Decizia nr. 23/2016 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1733/1/2016 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte…

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 20 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 28.884/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice”, precum şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (1) şi textul „la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014” din cuprinsul alin. (2). II. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată cu nr. 28.884/3/2015, la data de 3 august 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, în numele unui membru de sindicat – M.I. -, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Poliţia Locală a Municipiului Făgăraş, anularea Deciziei nr. 2.098 din 25 iunie 2015 emisă de către pârâtă, precum şi suspendarea deciziei contestate, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că: decizia iniţială era un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi nu mai putea fi revocată; sumele de bani au fost achitate în baza unui act administrativ legal, care a fost supus controlului de legalitate; reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; decizia nu este motivată; nu există vinovăţia funcţionarului. A apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru suspendarea actului. În drept a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 8.170 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015, în sensul că a menţinut doar prevederea privind „stabilirea nivelului de salarizare care rămâne la nivelul lunii martie 2015, excepţie făcând acordarea normei de hrană conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Făgăraş nr. 75 din 30 aprilie 2015”, prevedere care se aplică începând cu 25 iunie 2015; în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a dispus suspendarea prevederilor anulate din Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În motivarea hotărârii pronunţate, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin Decizia nr. 2.058 din 11 mai 2015 a Poliţiei Locale Făgăraş, în baza Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului, începând cu luna aprilie 2015, în sensul aceluiaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie. Au mai fost stabilite şi o serie de drepturi salariale suplimentare. Ulterior, prin Decizia nr. 2.098 din 25 iunie 2015 a aceleiaşi instituţii, s-a menţionat că, începând cu data de 2 iunie 2015, s-a revocat Decizia nr. 2.058 din 11 mai 2015, în sensul că nivelul de salarizare rămâne la nivelul lunii martie 2015. S-a constatat încasarea necuvenită a sumei de 496 lei, aferentă lunilor aprilie 2015, respectiv mai 2015, care a fost imputată reclamantului. În cuprinsul acestui act era menţionată şi Adresa nr. 6.563 din 20 mai 2015 a prefectului judeţului Braşov, prin care se aducea la cunoştinţă Primăriei Municipiului Făgăraş faptul că personalul primăriei nu se încadrează în categoria de funcţionari publici cărora li se aplică prevederile art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015. Textul de lege care a determinat emiterea ambelor decizii, dar şi a adresei prefectului judeţului Braşov este cel anterior indicat – art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, potrivit căruia, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), care prevedeau menţinerea indemnizaţiilor, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Tribunalul a considerat că excepţia prevăzută de la situaţia de menţinere a indemnizaţiilor se referă la personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu cel al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, plus personalul din Consiliul Concurenţei şi cel al Curţii de Conturi. Ca atare, s-a apreciat că excepţia nu se aplică întregului personal din autorităţi şi instituţii publice, ci doar personalului de lucru salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, situaţie în care nu s-a dovedit a se încadra reclamantul, astfel încât s-a considerat că acest text nu îi este aplicabil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.

Prin recursul său, reclamantul a criticat soluţia primei instanţe, apreciind că actul administrativ litigios ar fi trebuit anulat în tot, invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, temei de drept ce a stat la baza emiterii de către Poliţia Locală Făgăraş a primei sale decizii, respectiv cea cu nr. 2.058 din 11 mai 2015, prin care i s-a stabilit nivelul de salarizare la nivelul maxim din cadrul aceleiaşi instituţii, decizie ce a fost ulterior revocată în parte. A mai arătat că acţiunea pârâtului de revocare a Deciziei nr. 2.058 din 11 mai 2015 a intervenit ca urmare a unei adrese a prefectului judeţului Braşov, care, deşi efectuase controlul de legalitate cu privire la dispoziţiile distincte emise de primarul municipiului Făgăraş, reţinuse că „personalul Primăriei Municipiului Făgăraş nu se încadrează în categoria funcţionarilor publici cărora li se aplică prevederile textului de lege menţionat” respectiv art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, prin care s-a introdus alin. (5 1 ) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Recurentul a contestat o astfel de interpretare, făcând referire concretă la formularea textului în discuţie şi subliniind că acesta se referă la „personalul (…) din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel.” Totodată, a mai formulat critici sub aspectul irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil, susţinând că revocarea ori anularea acestora trebuie constatată şi pronunţată de organele competente, adică instanţele de contencios administrativ, imputând primei instanţe faptul că actul administrativ litigios nu a fost motivat în drept, încălcându-se astfel prevederile art. 252 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 84-85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin recursul său, pârâta a criticat soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, apreciind că acţiunea trebuia respinsă. În motivarea căii sale de atac, Poliţia Locală Făgăraş, cu privire la fond, a susţinut legalitatea deciziei atacate, de menţinere a cuantumului nivelului de salarizare al reclamantului la nivelul lunii martie 2015, adică anterior emiterii Deciziei nr. 2.058 din 11 mai 2015. În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut referire la dispoziţiile art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015, prin care a fost introdus alin. (5 1 ) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, apreciind că excepţia la care se referă textul vizează doar categoriile de personal menţionate în mod expres în cuprinsul său, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii; or, textul reglementând o excepţie, este de strictă interpretare, astfel încât, aplicabilitatea sa nu poate fi extinsă la categoriile de personal care nu sunt menţionate expres în cuprinsul său.

