asupra unei chestiuni de drept printr-o decizie de speţă nu poate echivala cu o „statuare”, întrucât există premisele ca mai multe completuri ale instanţei supreme să dea soluţii diferite în legătură cu aceeaşi problemă. Ca atare, pentru a fi îndeplinită condiţia, se impune ca dezlegarea dată chestiunii de drept să nu fi fost deja tranşată printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

Per a contrario, în ipoteza în care instanţa supremă a pronunţat în privinţa problemei de drept un număr însemnat de decizii de speţă, care să indice existenţa unei jurisprudenţe constante, este improbabilă îndeplinirea condiţiei privind lipsa statuării şi, în cele mai multe cazuri, şi cea a noutăţii. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Opinia instanţei de sesizare este în sensul celor reţinute de către tribunal, Curtea de Apel Ploieşti apreciind că se impune acordarea drepturilor solicitate, „omisiunea organului executiv de a transpune în legislaţia secundară dispoziţiile puterii legislative nefiind aptă a dezavua un drept recunoscut prin legea primară”. VI. Punctul de vedere al părţilor

În opinia intimatului, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. De asemenea, necesitatea pronunţării cu privire la această chestiune de drept rezultă şi din faptul că există instanţe de judecată care au respins cererile formulate de colegi ai intimatului reclamant, care au statutul de personal silvic, motivând că pot acorda indemnizaţia de grad profesional doar începând cu perioada pentru care se aplică Legea nr. 234/2019. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel (cele mai multe fiind ulterioare Legii nr. 234/2019) s-au conturat următoarele interpretări ale problemei de drept ce formează obiectul sesizării: – dreptul este recunoscut de lege, însă modalitatea de acordare este reglementată prin Legea nr. 234/2019, astfel că acţiunea privind obligarea la plata indemnizaţiei de grad este întemeiată doar pentru perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 2020, aşa cum rezultă din hotărârea înaintată de Tribunalul Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal; – dreptul de creanţă al reclamantului pentru indemnizaţia de grad profesional este recunoscut prin dispoziţiile legale incidente, chiar dacă nu a fost adoptată hotărârea Guvernului în acest sens, angajatorul având obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle legale pentru aplicarea efectivă a dispoziţiilor art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008, în intervalul anterior adoptării Legii nr. 234/2019 indemnizaţia de grad profesional fiind stabilită conform criteriilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000. În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Suceava şi hotărârile înaintate de Tribunalul Constanţa, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Cluj, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj; – acordarea acestor drepturi salariale corespunzătoare perioadei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019 depinde de elaborarea de către Ministerul Mediului, Apei şi Pădurilor a metodologiei necesare, în acord cu considerentele Deciziei nr. 51/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum rezultă din hotărârea înaintată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; – pretenţiile reclamanţilor trebuie soluţionate prin raportare la dispoziţiile Legii-cadru nr. 330/2009, Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, salarizarea personalului plătit din fonduri publice urmând a se efectua la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, în acest sens fiind hotărârile înaintate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu menţiunea că acestea au fost pronunţate la nivelul anilor 2012-2013.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.387/C/3.619/III-5/2021 din 19 august 2021, a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezintă relevanţă Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 9/1/2009 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009, şi Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 280/1/2021 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021.

Curtea Constituţională nu a pronunţat decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că, în interpretarea art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, personalul silvic nu beneficiază de indemnizaţia de grad profesional în absenţa elaborării unor acte normative care să reglementeze modalitatea de stabilire, în concret, a acestui drept salarial. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul acestei prevederi legale rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării: – existenţa unei chestiuni de drept care să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

În speţă, sesizarea a fost formulată de un complet al unei curţi de apel învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă.

În ceea ce priveşte noutatea problemei de drept se constată că, deşi se solicită interpretarea unui act normativ adoptat în anul 2008, litigiile în legătură cu interpretarea şi aplicarea acestuia sunt de dată recentă, rezultând, din materialele înaintate de instanţele care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării, că astfel de litigii au fost iniţiate, preponderent, după anul 2019, ulterior adoptării Legii nr. 234/2019.

De asemenea se constată că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată nu face şi nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii.

Referitor la caracterul esenţial al chestiunii de drept, instanţa de trimitere a justificat necesitatea formulării întrebării, arătând că „interpretarea ce urmează să fie dată de către instanţa supremă vizează direct fondul cauzei prin prisma cererii reclamantului de a i se acorda aceste drepturi şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019”.

În formularea întrebării, însă, instanţa de trimitere a preluat, în bloc, categoriile de acte normative la care face referire art. 115 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, adăugând şi hotărârea Guvernului menţionată de art. 120 alin. (4), fără a justifica relevanţa, pentru speţă, a fiecăruia dintre respectivele acte, unele, cum ar fi ghidurile de bune practici, fiind în mod vădit străine de problema indemnizaţiei aferente gradelor profesionale.

Instanţa de trimitere urmăreşte, în realitate, să obţină o interpretare a art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic în sensul de a şti dacă personalul silvic beneficiază de indemnizaţia de grad profesional în absenţa elaborării unor acte normative care să reglementeze modalitatea de stabilire, în concret, a acestui drept salarial.

Astfel reformulată, întrebarea prezintă un interes vădit pentru soluţionarea fondului pricinii, în condiţiile în care, aşa cum a menţionat şi instanţa de trimitere, reclamantul a solicitat să i se acorde acest drept salarial şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019, în limitele termenului de prescripţie, perioadă în care temeiul de drept pentru solicitarea indemnizaţiei era exclusiv art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, neexistând o normă legală care să permită stabilirea cuantumului acestui drept salarial.

