Decizia nr. 30 din 15 mai 2017

Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 18 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 7.839/215/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 492 din Codul civil de la 1864 (art. 577 din actualul Cod civil), în raport cu dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, de către instanţa căreia i se cere să pronunţe o hotărâre prin care să se constate dreptul de proprietate asupra unui imobil construcţie, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale şi dacă admisibilitatea (sau interesul în promovarea) unei astfel de acţiuni este condiţionată de parcurgerea (sau nu), de către reclamant, a procedurii prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de eliberarea autorizaţiei de construire.” II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 2 aprilie 2015, cu nr. 7.839/215/2015, reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Craiova, prin primar, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei casă P+E şi anexe, precum şi asupra gardului împrejmuitor.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii au început să ridice construcţiile ulterior achiziţionării terenului (în perioada 2001-2003), fără a avea autorizaţie de construire, iar în prezent nu pot înscrie construcţiile în cartea funciară, întrucât nu deţin acte de proprietate pentru acestea. În drept au invocat dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

Prin Sentinţa civilă nr. 7.298 din 23 mai 2016, judecătoria a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, următoarele:

Reclamanţii sunt proprietarii terenului pe care au edificat construcţiile în legătură cu care au solicitat în cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale reglementate de dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză reiese că edificarea construcţiei a avut loc în anul 2001.

Faţă de această împrejurare, instanţa a constatat că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil de la 1864, şi nu cele ale noului Cod civil, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 57 şi 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 6 alin. (2) din actualul Cod civil, accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării sau a faptei care atrage incidenţa accesiunii, iar, pentru situaţiile continue, interesează legea în vigoare la data începerii.

S-a mai reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada obţinerii autorizaţiei de construire pentru imobilul în litigiu.

Judecătoria a apreciat că, în absenţa autorizaţiei de construire, accesiunea, ca modalitate de dobândire a proprietăţii, reglementată în detaliu în cuprinsul art. 490-503 din Codul civil de la 1864, nu se regăseşte în cazul dedus judecăţii.

Încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991), imperative şi prohibitive, dă naştere la sancţiuni şi efecte specifice prevăzute de această lege specială, dar, în niciun caz, nu poate valida un drept de proprietate printr-o altă modalitate decât cea prevăzută de dispoziţiile exprese care reglementează dobândirea proprietăţii.

Analizând jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale 1 , prima instanţă a reţinut că au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la unele dispoziţii ale Legii nr. 50/1991, iar aceste constatări au incidenţă în cauză. 1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 5 august 2005; Decizia Curţii Constituţionale nr. 220 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 6 aprilie 2006.

Curtea Constituţională a reţinut diferenţa (prin efecte) între regimul legal al construcţiilor şi ocrotirea dreptului de proprietate.

În acest sens s-a statuat că, dacă dobândirea dreptului de proprietate are loc fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege, precum şi în cazul în care exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative (situaţie regăsită în cazul dedus judecăţii), titularul dreptului de proprietate trebuie să suporte sancţiunile stabilite de lege, fără a putea invoca principiul constituţional al ocrotirii proprietăţii.

În alţi termeni, dobândirea ilegală a unei proprietăţi nu poate fi convertită într-un titlu – pe nicio cale, inclusiv judecătorească – şi nici nu poate asigura beneficiarului ei garanţiile legale prevăzute pentru aceasta în reglementările interne şi internaţionale.

Prezumţia de proprietate instituită prin art. 492 din Codul civil de la 1864 asupra construcţiilor edificate cu materiale proprii, în favoarea proprietarului terenului, nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate, fără respectarea condiţiilor legale prevăzute de lege şi în absenţa bunei-credinţe a constructorului.

Mai mult, reclamanţii aveau la îndemână şi procedura intrării în legalitate, prin iniţierea de demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, chiar şi ulterior momentului edificării construcţiei, procedură de care, însă, nu au înţeles să uzeze.

Ca urmare, admiterea acţiunii ar determina încălcarea principiului imposibilităţii de invocare a propriei culpe în revendicarea unui drept, conţinut de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, iar inexistenţa autorizaţiei de construire nu constituie doar un impediment de ordin formal, ci echivalează cu lipsirea de conţinut şi finalitate a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, întrucât, printr-o simplă manifestare unilaterală de voinţă, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, părţilor le-ar fi permis să opteze între parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 50/1991 şi sesizarea instanţei de judecată, printr-o acţiune în constatare interogatorie, fondată exclusiv pe prevederile art. 492 din Codul civil de la 1864.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, apel înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia I civilă.

În motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, că trimiterile efectuate de către prima instanţă la Legea nr. 50/1991 nu sunt adecvate, acţiunea fiind respinsă pe fond, cu toate că, din motivare, rezultă argumente care duc, mai degrabă, la teza inadmisibilităţii acţiunii, considerându-se că nu aveau la îndemână calea acţiunii în justiţie, câtă vreme există calea procedurii reglementate de legea specială.

Apelanţii-reclamanţi au arătat că acţiunea este admisibilă, invocând Decizia nr. 3.668 din 6 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. 19.170/2004, şi precizând că, în interpretarea primei instanţe, prevederile art. 492 din Codul civil de la 1864 ar fi lipsite de eficienţă, iar instituţia accesiunii nu ar mai exista.

La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2016, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă, din oficiu, ca motiv de ordine publică, în raport cu motivele de apel şi considerentele sentinţei civile apelate, în temeiul art. 482 din Codul de procedură civilă raportat la art. 237 alin. (1) şi alin. (2) pct. 1, art. 247 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 479 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, a invocat şi a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă şi ale Legii nr. 50/1991. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare din data de 18 noiembrie 2016, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 492 din Codul civil de la 1864 (art. 577 din actualul Cod civil), în raport cu dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, de către instanţa căreia i se cere să pronunţe o hotărâre prin care să se constate dreptul de proprietate asupra unui imobil construcţie, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale şi dacă admisibilitatea (sau interesul în promovarea) unei astfel de acţiuni este condiţionată de parcurgerea (sau nu) de către reclamant a procedurii prevăzute de Legea nr. 50/1991, respectiv de eliberarea autorizaţiei de construire, depinde soluţionarea litigiului dedus judecăţii, avându-se în vedere obiectul dosarului şi temeiul de drept al acţiunii invocat de reclamanţi, respectiv dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat următorul punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii de către apelanţii-reclamanţi:

Aceştia au apreciat că, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, această constatare este una eronată.

Chestiunea de drept decurge în speţa de faţă din interpretarea sistematică neunitară a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi a art. 492 din Codul civil de la 1864, în sensul că, deşi Legea nr. 50/1991 nu lasă de înţeles că lipsa autorizaţiei de construire ar constitui un impediment în recunoaşterea dreptului de proprietate, instanţele naţionale, în urma unei interpretări neunitare, fie trag o astfel de concluzie, fie consideră că recunoaşterea dreptului de proprietate ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale este independentă de obţinerea autorizaţiei de construire.

Astfel, în realitate, această chestiune de drept priveşte interpretarea neunitară a Legii nr. 50/1991, iar nu aplicarea acesteia.

Or, din moment ce dispoziţiile Legii nr. 50/1991 nu fac vorbire în mod expres de un asemenea impediment, este evident că practica neunitară în materie este generată de interpretarea neunitară a normelor şi nu de aplicarea acestora.

Apelanţii-reclamanţi au apreciat că, în condiţiile date, sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Au susţinut că admisibilitatea unei acţiuni prin care se cere să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate dreptul de proprietate asupra unei construcţii, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, nu trebuie să fie condiţionată de eliberarea autorizaţiei de construire, altminteri norma din Codul civil nu şi-ar mai găsi aplicabilitatea.

Fapta de a nu obţine autorizaţia de construire nu poate avea drept consecinţă imposibilitatea recunoaşterii dreptului de proprietate asupra construcţiei, ci, eventual, poate atrage răspunderea contravenţională în situaţia în care cel căruia i s-a recunoscut deja dreptul alege să îl şi exercite efectiv.

Lipsa autorizaţiei de construire nu poate fi în niciun caz sancţionată cu refuzul recunoaşterii dreptului de proprietate, ci încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională, dar şi limitarea dreptului titularului sub aspectul atributului dispoziţiei juridice prin imposibilitatea de a înstrăina bunul.

Au mai arătat apelanţii-reclamanţi, cu exemple, că practica instanţelor judecătoreşti denotă, într-o proporţie covârşitoare, faptul că dispoziţiile din Codul civil nu condiţionează dobândirea proprietăţii asupra construcţiilor ridicate pe terenul propriu de obţinerea autorizaţiei de construire, care este doar un act administrativ ce atestă conformitatea construcţiei cu normele urbanistice şi cu cele privind calitatea în construcţii. Se poate pune însă în discuţie un eventual impediment în exercitarea dreptului, dar în niciun caz în dobândirea acestuia.