La termenul din 20 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, la solicitarea recurentului-reclamant Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept disputate în cauză – interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea pronunţată la data de 20 aprilie 2016 în Dosarul nr. 28.884/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării, motivat de faptul că: a) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 28.884/3/2015 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; b) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza I coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, ca instanţă de recurs; c) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este competentă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza I coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, într-un proces având ca obiect un act administrativ unilateral emis de o autoritate publică locală cu privire la raporturile de serviciu ale unui funcţionar public; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în etapa procesuală a recursului depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; e) curtea de apel a apreciat că această chestiune de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau deja pronunţat. În acest sens, instanţa a mai arătat că normele juridice menţionate au fost adoptate la nivelul anilor 2014 şi 2015, fără a rezulta, din verificările efectuate, că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra interpretării acestora. Referitor la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 32 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 9 februarie 2016, instanţa de trimitere a constatat că aceasta lămureşte un aspect diferit de cel ce face obiectul sesizării de faţă, instanţa supremă nefiind învestită în acea cauză cu analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 28.884/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că textul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (forma în vigoare la data emiterii de către recurenta-pârâtă a deciziilor nr. 2.058 din 11 mai 2015 şi nr. 2.098 din 25 iunie 2015 privindu-l pe recurentul-reclamant) prevedea: „(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare. (2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…) (5 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” Instanţa de trimitere a subliniat că textul alin. (5 1 ) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost introdus în conţinutul acestui act normativ prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la 9 aprilie 2015. Analizând logic şi sistematic normele juridice citate, curtea de apel a observat că în cuprinsul primelor două alineate ale textului art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, legiuitorul a instituit ca principiu menţinerea în anul 2015: (1) a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice şi (2) a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea de apel a mai observat că legiuitorul a instituit însă o serie de excepţii de la acest principiu, una dintre acestea fiind cea reglementată la alin. (5 1 ) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care vizează, atunci când condiţiile desfăşurării activităţii sunt aceleaşi, salarizarea la nivelul maxim a personalului care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. Astfel, în măsura în care, ca efect al aplicării Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, şi/sau a Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unei autorităţi sau instituţii publice, doi angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii au ajuns să fie salarizaţi în mod diferit, acela care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015. În consecinţă, ar rezulta din analiza textelor menţionate că, deşi legiuitorul instituie principiul menţinerii în anul 2015 a drepturilor salariale lato sensu la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, totuşi, în vederea înlăturării discriminărilor în salarizare, intervine activ prin acordarea în beneficiul angajatului salarizat la un nivel inferior a dreptului de a fi salarizat la nivelul maxim.

În cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti există însă o controversă în ceea ce priveşte interpretarea şi stabilirea domeniului de aplicare în cazul textului de excepţie citat, fiind propuse două interpretări:

