Decizia nr. 34 din 15 mai 2017

Prin încheierea de şedinţă de la 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 35.438/3/2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2016 cu nr. 4.106/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 182 alin. (1): „Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură”. Alin. (2): „Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile”. Art. 183 alin. (1): „Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen”. Alin. (2): „Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen”. Alin. (3): „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată”. IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 35.438/3/2015, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să îi acorde grupa I de muncă, în procent de 100%, pentru activitatea desfăşurată ca salariat al acesteia şi să îi elibereze adeverinţă în acest sens.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 3.848 din 12 aprilie 2016, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B şi a respins ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi trimiterea cauzei la prima instanţa în vederea evocării fondului.

La termenul de judecată din 28 noiembrie 2016, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti a invocat excepţia tardivităţii apelului şi a pus în discuţie admisibilitatea şi necesitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept, legate de interpretarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, şi anume: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze pricina.

Cât priveşte admisibilitatea sesizării din perspectiva celei de-a patra condiţii privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Curtea reţine că procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

În jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

De asemenea, prin Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, reţinându-se că este îndeplinită condiţia ca, de lămurirea acestei chestiuni de drept, să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece „modul în care ar urma să fie interpretat şi aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează şi soluţia pe fond a cererii deduse judecăţii”.

S-a învederat că excepţia tardivităţii, ca şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant reprezintă impedimente procesuale pentru judecarea pe fond a cauzei, având un efect final peremptoriu, motiv pentru care, pentru identitate de raţiune şi având în vedere şi jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciază ca fiind îndeplinită şi condiţia ca, de lămurirea chestiunii de drept prezentate, să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Această interpretare asigură atingerea scopului legii (ratio legis), respectiv asigurarea unei practici judiciare unitare.

În opinia Curţii, chestiunea de drept identificată prezintă şi caracter de noutate, fiind îndeplinită şi ultima condiţie, întrucât, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii şi nici al unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Modalitatea de transmitere a cererilor de chemare în judecată prin mijlocele de comunicare e-mail/fax este un fenomen în continuă creştere, iar textele legale a căror interpretare se solicită pot primi mai multe interpretări diferite ce necesită lămurirea prin mecanismul hotărârii prealabile, pentru asigurarea dreptului de acces la instanţă inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea reprezintă un element de noutate în procedura civilă distincţia instituită de legiuitor (art. 182 din Codul de procedură civilă), din punctul de vedere al împlinirii termenelor procedurale, între actele de procedură ce nu trebuie depuse, în mod necesar, la instanţă [alin. (1) ] şi actele ce trebuie depuse, în mod obligatoriu, la instanţa de judecata sau în alt loc [alin. (2) ]. În acelaşi sens reprezintă un element de noutate noţiunea de serviciu specializat de comunicare inclusă în art. 183 din Codul de procedură civilă.

Se mai arată, în acest context, utilitatea sesizării instanţei supreme şi din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie, prin soluţii de practică judiciară, fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudenţe suficient articulate în vreunul din sensuri, cât să lipsească de obiect şi efect real, util, prezenta sesizare.

Se menţionează ca jurisprudenţă relevantă la nivelul secţiei Decizia civilă nr. 1.219/87/2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 43.658/3/2014/a1 şi Decizia civilă nr. 1.249/09.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.219/87/2015.

Într-o primă opinie exprimată în cadrul Deciziei nr. 1.219/87/2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 43.658/3/2014/a1 s-a apreciat că: „dispoziţiile art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că actul de procedură depus la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen, indiferent de data înregistrării cererii la instanţă, cu condiţia să fie transmis, conform înregistrării cu data transmiterii prin fax, până la data la care activitatea încetează în mod legal la instanţă, cu respectarea art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De aceea, cererea transmisă prin fax de apelant, în ultima zi a termenului, dar după închiderea programului de lucru la instanţă, a fost în mod corect apreciată ca fiind tardivă”.