Întrucât construcţia a fost edificată în anul 2003, dar şi pentru considerentul că, în speţa de faţă, nu se încearcă eludarea dispoziţiilor legale în materie, nu se impune reţinerea unei lipse de interes a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

Intimatul-pârât municipiul Craiova, prin primar, nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea care face obiectul prezentei sesizări. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului Dolj învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 7.839/215/2015 a arătat, cu titlu preliminar, că, în speţa de faţă, soluţia pronunţată de către prima instanţă este consecinţa reorientării practicii judiciare în materie, care a fost dezbătută cu ocazia întâlnirilor organizate de curţile de apel, precum şi ca urmare a punctului de vedere exprimat de Institutul Naţional al Magistraturii, în sensul că, fără a nega naşterea dreptului de proprietate ca efect al accesiunii, dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă se opun recunoaşterii unui remediu procedural, în sensul constatării judiciare a existenţei dreptului de proprietate, câtă vreme este deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului.

Ulterior, această opinie a fost nuanţată: la întâlnirea judecătorilor de la instanţele de pe raza Curţii de Apel Craiova pe aspecte de practică neunitară, din decembrie 2015, opinia majoritară a participanţilor a fost în sensul că, în toate cazurile în care cel care a edificat construcţia asupra căreia solicită să se constate calitatea sa de proprietar, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, fără autorizaţia de construire impusă de dispoziţiile Legii nr. 50/1991, acţiunea este lipsită de interes şi pentru neîndeplinirea condiţiei ca interesul să fie legitim, în raport cu dispoziţiile art. 36 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 7/1996), cu precizarea că trebuie analizat, în raport cu fiecare speţă în parte, dacă sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii civile, în special cele privitoare la calitatea procesuală pasivă şi existenţa interesului, sub aspectul legitimităţii lui.

Prin urmare, s-a conturat o reorientare a practicii judiciare la nivelul Curţii de Apel Craiova, acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială, întemeiate pe dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864, fiind astfel, respinse, fie pe fond, ca neîntemeiate, fie în temeiul unei excepţii, ca inadmisibile sau lipsite de interes, prin prisma aceloraşi consideraţii legate de aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă actual şi ale Legii nr. 50/1991 (practica judiciară fiind încă neunitară, sub aspectul soluţiei efective de respingere a acţiunii – pe fond, ca neîntemeiată – cum este şi soluţia în speţa dedusă judecăţii în prezenta cauză, deşi motivarea primei instanţe priveşte aspecte care ţin de inadmisibilitatea acţiunii sau prin prisma uneia dintre cele două excepţii anterior menţionate).

Până la reorientarea practicii judiciare, în sensul celor arătate, acţiunile în accesiune imobiliară artificială, întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale (mai puţin art. 35 din Codul de procedură civilă actual, fiind incidente, în cauză, dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865), justificate de acelaşi interes (înscrierea în cartea funciară) şi de inexistenţa autorizaţiei de construire, au fost considerate admisibile şi admise, pe fond, la nivelul instanţelor din raza Curţii de Apel Craiova.

Conturarea opiniei potrivit căreia acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială fără obţinerea unei autorizaţii de construire sunt admisibile şi chiar fondate a fost determinată şi de pronunţarea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a Deciziei nr. 3.668 din data de 6 mai 2005, în Dosarul nr. 19.170/2004, potrivit căreia proprietarul terenului este proprietar şi al construcţiilor edificate pe teren, conform art. 489 şi următoarele din Codul civil de la 1864, chiar dacă nu a avut autorizaţie de construire şi, pentru constatarea dreptului, este admisibilă acţiunea în constatare reglementată prin art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar inexistenţa contractului de construire şi a procesului-verbal de predare- primire şi lipsa autorizaţiei de construire pot avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă, conform Legii nr. 50/1991, antrenând o răspundere contravenţională, iar nu inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate.

Nici Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie nu a adoptat o practică unitară în materie atât timp cât, prin Decizia nr. 7.294 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Secţia I civilă a acestei instanţe, în Dosarul nr. 13.473/63/2011, soluţia a fost de respingere, pe fond, a unei astfel de acţiuni, în temeiul aceloraşi argumente juridice.

Completul de judecată al Tribunalului Dolj – Secţia I civilă a arătat că nu deţine informaţii cu privire la unificarea practicii judiciare în materie, la nivel naţional, în urma reorientării practicii.

Punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului – titularul sesizării de faţă – este că admisibilitatea (sau interesul în promovarea) unei acţiuni prin care se cere să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate dreptul de proprietate asupra unui imobil construcţie, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, nu trebuie să fie condiţionată de parcurgerea de către reclamant a procedurii prevăzute de Legea nr. 50/1991, respectiv de eliberarea autorizaţiei de construire.