Pe de o parte, prima instanţă şi recurenta-pârâtă au afirmat un mod de interpretare restrictivă a textului de la art. 1 alin. (5 1 ) menţionat, în sensul că personalul salarizat din fonduri publice care beneficiază de uniformizarea salarizării prin acordarea nivelului maxim de salarizare existent în cadrul autorităţii şi instituţiei publice ar fi doar cel din aparatul de lucru al Parlamentului, din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi. Într-o astfel de interpretare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din textul analizat este văzută ca fiind o circumstanţiere a personalului „din celelalte instituţii şi autorităţi publice” doar la categoria aceluia care ar fi „salarizat la acelaşi nivel” cu „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului”, cu excluderea de la uniformizarea drepturilor salariale a tuturor celorlalţi angajaţi plătiţi din fondurile publice. În măsura în care s-ar admite o astfel de interpretare trebuie lămurit dacă ea este susceptibilă de a genera o discriminare în raport cu categoria întregului personal plătit din fonduri publice, în condiţiile în care, în ciuda existenţei unor diferenţieri de salarizare în cazul angajaţilor ce îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, doar anumite categorii se bucură de un drept de uniformizare a salariului, cu excluderea tuturor celorlalţi angajaţi plătiţi din fonduri publice, ca efect al interpretării judecătoreşti a textului. Altfel spus, interpretarea menţionată va permite recalcularea drepturilor salariale doar pentru personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, din celelalte instituţii şi autorităţi publice, dar salarizat la acelaşi nivel cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, precum şi pentru personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi. Totuşi, după cum rezultă chiar din dosarul în care se pune în discuţie interpretarea textului art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, diferenţieri în stabilirea drepturilor salariale au intervenit şi în alte instituţii şi autorităţi publice decât cele anterior menţionate, adică în cazul de faţă la nivelul uneia locale, în concret, în cazul unui poliţist local, care ar primi un salariu într-un cuantum inferior celui maxim plătit pentru activitatea desfăşurată în aceleaşi condiţii. Instanţa de trimitere a mai arătat că acceptarea interpretării susceptibile de a genera o discriminare în recunoaşterea dreptului de uniformizare în salarizare la nivel maxim pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, în sensul că doar anumite categorii de personal plătit din fonduri publice se bucură de acest drept, cu excluderea celorlalţi, ar trebui să îşi găsească izvorul într-o justificare obiectivă. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în Cauza Driha împotriva României, Hotărârea din 21 februarie 2008, prin prisma jurisprudenţei divergente a instanţelor interne, o încălcare a art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arătând astfel: „37. În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ, şi nu limitativ.” De asemenea, cum sintagma „salarizat la acelaşi nivel” nu reiese a fi definită expres în corpul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 ori al Legii nr. 71/2015, sensul ei poate fi dedus pe cale de interpretare din analiza logică, gramaticală, sistematică şi teleologică a actelor normative menţionate, inclusiv a dreptului comun în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, adică Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Din lecturarea acestui din urmă act normativ nu reiese însă o definiţie a sintagmei în discuţie, dar se constată că legea- cadru are ca obiect de reglementare „stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului” [art. 1 alin. (1) ], iar începând cu intrarea sa în vigoare „drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.” [art. 1 alin. (2) ], cu menţiunea că prin art. 39, după ce se abrogă anumite dispoziţii expres identificate, legiuitorul prevede la lit. y) că se abrogă şi „orice alte dispoziţii contrare prezentei legi”. În acest din urmă caz se impune a se avea în vedere în ce măsură mai sunt în vigoare, iar nu abrogate, în considerarea art. 39 lit. y) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii din legi speciale anterioare, care ar conţine reglementări prin care drepturile salariale ale anumitor categorii de personal se stabileau în raport cu nivelul de salarizare al personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, reglementări aflate însă în conflict cu dispoziţiile (inclusiv anexele) Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe de altă parte, într-o interpretare divergentă, propusă în dosarul de faţă de recurenta-reclamantă, se susţine că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” trebuie raportată la ansamblul textului imediat precedent, respectiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”. Altfel spus, sintagma menţionată va avea un rol atributiv atât în cazul „personalul(ui) din aparatul de lucru al Parlamentului (salarizat la acelaşi nivel)”, cât şi în cazul (personalului plătit din fonduri publice) „din celelalte instituţii şi autorităţi publice (salarizat la acelaşi nivel)”. În legătură cu textul alin. (51) al art. 1 în discuţie, instanţa de trimitere a constatat că acesta a fost introdus în conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015. Cercetând procesul legislativ la Senat şi la Camera Deputaţilor, curtea de apel a identificat o prezentare sintetică a amendamentelor propuse în legătură cu textul legii, la pct. 1 (în cazul Senatului), respectiv la pct. 6 (Camera Deputaţilor) din anexa-tabel, figurând textul menţionat cu următoarea motivare a amendamentului: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.” Astfel, prin prisma intenţiei legiuitorului în propunerea normei juridice de la art. 1 alin. (5 1 ) nu ar rezulta că acesta ar fi intenţionat să limiteze aplicarea textului doar la anumite categorii de personal plătit din fonduri publice, ci scopul urmărit a fost acela de a elimina discriminarea în salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi de vechime, deci configurarea unui domeniu de aplicare generală a legii. Totodată, din perspectivă gramaticală, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” apare în corpul frazei ce constituie textul art. 1 alin. (5 1 ) în discuţie ca o apoziţie, adică un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia, explică sau detaliază un alt cuvânt. În cazul concret, această sintagmă explică substantivul- subiect „personalul”, folosit de legiuitor o singură dată anterior inserării apoziţiei menţionate – „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”, iar nu în mod repetitiv „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel”. În măsura în care, prin reducere la absurd, legiuitorul ar fi recurs la această din urmă formulare, ar fi cert că apoziţia determină doar cel de-al doilea substantiv-subiect. Cum însă Parlamentul nu a legiferat o astfel de variantă, s-a apreciat că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” apare că explică singurul substantiv-subiect existent în precedent, care la rândul său mai este explicitat şi de atributele „din aparatul de lucru al Parlamentului”, respectiv „din celelalte instituţii şi autorităţi publice”. În plus, instanţa de trimitere a mai arătat că trebuie analizat şi dacă, în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” ar corespunde noţiunii de „acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) şi (2) ale art. 1 din acelaşi act normativ şi prin care legiuitorul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014. În sensul unei astfel de interpretări par a fi şi dispoziţiile art. 5 alin. (1 1 ) şi alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, texte potrivit cărora: „(1 1 ) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii – medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării”, respectiv: „(1 2 ) Prevederile alin. (11) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei.” Această interpretare ar fi de natură să afirme, în esenţă, principiul că alin. (1) şi (2) ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 interzic majorarea cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază, sporurilor etc., în timp ce alin. (5 1 ) din acelaşi articol consacră nediscriminatoriu posibilitatea uniformizării salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază, sporurilor etc., celor aflaţi în aceeaşi situaţie, făcând să fie salarizaţi la acelaşi nivel.

