Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.295/1/2021, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.618/190/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 2 iulie 2021, în Dosarul nr. 2.618/190/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prin sintagma „partea care pierde procesul”, respectiv prin noţiunea „procesul”, se înţelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de procedură civilă sau Dacă prin sintagma „partea care pierde procesul”, respectiv prin noţiunea „procesul”, se înţelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel şi, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanţă soluţia pronunţată în etapa procesuală anterioară.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 august 2021 cu nr. 2.295/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 15 noiembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 13. – „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.” Art. 32. – „(1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul apărărilor.” Art. 83. – „(1) În faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. (…)” Art. 87. – „(1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte. (…)” Art. 452. – „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.” Art. 453. – „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013) Art. 32. – „Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege”. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Decizia civilă nr. 801 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.618/190/2020, s-a admis apelul declarat de pârâta Y S.R.L. – Filiala Bistriţa-Năsăud, în contradictoriu cu intimata-reclamantă X S.R.L., s-a anulat Sentinţa civilă nr. 1.908 din 16 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, şi s-a trimis cauza spre judecare Judecătoriei Năsăud, ca instanţă competentă teritorial să soluţioneze cauza.

La data de 19 ianuarie 2021, apelanta-pârâtă a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în sensul soluţionării cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2.500 lei, şi taxă judiciară de timbru, în cuantum de 100 lei. A invocat dispoziţiile art. 444 din Codul de procedură civilă.

În motivarea cererii a arătat că a solicitat instanţei să se pronunţe şi asupra cheltuielilor de judecată, dar nici în dispozitivul Deciziei nr. 801 din 3 decembrie 2020, nici în cuprinsul acesteia nu se regăsesc menţiuni cu privire la petitul menţionat, deşi apelanta-pârâtă a câştigat etapa apelului, iar intimata-reclamantă este parte căzută în pretenţii.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi noţiunea de parte căzută în pretenţii sunt prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă. În speţă, intimata-reclamantă este parte căzută în pretenţii, în virtutea soluţiei de admitere a apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.908 din 16 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, iar apelanta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de a depune la dosarul cauzei dovada cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor, potrivit art. 452 din Codul de procedură civilă.

La data de 19 februarie 2021, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile, susţinând că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv nu a depus la dosarul cauzei acte doveditoare, potrivit dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă.

Mai mult, cheltuielile de judecată nu pot fi legal acordate la acest moment procesual, raportat la prevederile art. 453 din Codul de procedură civilă, întrucât, prin decizia a cărei completare se solicită, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe, fără a se soluţiona pe fond cererile deduse judecăţii.

Prin Încheierea din data de 18 martie 2021, în temeiul prevederilor art. 399 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se relua dezbaterile în complet de divergenţă.

La data de 6 mai 2021, apelanta-pârâtă a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea pronunţată la data de 2 iulie 2021, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, aflat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, înregistrat cu nr. 2.618/190/2020.

Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă procesul în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 446 raportat la art. 1.033 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost legal învestit cu soluţionarea apelului, litigiul având ca obiect o cerere de valoare redusă, întemeiată pe prevederile art. 1.026 şi următoarele din Codul de procedură civilă, respectiv o cerere de completare a hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 444 din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a cererii de completare a deciziei, în sensul de a se stabili dacă instanţa de apel se pronunţă sau nu asupra cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelantă, în cazul unei soluţii de admitere a apelului, anulare a hotărârii atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare către o altă instanţă decât cea care a pronunţat hotărârea apelată, ca instanţă competentă teritorial să soluţioneze cauza, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept a cărei lămurire se solicită nu a constituit obiectul unei analize şi al unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, nefiind cristalizată o practică judiciară în această privinţă: sesizarea priveşte posibilitatea interpretării diferite a sintagmei „partea care pierde procesul” din enunţul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care poate genera practică neunitară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei ce constituie obiect al sesizării, nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, nici prin recurs în interesul legii şi nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, aşa cum reiese din site-ul instanţei supreme. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, cauza aflându-se în calea de atac a apelului, care reprezintă ultima etapă procesuală de judecată a cererii de valoare redusă, conform dispoziţiilor art. 1.033 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept supusă interpretării.