Astfel, în prezent, reorientarea practicii judiciare în materie nu are justificare decât în domeniul disciplinării calităţii în construcţii, temeiurile de drept material şi substanţial pentru care acţiunile în constatarea dreptului de proprietate în temeiul accesiunii imobiliare artificiale au fost considerate admisibile şi admise, pe fond, subzistând şi în acest moment, faţă de data pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a Deciziei nr. 3.668 din data de 6 mai 2005, în Dosarul nr. 19.170/2004, în raport cu care s-a şi format o practică relativ unitară.

În acest context, instanţa de trimitere a apreciat că acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară artificială, pentru un imobil construcţie, edificat fără autorizaţie de construire, întemeiată, în prezent, pe dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864 (sau art. 577 din actualul Cod civil) în raport cu dispoziţiile art. 35 din actualul Cod de procedură civilă, nu trebuie să fie justificată doar de interesul înscrierii acestuia în cartea funciară, ci de obţinerea, în realitate, a unui titlu de proprietate asupra imobilului de către persoana interesată, independent de respectarea legislaţiei în materia construcţiilor, legislaţie reglementată de dispoziţiile Legii nr. 50/1991.

Astfel, deţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la constatarea acestui drept de proprietate de către o persoană îi justifică, în primul rând, calitatea acesteia de proprietar, cu consecinţele juridice ce decurg din aceasta, respectiv impunerea legală a imobilului la organele fiscale şi achitarea impozitelor de către proprietar, aplicarea de sancţiuni contravenţionale, în cazul nerespectării legislaţiei în domeniul construcţiilor, chiar proprietarului imobilului astfel edificat, desfiinţarea construcţiei edificate fără autorizaţie în considerarea calităţii de proprietar a unei anumite persoane.

Cu privire la justificarea interesului promovării unei astfel de acţiuni de către reclamant, în vederea înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, instanţa de trimitere a reţinut că aceste două aspecte sunt independente şi necondiţionate unul de celălalt, având în vedere că obţinerea unui titlu de proprietate asupra unui astfel de imobil, pe cale judecătorească, nu echivalează cu înscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în cartea funciară, reclamantul trebuind să respecte, în mod separat, legislaţia în materia înscrierii în cartea funciară (respectiv Legea nr. 7/1996 sau dispoziţiile noului Cod civil în materie) pentru a obţine un astfel de drept.

De asemenea, înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unei construcţii în cartea funciară nu îi conferă acestuia şi un titlu de proprietate asupra acestui imobil, înscrierea în cartea funciară nefiind constitutivă de drepturi reale, ci având efecte doar de opozabilitate faţă de terţi (în sistemul Legii nr. 7/1996, nefiind incidente, încă, în materie, dispoziţiile noului Cod civil, respectiv dispoziţiile art. 885 şi următoarele).

În acest context şi în situaţia în care reclamanţii ar uza de calea oferită de dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 7/1996 sau art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 nu ar obţine altceva decât înscrierea dreptului lor de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul proprietatea lor, fără ca acest fapt să le confere un drept real de proprietate asupra acestor construcţii, adică exact ceea ce aceştia urmăresc prin promovarea prezentei acţiuni.

Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii nu urmăresc decât recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra construcţiilor, respectiv punerea în acord a situaţiei de fapt cu cea de drept. În cartea funciară se înscriu atât actele, cât şi faptele juridice referitoare la imobile. Faptul construirii şi al unei stări de fapt îndelungate este, în mod cert, generator de efecte juridice, numai că valorificarea acestui fapt generator de efecte juridice nu se poate face pe calea recunoaşterii necontencioase stabilite de lege, întrucât există art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, potrivit căruia construcţiile executate fără autorizaţie de construire nu pot fi intabulate în cartea funciară.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (3) – (4) şi ale art. 28 alin. (6) din Legea nr. 7/1996, înscrierea dreptului de proprietate se poate face şi în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care să înlocuiască acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă este opozabilă titularului. Neavând deschisă procedura graţioasă, reclamanţilor trebuie să li se asigure posibilitatea recunoaşterii dreptului lor, prin intermediul justiţiei, iar această hotărâre trebuie să fie opozabilă pârâtului chemat în judecată, în considerarea calităţii menţionate.

Sub acest aspect, instanţa de trimitere a apreciat că un asemenea capăt de cerere nu este inadmisibil, atât timp cât reclamanţii nu deţin un înscris constatator al dreptului lor de proprietate asupra construcţiilor existente, în prezent, pe teren, iar prezumţia legală instituită de art. 492 din Codul civil de la 1864, deşi operează de drept, nu poate constitui, în sine, un titlu de proprietate.