Prin cea de-a doua opinie exprimată în cadrul Deciziei civile nr. 1.249/09.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.219/87/2015, s-a arătat că: „Art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă condiţionează depunerea actului de programul de lucru al instanţei, scopul legiuitorului fiind evident de obţinere a datei certe în condiţiileart. 93 alin. (5) enunţat anterior. Dacă în privinţa actelor depuse prin poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, data certă se obţine prin eliberarea recipisei, a înregistrării sau atestării făcute pe actul depus de către serviciul specializat sau unităţile menţionate, în cazul actelor depuse de parte personal, prin fax sau e-mail data certă se obţine doar prin aplicarea ştampilei de intrare a instanţei şi nu prin data înregistrării faxului sau e-mailului”. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Opinia exprimată de instanţa de sesizare este în sensul că cererea de chemare în judecată este socotită ca fiind formulată în termen dacă a fost transmisă prin fax sau prin e-mail până la data la care activitatea încetează în mod legal la instanţă, cu respectarea art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, „Programul de lucru al instanţelor este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână; programul începe, de regulă, la ora 8,00 şi se încheie la ora 16,00”.

Conform art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă, cum este şi cererea transmisă prin fax/e-mail, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează la instanţă în mod legal (respectiv la ora 16,00). În toate cazurile se va lua în considerare ca dovadă a datei depunerii actului data înscrisă pe cererea de fax/e-mail ca dată de transmitere, aceasta fiind înregistrarea făcută de serviciul specializat de comunicare, conform dispoziţiilor art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, nu interesează data când se aplică viza de înregistrare la instanţă, ci se verifică ca faxul/e-mailul să fie transmis în ultima zi a termenului, însă până la data terminării programului de lucru al instanţei.

Acesta este şi sensul dat de dispoziţiile art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă care prevăd că actul de procedură depus înăuntrul termenul prevăzut de lege [deci cu respectarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă] prin scrisoare recomandată, la oficiul poştal, sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

Transmiterea unei cereri prin fax sau prin poştă electronică se asimilează cu depunerea cererii personal de parte, în ambele situaţii, existând obligaţia ca depunerea cererii să se realizeze la instanţă, până la ora la care activitatea încetează în mod legal.

Concluzionând, dispoziţiile art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că actul de procedură depus prin fax sau prin e-mail este socotit a fi făcut în termen, indiferent de data înregistrării cererii la instanţă, cu condiţia să fie transmis, conform înregistrării cu data transmiterii prin fax, până la data la care activitatea încetează în mod legal la instanţă, cu respectarea art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Teza potrivit căreia cererea poate fi depusă prin fax sau prin e-mail până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului, potrivit art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu ţine seama de faptul că acţiunea este un act ce trebuie depus la instanţă, fiind deci aplicabil art. 182 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat.

Susţinerea potrivit căreia data înregistrării cererii transmise prin fax/e-mail este data certă rezultată prin aplicarea vizei de înregistrare lipseşte de efecte dispoziţiile art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă ce reglementează ca dovadă a depunerii actului: „înregistrarea făcută de serviciul specializat de comunicare”.

Este adevărat că, potrivit art. 94 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, „actele de sesizare a instanţei depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS”, însă nu se poate aprecia ca dovadă a depunerii cererii data certă, deoarece se opun dispoziţiile art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în măsura în care se apreciază că prin serviciu specializat de comunicare se înţelege şi transmiterea cererii prin fax/e-mail.

Având în vedere situaţia particulară a transmiterii cererii prin fax/e-mail, în sensul că înregistrarea făcută de serviciul specializat de comunicare prin fax/e-mail se referă la două momente, cel al transmiterii actului şi cel al primirii actului la instanţă, instanţa apreciază că dovada depunerii actului o reprezintă data transmiterii actului, independent de momentul la care faxul/e-mailul este efectiv primit la instanţă, aceasta deoarece art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă la actul de procedură „depus”.