În aceste condiţii, date fiind argumentele care susţin fiecare dintre cele două modalităţi de interpretare în concurs, în contextul unui text legal insuficient de clar formulat şi având în vedere amploarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este imperios necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menţionate, pentru a se evita apariţia practicii judiciare neunitare, prin pronunţarea unor soluţii diametral opuse în procese întemeiate pe aceleaşi premise.

Curtea de apel a mai arătat că nu au rezultat, în legătură strictă cu această chestiune de drept, alte aspecte relevante de menţionat din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, aceasta a fost identificată în procese de primă instanţă, neavând însă un caracter unitar, întrucât au fost identificate atât soluţii prin care a fost validată interpretarea restrictivă a textului (a se vedea Sentinţa civilă nr. 3.490 din 23 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.056/2/2015), cât şi soluţii întemeiate pe cea de-a doua interpretare (a se vedea Sentinţa civilă nr. 3.308 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.255/2/2015, sau Sentinţa civilă nr. 552 din 22 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.992/2/2015). V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o interpretare unitară chestiunii de drept enunţate, indicând existenţa unei practici judiciare neunitare în cauze cu un obiect similar.

Deşi legal citată şi informată asupra problemei de drept asupra căreia Curtea de Apel Bucureşti intenţiona să formuleze sesizare, recurenta-pârâtă nu a transmis un punct de vedere, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, numai recurentul-reclamant a respectat obligaţia prevăzută de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, depunând, în scris, un punct de vedere prin care a reluat argumentele expuse în faţa instanţei de trimitere. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti: Instanţa de trimitere a comunicat că punctul de vedere majoritar, exprimat prin hotărârile pronunţate de Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este în sensul că dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică tuturor categoriilor de funcţionari publici. Această opinie s-a întemeiat pe interpretarea dispoziţiilor legale, dar şi pe raportul comun din 17 martie 2015 al comisiilor corespunzătoare din Parlamentul României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, din care rezultă că acest text a fost propus tocmai pentru eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime. Există şi o soluţie minoritară, potrivit căreia se apreciază că aceste dispoziţii legale sunt de strictă interpretare. S-au depus 11 hotărâri considerate relevante, în sensul opiniei majoritare.

Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: În sensul opiniei majoritare au transmis puncte de vedere, de regulă, însoţite de hotărâri judecătoreşti pronunţate în aplicarea textelor supuse interpretării, următoarele curţi de apel: Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Timişoara, precum şi Curtea de Apel Galaţi. Opinia contrară a fost susţinută de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Piteşti şi, parţial, de Curtea de Apel Galaţi. Alte curţi de apel au comunicat că nu au identificat practică judiciară în aplicarea normelor indicate în conţinutul adresei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu au exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, şi anume: Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Suceava. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate a rezultat că instanţa de contencios constituţional a pronunţat deciziile nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, şi nr. 242 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2016, prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) şi art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă în prima decizie se analizează modul de determinare a drepturilor salariale ale funcţionarilor publici nou-încadraţi ori promovaţi, în cea de-a doua decizie, analizând conţinutul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios constituţional a constatat că alin. (1) şi (2) instituie regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi cuantum al salariilor de bază, sporurilor şi al celorlalte elemente ale salariului personalului plătit din fonduri publice, iar alin. (5), (5 1 ), (5 2 ), (5 4 ), (5 5 ), (5 6 ), (6), (7), (7 1 ) şi alin. (11) prevăd excepţii de la această regulă, care vizează anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creşteri salariale; aceste excepţii sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii şi, prin urmare, au o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât şi creşteri salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi nu este în aceeaşi situaţie juridică cu celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Deşi nu vizează în mod direct chestiunea de drept supusă interpretării, având în vedere expunerea de motive pentru adoptarea art. 1 alin. (5 1 ) prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, nu este lipsită de relevanţă indicarea unor hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie – interzicerea discriminării. Astfel, în paragraful 37 din hotărârea pronunţată în Cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a stabilit: „În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ, şi nu limitativ (vezi Engel şi alţii contra Ţărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).” În mod similar, în cuprinsul hotărârii pronunţate în Cauza Marcks contra Belgiei – 1979, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie numai atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.” În acelaşi sens pot fi menţionate şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ranete contra României din 13 noiembrie 2008 (paragraful 29), Tehleanu contra României din 16 septembrie 2008 (paragraful 19), Ţară Lungă contra României din 8 iulie 2008 (paragraful 20) etc. IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Pentru soluţionarea sesizării de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că prezintă relevanţă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 10 aprilie 1984, pronunţată în Cauza C-14/83 Sabine von Colson şi Elisabeth Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen cu privire la interpretarea Directivei 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională; având în vedere scopul afirmat de legiuitor prin introducerea art. 1 alin. (5 1 ) în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 – înlăturarea discriminărilor, semnificative din acest punct de vedere sunt paragrafele 22 şi 26: „22. Este imposibil să se stabilească o egalitate efectivă a şanselor în absenţa unui regim sancţionator corespunzător. O astfel de consecinţă decurge nu numai din finalitatea directivei, ci în special din art. 6 din directivă, care, conferind candidaţilor la un loc de muncă care au făcut obiectul unei discriminări dreptul la o cale judiciară de atac, recunoaşte în favoarea acestora existenţa unor drepturi care pot fi invocate în justiţie”. 26. „(…) prin aplicarea dreptului naţional şi în special a dispoziţiilor unei legi naţionale special adoptate în vederea aplicării Directivei 76/207, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în vederea obţinerii rezultatului prevăzut la articolul 189 al treilea paragraf.” Prin urmare, ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată dintr-un act normativ să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale, dată fiind preeminenţa dreptului Uniunii consacrată şi prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fondul sesizării au reţinut că sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Prioritar, se impune o analiză a fiecăreia dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării. a) şi b) Cu privire la cerinţele legale ca pricina să se afle în curs de judecată în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, se constată următoarele: Cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 28.884/3/2015 are ca obiect anularea Deciziei nr. 2.098 din 25 iunie 2015, emisă de Poliţia Locală Făgăraş cu privire la raporturile de serviciu ale unui funcţionar public. Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.” Prima instanţă a pronunţat în cauză Sentinţa civilă nr. 8.170 din 18 noiembrie 2015, iar împotriva acesteia au promovat recurs ambele părţi – atât reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex”, cât şi pârâta Poliţia Locală Făgăraş, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Titularul sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile este instanţa de recurs, astfel încât se constată a fi îndeplinite cerinţele de admisibilitate analizate, întrucât, în această materie, curtea de apel soluţionează pricina în ultimă instanţă, pronunţând o hotărâre definitivă, date fiind cele prevăzute de art. 96 pct. 3 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de