De asemenea, este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate pe fondul cauzei şi a celor solicitate în apel depinde de sensul care va fi dat noţiunii de „proces” (partea care pierde procesul), din cuprinsul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este o cerere accesorie, de fond, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale, pe fondul cauzei. Natura cererii cu care a fost învestită instanţa a fost dezlegată şi prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 4 martie 2020 (Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020), prin care s-a stabilit că:,,63. Această dezlegare este aplicabilă atât în situaţia în care calea de atac vizează exclusiv soluţia referitoare la cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, cât şi în cazul în care calea de atac are ca obiect, pe lângă modul de soluţionare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, şi alte aspecte soluţionate prin aceeaşi hotărâre”.

Soluţionarea cererii în calea de atac nu influenţează natura acesteia, de solicitare de fond, de care depinde soluţionarea cauzei în apel, în ultimă instanţă. Instanţele de apel sunt învestite să judece în fond, chiar dacă soluţionează o cale de atac şi controlează hotărârea primei instanţe.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu prilejul analizării prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cuprinsul Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017 (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017): „58. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită deoarece acordarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată dintr-un precedent litigiu purtat între aceleaşi părţi şi soluţionat definitiv face parte din solicitările de fond ale litigiului pendinte, situaţia corespunzând ipotezei în care cheltuielile de judecată sunt solicitate, de această dată, pe cale accesorie, în chiar litigiul care le-a determinat (). 60. Prin urmare, de modul de dezlegare a problemei de drept sesizate depinde soluţionarea pe fond a uneia dintre solicitările procesului pendinte, respectiv cea constând în pretenţia accesorie relativă la recunoaşterea dreptului reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată generate de actualul proces.”

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii de completare a dispozitivului, pe fond, aceasta depinde de chestiunea de drept analizată, pentru că argumentele centrale din cererea de completare a hotărârii pronunţate în calea de atac a apelului, pentru soluţionarea căreia s-a format completul de divergenţă, sunt fundamentate de posibilitatea părţii de a beneficia de cheltuielile de judecată, cu atât mai mult cu cât apelul a fost admis în integralitate.

Stringenţa pronunţării asupra chestiunii de drept în discuţie reiese, cu prisosinţă, din caracterul deosebit de frecvent întâlnit al cererii accesorii cu care a fost învestită instanţa, soluţiile jurisprudenţiale şi doctrinare fiind diferite, ceea ce denotă caracterul neclar al reglementării.

Chestiunea supusă interpretării este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat. Instanţa supremă s-a pronunţat asupra interpretării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, însă dintr-o altă perspectivă, şi anume prin prisma incidenţei acestor prevederi în situaţia solicitării cheltuielilor de judecată pe cale principală.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Necesitatea sesizării instanţei supreme este determinată de sintagmele utilizate de legiuitor cu prilejul abordării sensului noţiunii de „proces”, care este tratată atât ca întreg ciclu procesual, cât şi ca etapă procesuală, aşa cum reiese, spre exemplu, din dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 19, art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Asupra fondului chestiunii de drept, apelanta-pârâtă a apreciat că interpretarea corectă este aceea potrivit căreia cheltuielile de judecată sunt efectuate pentru fiecare etapă procesuală în parte.

Astfel, prevederile legale din materia principiilor procedurii civile statuează că procesul civil se desfăşoară în mai multe etape, care generează cheltuieli independente, proprii fazei în care sunt efectuate, fără legătură cu etapa procesuală anterioară. Această concluzie se desprinde din normele care tratează cheltuielile efectuate în procesul civil, reprezentate de taxele judiciare de timbru şi onorariile avocaţilor, precum şi din cele referitoare la onorariile experţilor sau drepturile băneşti cuvenite martorilor.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 83 alin. (1), art. 87 alin. (1), art. 326 şi art. 331 alin. (3) din Codul de procedură civilă, art. 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Efectuarea cheltuielilor de judecată pentru fiecare etapă procesuală, în mod obligatoriu, mai ales prin prisma art. 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, obligă la adoptarea aceleiaşi soluţii în privinţa obligaţiei de plată a acestora, pentru fiecare etapă procesuală. În caz contrar, este lipsit de orice explicaţie motivul pentru care cheltuielile de judecată trebuie angajate pentru fiecare etapă procesuală, în schimb, posibilitatea de recuperare a acestora să fie restrânsă la finalizarea unui ciclu procesual, soluţie ce ar fi lipsită de echitate.