Această interpretare a textelor legale face diferenţiere între cererea trimisă prin serviciul poştal şi care poate fi depusă la serviciul poştal până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului şi cererea transmisă prin fax/e-mail ce trebuie transmisă numai până la ora la care activitatea încetează în mod legal la instanţă, distincţia rezultând din prevederile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al apelantului reclamant a fost în sensul că cererea de chemare în judecată este socotită a fi făcută în termen potrivit art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă cererea a fost transmisă prin e-mail sau prin fax până la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul.

Intimata pârâtă nu a exprimat un punct de vedere. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.580/C/4675/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Bucureşti.

Din analiza punctelor de vedere şi a hotărârilor judecătoreşti transmise de Curţile de Apel s-au identificat două orientări jurisprudenţiale, după cum urmează:

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotită a fi făcută în termen.

În exprimarea acestei opinii s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, iar dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă conduc la concluzia că pentru a se îndeplini actul de procedură predarea acestuia trebuie să se conformeze programelor de lucru ale instituţiilor prevăzute la art. 183 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, dacă prin nerespectarea programului de lucru s-a ajuns la depăşirea termenului imperativ, intervine decăderea din dreptul de a exercita calea de atac.

Cu privire însă la cererile introduse prin e-mail/fax în afara programului de lucru al instanţei (8,00-16,00 conform art. 89 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 94 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti există doar posibilitatea înregistrării acestora în ziua de lucru următoare.

S-a avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 605 din 22 septembrie 2016 potrivit căreia trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă, iar, pentru a exista certitudinea recepţionării în termenul legal al acestora de către instanţa de judecată, în condiţiile Codului de procedură civilă, trebuie să se adreseze instanţei, în termen şi până la închiderea programului de lucru.

De asemenea s-a arătat că, întrucât, ca orice normă specială, dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicate prin analogie, actul de procedură transmis prin fax/e-mail va fi considerat ca fiind săvârşit în termen doar dacă data la care a fost înregistrat la instanţă – iar nu data trimiterii efectuate prin asemenea mijloace de comunicare – se situează înainte de împlinirea termenului, interpretare exprimată şi în doctrina de specialitate. Întrucât programul de lucru se încheie la ora 16,00, cererile trimise prin fax/e-mail vor primi dată certă abia a doua zi, astfel încât ele sunt considerate tardive.

S-a considerat că, prin această interpretare, se asigură o aplicare egală şi nediscriminatorie a dispoziţiilor legale faţă de toţi justiţiabilii (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

Totodată, la adoptarea acestor soluţii s-a avut în vedere faptul că şi vechiul Cod de procedură civilă recunoaşte posibilitatea comunicării actelor de procedură prin mijloace alternative, în măsura în care este asigurată cerinţa asigurării transmiterii textului şi a confirmării primirii acestuia, din dispoziţiile art. 104 din vechiul Cod de procedură civilă rezultând implicit faptul că actul trebuie depus în timpul programului de lucru al instituţiei la care este depus, fiind evident în ceea ce priveşte actele de procedură trimise prin poştă, singurele menţionate expres, că acestea nu pot fi depuse în afara programului de lucru al oficiului poştal.

Au fost considerate relevante în acest sens şi prevederile art. 94 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prin care se arată că: „Actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS”.

De asemenea s-a avut în vedere că deşi se permite părţii să trimită actul de procedură prin poştă electronică sau fax, ceea ce înseamnă că partea poate face acest lucru oricând în decursul celor 24 de ore ale unei zile, dacă actul nu este trimis în programul de lucru al instanţei, acesta va fi înregistrat abia ziua următoare, considerându-se depus în ziua înregistrării, şi nu în aceea a trimiterii.

S-a apreciat că această concluzie rezultă din art. 182 alin. (2), care vorbeşte despre depunerea actului în interiorul programului de lucru, referirea la art. 183 însemnând că dacă partea nu a reuşit să se încadreze în programul de lucru al instanţei, ea poate apela la serviciile poştei sau ale unui serviciu de curierat rapid, dacă doreşte ca manifestarea sa de voinţă în sensul efectuării actului de procedură să fie avută în vedere ca fiind făcută în ziua respectivă.