În concluzie, este îndeplinită condiţia privind caracterul esenţial al întrebării.

În fine, în această formulare întrebarea ridică o problemă de drept al cărei grad de dificultate justifică declanşarea mecanismului reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, legislaţia incidentă fiind imprecisă în condiţiile în care, pe de o parte, se reglementează prin lege o indemnizaţie aferentă gradului profesional, dar, pe de altă parte, nu este elaborată o legislaţie secundară care să permită cuantificarea şi stabilirea în mod concret a acestui drept salarial. X.2. Asupra fondului sesizării

Cu privire la fondul sesizării se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat anterior, prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu privire la o situaţie normativă similară.

Astfel, în cadrul respectivei proceduri, instanţa supremă s-a pronunţat cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, statuând în sensul că „în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.

În considerentele hotărârii s-au arătat următoarele: „În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului şi al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenţa doar a unei intenţii a legiuitorului de a acorda funcţionarilor publici două drepturi de natură salarială, intenţie materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată, deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate. În atare situaţie, nefiind creat cadrul funcţional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi «virtuale». În consecinţă, cele două drepturi nu pot fi obţinute prin promovarea unor acţiuni în instanţă, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuţiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Raţionamentul expus mai sus este pe deplin aplicabil şi în speţa de faţă în condiţiile în care, până la adoptarea Legii nr. 234/2019, nu a existat un cadru normativ care să stabilească cuantumul indemnizaţiei aferente gradului profesional sau criteriile pe baza cărora să poată fi calculat un astfel de spor salarial. Este vorba, şi în acest caz, cel mult de o intenţie a legiuitorului de acordare a unui asemenea drept, intenţie care, în lipsa unui cadru funcţional de acordare a sporului, nu a condus la naşterea unui veritabil drept de creanţă.

Acordarea acestui drept pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019 s-ar face fie prin pronunţarea unor hotărâri imposibil de executat din cauza neindicării cuantumului obligaţiei, fie prin stabilirea de către instanţe a acestui cuantum, cu depăşirea competenţei puterii judecătoreşti.

În speţă, nu este posibilă nici extinderea, pentru trecut, a criteriilor de calcul reglementate prin Legea nr. 234/2019, întrucât, aşa cum statuează art. 15 alin. (2) din Constituţia României (principiul fiind preluat şi de art. 6 din Codul civil): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. În condiţiile în care dreptul de creanţă nu era născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019 din cauza lipsei cadrului normativ necesar pentru cuantificarea lui, el nu se putea naşte retroactiv în momentul adoptării legii noi.

Considerentele de mai sus nu intră în contradicţie cu cele statuate prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, întrucât, spre deosebire de indemnizaţia aferentă gradului profesional, reglementată de art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, pentru care nu existau, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019, norme care să permită cuantificarea dreptului salarial, în ceea ce priveşte sporul de risc care face obiectul de reglementare al art. 120 alin. (5) din acelaşi act normativ legiuitorul a prevăzut în mod explicit modalitatea de calcul, precizând că acest spor este în cuantum de „25% din salariul de bază”.

Or, tocmai posibilitatea cuantificării sporului a constituit temeiul interpretării pe care instanţa supremă a dat-o prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, în Decizia nr. 7/2021 arătându-se că: „în acord cu prima orientare jurisprudenţială şi cu punctul de vedere al procurorului general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că normele legale în vigoare oferă suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic.”

Nu se poate vorbi nici de încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, în lipsa unor criterii de cuantificare a dreptului salarial, nu se poate vorbi de un bun în sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici de o speranţă legitimă, aşa cum a fost ea definită în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reţinându-se că: „Nu se poate vorbi nici de existenţa unei «speranţe legitime» a reclamanţilor, în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice «creanţă» nu poate fi considerat «valoare patrimonială» şi implicit «speranţă legitimă» decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziţie legală, sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia – 2004, paragrafele 35 şi 48-52; Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii c/a Belgia – 1995, paragraful 31; Draon c/a Franţa – 2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franţa – 2005, paragrafele 63-70). Or, drepturile salariale în discuţie nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa criteriilor legale de cuantificare a acestora.”

Această soluţie a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, prin hotărârea pronunţată în Cauza Zelca şi alţii c. României, a statuat că: „În prezenta cauză, nu se poate considera că pretinsele drepturi salariale ale reclamanţilor au un temei suficient în jurisprudenţa internă, având în vedere că interpretarea instanţelor în această privinţă a fost divergentă. În plus, hotărârea Înaltei Curţi din 21 septembrie 2009 pronunţată în recursul în interesul legii, care a pus capăt divergenţelor în această privinţă, a confirmat că funcţionarii publici nu aveau dreptul la sporurile pretinse, interpretare care, ulterior, a determinat curtea de apel să respingă capetele de cerere ale reclamanţilor. Rezultă că reclamanţii nu aveau un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”

Acelaşi trebuie să fie raţionamentul şi în speţa de faţă, întrucât art. 120 alin. (4) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic nu oferă o bază legală suficientă pentru acordarea indemnizaţiei aferente gradelor profesionale în condiţiile în care nu oferă criterii pentru cuantificarea acesteia. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,