Culpa procesuală, care include noţiunea de „parte care pierde procesul”, nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale, concluzie care decurge din interpretarea logico-sistematică a textelor legale invocate.

În acelaşi mod, obligaţia depunerii dovezii cheltuielilor de judecată până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, prevăzută de dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă, se justifică prin necesitatea acordării acestora pentru fiecare etapă procesuală.

În măsura în care legiuitorul ar fi considerat că nu se pot acorda cheltuielile de judecată pentru fiecare etapă procesuală, în funcţie de soluţia pronunţată, ar fi dat posibilitatea părţii să depună dovada tuturor cheltuielilor cu prilejul soluţionării celei din urmă etape procesuale, în condiţiile în care doar aceasta din urmă ar prezenta relevanţă în cauză, sub aspectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată şi a interpretării noţiunii de culpă procesuală.

Doctrina este consecventă în a afirma că, în calea de atac a recursului, în ipoteza casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa nu se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, care vor fi analizate de instanţa de rejudecare. Practica judiciară este însă neunitară.

Cheltuielile de judecată trebuie înţelese ca fiind accesorii solicitărilor din fiecare etapă procesuală, întrucât sintagma „partea care pierde procesul” nu poate fi disociată de expresia „partea care a câştigat”.

S-a apreciat că interpretarea susţinută conferă previzibilitate părţii căzute în pretenţii, cu privire la cheltuielile la care poate fi obligată, sens în care au fost invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012, potrivit cărora orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca actul să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea cererii de completare a dispozitivului în Dosarul nr. 2.618/190/2020, constatând incidenţa în cauză a prevederilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a arătat că membrii completului nu au reuşit să ajungă la un punct de vedere unitar, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se relua dezbaterile în complet de divergenţă.

Motivul principal pentru care nu s-a ajuns la un consens constă în interpretarea diferită dată de membrii completului de judecată – prezentă inclusiv la nivelul literaturii de specialitate şi al practicii judiciare, soluţiile propuse fiind divergente – noţiunii de „parte care a pierdut/parte care a câştigat procesul”, mai exact, noţiunii de „proces”, cu efecte determinante asupra existenţei sau inexistenţei obligaţiei/dreptului la plata cheltuielilor de judecată, respectiv dacă prin noţiunea de „proces” se înţelege o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual) sau ultima fază/etapă din ciclul procesual. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante în materia ce face obiectul sesizării, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, din analiza cărora s-a constatat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că prin sintagma „partea care pierde procesul” şi, respectiv, noţiunea de „proces” se înţelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil.

În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere dispoziţiile art. 451-455 din Codul de procedură civilă, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale din dosarul şi etapa procesuală unde au fost generate. S-au mai avut în vedere şi dezlegările date prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020.

Totodată, s-a apreciat că fiecare etapă, fază sau ciclu procesual generează cheltuieli independente, proprii acelei fazei în care sunt efectuate, cum sunt taxele de timbru, onorariile de avocat, cheltuielile de transport şi cazare, sumele cuvenite martorilor ori onorariile de expert în etapele de fond (primă instanţă şi/sau apel, când se administrează probe complexe), fără legătură cu etapa procesuală anterioară.

Cum toate aceste cheltuieli sunt imediate, aferente fiecărei faze sau etape procesuale, este firesc şi just să se acorde părţilor posibilitatea recuperării lor în aceeaşi manieră în care sunt efectuate şi în funcţie de soluţia pronunţată în respectiva etapă procesuală unde au fost efectuate, raportat la care se va fi stabilit şi culpa procesuală.

Într-o altă orientare, s-a apreciat că prin sintagma „partea care pierde procesul”, respectiv prin noţiunea „procesul”, se înţelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel şi, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanţă soluţia pronunţată în etapa procesuală anterioară.

Ca regulă, hotărârea primei instanţe nu este definitivă, astfel că aplicarea prevederilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă are loc cu titlu provizoriu, prin raportare la soluţia pronunţată. Hotărârea primei instanţe poate să rămână definitivă prin nedeclararea căii de atac ori prin respingerea căii de atac formulate de partea care a pierdut procesul în primă instanţă. În asemenea ipoteze nu se ridică nicio dificultate de interpretare a sintagmelor menţionate.