Într-o a doua opinie, minoritară, s-a considerat că acţiunile/căile de atac trimise prin e-mail/fax în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile libere după ora la care activitatea a încetat la instanţă se consideră ca fiind formulate în termen, în considerarea următoarelor argumente:

S-a apreciat că, prin raportare la textul legal, noţiunea de „depus” ar exclude situaţia transmiterii prin fax sau e-mail a manifestării de voinţă a subiectului de drept. Raţiunea instituirii obligaţiei de depunere a actelor până la momentul închiderii programului de lucru constă în posibilitatea subiectului de drept de a intra în posesia unei dovezi materiale. Prin specificul transmiterii prin fax sau e-mail a actului, subiectului de drept i se creează automat o dovadă digitală a manifestării voinţei sale care până la proba contrară poate fi prezentată înaintea instanţei de judecată şi este aptă de a produce efecte juridice. Alin. (2) al art. 182 din Codul de procedură civilă instituie o obligaţie suplimentară în sarcina subiecţilor de drept care nu poate fi interpretată prin analogie şi, implicit, extinsă şi asupra situaţiilor de transmitere prin fax sau e-mail.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Cu toate acestea, prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că, atunci când este vorba despre un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în mod legal, dispoziţiile art. 183, ce reglementează situaţia actelor depuse la poştă, servicii de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, fiind aplicabile.

Apelul nu este „un act care trebuia depus la instanţă” conform dispoziţiilor menţionate, astfel că nu se impunea depunerea lui înainte de expirarea programului instanţei, respectiv înainte de ora 16,00, ca o excepţie de la dispoziţiile art. 182 alin. (1), între cele două texte de lege existând în mod evident o lipsă de coerenţă legislativă, întrucât ambele se referă la „acte ce trebuie depuse în instanţă”.

Pe de altă parte, ora 16,00 ca oră la „care activitatea încetează” în instanţă nu poate fi reţinută, întrucât este lipsită de temei legal şi nu trebuie confundată cu activitatea personalului care deserveşte instanţa.

În acest context au fost menţionate şi dispoziţiile art. 149 alin. (4), art. 154 alin. (6), respectiv cele ale art. 241 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform cărora comunicarea actelor de procedură se poate face şi prin poşta electronică, precum şi cele ale art. 199 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevăd că: „Cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare”.

La rândul lor, dispoziţiile art. 94 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevăd că actele de sesizare a instanţei depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS.

De asemenea, art. 471 alin. (3) din Codul de procedură civilă stipulează că, „în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier”.

Lipsa oricăror menţiuni la comunicarea actelor de procedură de către părţi prin fax ori poştă electronică se explică prin faptul că data şi ora emiterii unor astfel de mijloace de comunicare sunt specificate pe înscris în cazul faxului, respectiv păstrate în e-mail în cazul comunicării prin poşta electronică, astfel că nu se impune o menţiune specială în acest sens.

Situaţia este diferită doar în ceea ce priveşte modalităţile de comunicare a actelor de procedură menţionate în dispoziţiile art. 183 din Codul de procedură civilă, unde legiuitorul a considerat că este necesar să precizeze în ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actul de procedură depus prin poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere, pentru a putea fi socotit în termen.

Întrucât legiuitorul a prevăzut că un act poate fi depus în instanţă prin poştă, fax, poştă electronică sau servicii de curierat, se apreciază că, în lipsa unei distincţii exprese din partea legiuitorului în sensul că unora li se aplică dispoziţiile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar altora, dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o astfel de interpretare adaugă la lege şi creează o situaţie discriminatorie între persoane aflate în situaţii similare ori cel puţin comparabile, nesocotind dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, s-a apreciat că dispoziţiile art. 182 alin. (1) se aplică tuturor actelor comunicate prin oricare dintre modalităţile prevăzute de legiuitor: poştă, poştă electronică, fax, curierat, astfel că actul de sesizare al instanţei, depus prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora 16,00, este considerat a fi făcut în termen. IX. Opinia doctrinei

În emiterea opiniei de specialitate solicitate în cadrul prezentei sesizări, Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, acţiunea introdusă pe e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotită a fi făcută în termen.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii asupra problemei de drept relevate este aceea că actul de procedură expediat instanţei judecătoreşti prin poştă electronică sau fax va fi considerat în termen dacă ora faxului sau a mesajului electronic se situează înainte de ora 16,00, oră la care încetează activitatea instanţei în mod legal, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cu argumentarea potrivit căreia reperul pentru stabilirea orei de încetare a activităţii instanţei trebuie să fie unul comun tuturor instanţelor judecătoreşti, respectiv ora 16,00, la care încetează programul de lucru, iar art. 183 din Codul de procedură civilă nu priveşte trimiterea actului de procedură prin e-mail sau prin fax, ci exclusiv prin modalităţile expres enumerate de acest text legal, neexistând nicio raţiune pentru ca o astfel de transmitere să fie inclusă între cazurile prevăzute de art. 183 din Codul de procedură civilă, care presupun un interval de timp mai mare între data depunerii actului de procedură şi data înregistrării acestuia.

În punctul de vedere exprimat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept s-au exprimat două opinii: – prima în sensul că acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen, deoarece transmiterea prin fax sau prin poştă electronică nu presupune un interval de timp de ordinul zilelor şi nici chiar al orelor, neexistând nicio raţiune de a fi asimilată sau inclusă între cazurile prevăzute de art. 183 din Codul de procedură civilă, care presupun un interval de timp mai mare între data depunerii actului şi data înregistrării la instanţă, aceasta din urmă fiind data transmiterii/recepţionării actului prin fax/e-mail către instanţă, apreciindu-se că actul este depus în termen dacă este transmis până la ora 24,00 a ultimei zile în care actul putea fi îndeplinit, aplicându-se strict regula înscrisă în art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără a se recurge la coroborarea cu prevederile art. 183 din acelaşi act normativ; – a doua în sensul că o cerere transmisă prin fax/e-mail, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este tardivă, considerându-se că lipsa menţionării faxului/e-mailului în conţinutul art. 183 din Codul de procedură civilă s-ar explica prin faptul că sunt singurele mijloace de comunicare, care nu asigură ab initio înregistrarea cererii prin serviciul de registratură al instanţei. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Prin Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Nu a fost identificată jurisprudenţă comunitară sau a drepturilor omului cu privire la problema de drept enunţată. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin rapoartele întocmite s-au conturat două opinii, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, întrucât, în cauză, se constată că hotărârile judecătoreşti identificate în capitolul „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie” relevă existenţa unei practici judiciare consistente la nivelul tuturor curţilor de apel, ceea ce demonstrează faptul că problema de drept a cărei interpretare se solicită şi-a pierdut caracterul de noutate, astfel încât scopul preîntâmpinării instituirii unei practici neunitare nu mai poate fi atins. Pe fondul cauzei s-a concluzionat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, acţiunea introdusă prin fax sau poşta electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotită a fi făcută în termen, cu motivarea că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, care a interpretat dispoziţiile art. 182 alin. (2), prin raportare la prevederile art. 183 din Codul de procedură civilă, în cazul transmiterii actelor procedurale prin fax sau prin poşta electronică, în sensul asimilării acestor metode de comunicare cu depunerea personală la instanţă şi nu cu trimiterile efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat ori alt serviciu specializat de comunicare, astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605 din 22 septembrie 2016, care, în opinia judecătorilor-raportori, are caracter obligatoriu atât în privinţa considerentelor, cât şi a dispozitivului.