Dificultatea apare în ipoteza în care soluţia pronunţată în calea de atac infirmă, chiar parţial, hotărârea primei instanţe.

Aceasta este una provizorie, iar prin infirmarea sa partea care câştigă procesul trebuie considerată partea care obţine soluţia favorabilă în calea de atac (ultima cale de atac prevăzută de lege). Chiar dacă cealaltă parte a câştigat în primă instanţă, de exemplu, dacă instanţa de apel a infirmat hotărârea primei instanţe, retroactiv, similar efectelor nulităţii, trebuie să considerăm că, de fapt, nu a câştigat niciodată.

Acelaşi raţionament se aplică şi în ipoteza în care instanţa ierarhic superioară trimite cauza spre rejudecare, cu singura diferenţă că, în acest caz, partea care a câştigat procesul este partea care a obţinut, prin parcurgerea celui de-al doilea ciclu procesual sau a celui de-al treilea, dacă este cazul, o soluţie favorabilă definitivă.

Admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă o etapă intermediară, ce nu pune capăt procesului, astfel că în această etapă procesuală nu se pot acorda cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată efectuate în această etapă urmează a fi acordate în rejudecare, în funcţie de soluţia ce va fi pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, dacă este cazul.

Instanţa se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată atunci când hotărârea sa este susceptibilă de a tranşa diferendul părţilor dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, întrucât doar în această situaţie se poate stabili cine a pierdut finalmente procesul şi se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de părţi. Prin excepţie, soluţiile de admitere a apelului/recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanţa competentă nu tranşează acest diferend, ci îl plasează altei instanţe spre soluţionare, astfel încât, în aceste situaţii, instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la o altă instanţă. Altminteri, soluţia asupra acestor cheltuieli nu ar mai putea fi pusă în contextul ansamblului procesului şi ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic. Aceasta nu înseamnă că atari cheltuieli, realizate în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa inferioară în grad, nu vor putea fi recuperate de partea care le-a avansat, dar asupra lor se va pronunţa instanţa la care a fost trimisă cauza spre soluţionare, ele fiind aferente cursului judecăţii ce a dus pentru prima oară la o soluţie validă din punct de vedere procedural.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale invocate cuprinse în Codul de procedură civilă din perspectiva vizată de sesizare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, prin care, admiţând sesizarea, a statuat că: „În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile.”

Din perspectiva sesizării de faţă, sunt relevante considerentele de la paragrafele 82-83 şi 88 din decizie: „82. Cea de-a treia observaţie porneşte chiar de la conţinutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă care, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca şi art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) – art. 454 din Codul de procedură civilă. 83. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este „partea care pierde procesul”, se înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din Codul de procedură civilă), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului şi de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită şi posibilă, în ipoteza subînţeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă. (…) 88. Precum s-a arătat, reclamantul nu poate fi în culpă atunci când îşi exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul şi care nu se manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente unui litigiu anterior.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia noutăţii problemei de drept supuse interpretării, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost învestit cu soluţionarea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în apel, în sensul soluţionării cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care instanţa de apel admisese apelul declarat de pârâtă, anulase hotărârea pronunţată în primă instanţă de Judecătoria Bistriţa şi trimisese cauza spre rejudecare în primă instanţă la Judecătoria Năsăud, ca instanţă competentă teritorial să soluţioneze cauza, fără însă a se pronunţa asupra cererii apelantei-pârâte de a-i fi acordate cheltuieli de judecată.

Cererea de completare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.026 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în condiţiile prevăzute de art. 444 din Codul de procedură civilă.

Drept urmare, având în vedere dispoziţiile art. 446 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea pronunţată potrivit art. 444 din Codul de procedură civilă este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, rezultă că Tribunalul Bistriţa-Năsăud, învestit fiind cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Bistriţa, va soluţiona cererea în ultimă instanţă.

Se constată, de asemenea, că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere justificând aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi rezolvarea litigiului rezultă din observarea motivelor invocate de către apelanta-pârâtă prin cererea de completare a dispozitivului, cerere care vizează noţiunea de parte căzută în pretenţii, evocată de art. 453 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe.

Noutatea chestiunii de drept, cerinţă de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (spre exemplu, deciziile menţionate în paragraful anterior, precum şi Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017 etc.), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

În ce priveşte prezenta sesizare, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este întrunită, în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel menţionând pronunţarea de hotărâri judecătoreşti, iar din examinarea acestora se constată că atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă instanţele s-au confruntat cu întreaga problematică adusă în discuţie prin sesizarea de faţă, numărul hotărârilor judecătoreşti care o reflectă fiind îndeajuns de mare.

Se poate observa că elementul central al sesizării este reprezentat de lămurirea sintagmei „partea care pierde procesul”, conţinută în prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Incertitudinea instanţei de trimitere, transpusă într-o întrebare ce nu excelează prin claritate şi rigoare (inclusiv terminologică), are însă ca punct de plecare situaţia în care, în urma admiterii căii de atac a apelului, anulării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, instanţa de apel este ţinută a se pronunţa asupra solicitării părţii apelante de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în respectivul apel.

În mod analog, eventualele îndoieli cu privire la corecta interpretare a sintagmei „partea care pierde procesul” pot fi extinse la situaţia în care instanţa de recurs admite această cale de atac, casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă.

În pofida susţinerilor făcute de una dintre părţile procesului, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, mai sus evocate, nu reprezintă decât o reiterare într-un limbaj juridic actualizat a dispoziţiilor care, anterior, erau cuprinse în art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865: „Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Actualizarea limbajului legal nu a fost însă însoţită de nicio modificare de concepţie în ceea ce priveşte fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată (respectiv culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul) şi determinarea subiecţilor procesuali ţinuţi să plătească ori, dimpotrivă, îndreptăţiţi la a li se plăti cheltuielile ocazionate de purtarea procesului.

Nu poate fi identificat niciun argument legal în raport cu care, uzând de metodele de interpretare acceptate de ştiinţa dreptului, să se poată ajunge la concluzia că între prevederile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi cele ale art. 453 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă ar exista diferenţe de esenţă care, sub aspectele evocate, să aibă ca efect modificarea regimului juridic preexistent în materia cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, este util a observa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja, printr-o altă decizie a sa, anterior evocată (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017), cu privire la conţinutul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că aceste prevederi „82. (…) într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca şi art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plăţii cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului (…)”. A fost astfel relevată identitatea de conţinut juridic esenţial al celor două texte legale, diferenţele existând doar cu privire la limbajul întrebuinţat, iar nu şi cu privire la conţinutul propriu-zis al reglementării.

Or, problematica juridică asociată cheltuielilor de judecată este una în egală măsură frecventă şi recurentă, iar faţă de multitudinea proceselor în care, atât sub fostul Cod de procedură civilă, cât şi sub acel actual, s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanţele (inclusiv cele de apel sau recurs în caz de anulare/casare a hotărârilor atacate şi trimitere a cauzelor spre rejudecare la instanţele inferioare) s-au pronunţat asupra acestor cereri.

Existenţa unei jurisprudenţe semnificative, inclusiv din punct de vedere cantitativ, a fost, de altfel, evocată şi de unele dintre curţile de apel cărora li s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere cu privire la problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, fiind comunicate hotărâri judecătoreşti prin care această problemă de drept a fost dezlegată.

Nu este lipsit de relevanţă a menţiona că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în timp, decizii de speţă prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunţată de Secţia I civilă, nepublicată, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant şi intervenienţi, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenţilor de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că „. . . atâta vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul (… ) a căzut în pretenţii, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată”. Ar rezulta, aşadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat.

În aceste condiţii, întrucât problema de drept sesizată şi-a găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudenţa instanţelor, atât sub fostul Cod de procedură civilă, cât şi sub cel actual, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel, dar şi hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază însă conturarea unei orientări jurisprudenţiale majoritare, consonantă cu unele opinii doctrinare dintre cele mai semnificative asupra problemei.

Pe cale de consecinţă, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, rămânând a se analiza de către cei interesaţi oportunitatea declarării unui eventual recurs în interesul legii.