Într-o a doua opinie, sub aspectul obligativităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016 asupra hotărârii prealabile ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză, prin raportul întocmit s-a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 605/2016 nu se poate opune cu putere de lucru judecat, întrucât interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar unificarea jurisprudenţei este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, pe când Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. d) din Constituţie, are rolul de a verifica conformitatea legii cu Constituţia. Verificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o în Decizia nr. 605/2016 asupra conformităţii art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu unele prevederi ale Constituţiei nu priveşte propriu-zis modul de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai înţelesul său contrar Constituţiei, iar conformitatea textului legal cu Constituţia s-a verificat de către Curtea Constituţională pornind de la interpretarea de legalitate pe care instanţa a dat-o art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost menţionată în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Atât deciziile Curţii Constituţionale, cât şi cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii şi în hotărâri prealabile, ca acte jurisdicţionale, au caracter obligatoriu, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul. Întrucât interpretarea legii de către Curtea Constituţională, în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, este un control concret, limitat la verificarea conformităţii legii cu Constituţia, raţionamentul juridic al instanţei de contencios constituţional nu poate avea în vedere toate interpretările pe care norma le-ar putea primi în procesul de aplicare a legii, astfel cum se întâmplă cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii sau cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile. Din acest motiv, din perspectiva interpretării legii, nu ar trebui opus caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, într-un proces declanşat în scopul unificării practicii judiciare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această practică ar face ca unificarea jurisprudenţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie limitată la interpretarea de legalitate dată în prima decizie a Curţii Constituţionale care interpretează textul de lege creator de divergenţă, cu toate că decizia Curţii Constituţionale nu se bucură de putere de lucru judecat cu privire la aspectele noi deduse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procesul de unificare a jurisprudenţei, care nu au fost niciodată analizate şi care, astfel, ar rămâne nesoluţionate. Respingerea sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru unificarea jurisprudenţei, datorată caracterului obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016, înseamnă a statua că nicio altă interpretare de legalitate a art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu excepţia celei cuprinse în considerentele deciziei Curţii Constituţionale amintite, nu mai este posibilă, contrar art. 29 alin. (3) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, care impune o atare limitare doar în cazul admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate, iar nu a respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, respingere dispusă în Decizia nr. 605/2016. În ceea ce priveşte fondul sesizării, în cea de-a doua opinie, s-a considerat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă, acţiunea introdusă prin fax sau poşta electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, trebuie socotită a fi făcută în termen, întrucât faxul şi e-mailul prezintă caracteristicile unor „servicii specializate de comunicare” la care face referire art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ca modalităţi de comunicare acceptate de lege şi realizate prin intermediul serviciilor de telefonie, respectiv de internet, care nu sunt supuse unui program de lucru, de vreme ce acestea sunt funcţionale şi accesibile în mod continuu până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii sesizării sunt incidente dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Bucureşti este legal învestită cu soluţionarea unor cereri de apel, litigiile având natura juridică a unor conflicte de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului conform art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, învestit cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, faţă de obiectul cauzei, de interpretarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în funcţie de soluţia adoptată cu privire la excepţia tardivităţii depunerii actului de procedură prin fax sau e-mail.

De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei şi perpetuării unei practici neunitare, devenind actuală cerinţa interpretării si aplicării normelor de drept relevate.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile, din perspectiva art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Sub aspectul obligativităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016 asupra hotărârii prealabile ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză, în ceea ce priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se reţine că interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar unificarea jurisprudenţei este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Verificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o în Decizia nr. 605/2016 asupra conformităţii art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu unele prevederi ale Constituţiei nu priveşte propriu-zis modul de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai înţelesul său contrar Constituţiei, întrucât art. 146 lit. d) din Constituţie stabileşte în competenţa Curţii Constituţionale numai atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Altfel spus, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă să verifice dacă excepţiile de neconstituţionalitate privitoare la legi şi ordonanţe, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt întemeiate sau nu.

În schimb, în cadrul mecanismului de unificare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt analizate toat