Din acest punct de vedere, aspectele de ordin formal legate de inexistenţa autorizaţiei de construire nu pot obstrucţiona sau limita dreptul de proprietate al reclamanţilor, după cum constatarea dreptului de proprietate al acestora nu poate avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistenţa autorizaţiei, pentru a se putea afirma că aceştia au tins, pe calea acţiunii de faţă, să eludeze prevederile art. 1 sau art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, aspectul privind uzarea de procedura aferentă dispoziţiilor art. 492 şi următoarele din Codul civil de la 1864 pentru eludarea prevederilor art. 1 şi art. 2 ale Legii nr. 50/1991, referitor la edificarea doar autorizată a construcţiilor, nu subzistă criticii, deoarece dreptul de proprietate este constituit/transmis inclusiv asupra unor bunuri care nu îndeplinesc cerinţele legale subsumate regimului lor juridic (de exemplu, bunuri ilicite, construcţii neautorizate). Nerespectarea prevederilor Legii nr. 50/1991 va atrage răspunderea contravenţională şi consecinţele sale juridice specifice, în condiţiile acestui act normativ.

În acest context, autorizaţia de construire nu constituie titlu de proprietate, iar obţinerea acesteia, în condiţiile art. 37 din Legea nr. 50/1991 sau ale art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991), nu echivalează cu realizarea dreptului de proprietate, pentru a putea fi aplicabilă teza a doua a art. 35 din Codul de procedură civilă şi care să facă inadmisibilă şi lipsită de interes o acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei în temeiul accesiunii imobiliare artificiale.

Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că autorizaţia de construire, prin ea însăşi, duce la dobândirea dreptului de proprietate. În consecinţă, proprietarul terenului care a ridicat o construcţie pe teren nu are la îndemână o altă cale pentru realizarea dreptului său, respectiv obţinerea autorizaţiei de construire sau intrarea în legalitate prin realizarea condiţiilor cerute de lege pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

Prin urmare, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor prin accesiune imobiliară artificială, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă şi ale art. 492 din Codul civil de la 1864 (sau art. 567, art. 577 şi art. 579 din actualul Cod civil), este admisibilă şi proprietarul terenului care a ridicat o construcţie pe teren are interes în promovarea acestei acţiuni. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat următoarele răspunsuri:

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a identificat şi înaintat două decizii, cu menţiunea că, având în vedere numărul mic de hotărâri judecătoreşti identificate, nu se poate stabili o orientare jurisprudenţială la nivelul instanţei în această problemă de drept.

Prin Decizia nr. 51 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.144/254/2015, s-a menţinut soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive, formulată în contradictoriu cu municipiul Mangalia. Instanţa a reţinut că pârâtul nu se află într-un raport juridic de drept civil cu reclamantul, întrucât nu a înţeles să conteste dreptul de proprietate al reclamanţilor. Împrejurarea că, după edificarea construcţiei cu materiale proprii şi pe propriul teren, reclamanţii au fost sancţionaţi contravenţional pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 de către primar nu conferă unităţii administrativ-teritoriale calitate procesual pasivă într-o acţiune în constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei realizate pe terenul proprietatea acestora.

În considerentele aceleiaşi decizii s-a mai reţinut că proprietarul construcţiei nu are un drept de opţiune între procedura de obţinere a autorizaţiei legale conform Legii nr. 50/1991 şi acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei pe calea accesiunii imobiliare artificiale, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de Codul civil nefiind conceput ca un mijloc de eludare a Legii nr. 50/1991, care reglementează regimul şi siguranţa în construcţii.

Prin urmare, reclamanţii au posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcţia realizată pe terenul proprietatea lor. După intrarea în legalitate, prin obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de legea specială, reclamanţii au posibilitatea să intabuleze această construcţie, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune în constatare a accesiunii imobiliare artificiale.

Aceeaşi soluţie, de respingere a cererii reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ- teritoriale, a fost pronunţată şi printr-o hotărâre din anul 2012 (Decizia nr. 471 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 31.700/212/2010), într-un litigiu vizând o construcţie edificată în anul 1973 fără autorizaţie de construire.

Prin două hotărâri pronunţate de Judecătoria Mangalia au fost admise cererile, fără vreo referire la Legea nr. 50/1991.

Curtea de Apel Iaşi a comunicat două hotărâri definitive ale judecătoriilor Bârlad şi Huşi, prin care au fost admise asemenea cereri, vizând construcţii edificate anterior anului 2001.

Prin cea de-a treia hotărâre (Sentinţa nr. 8.567 din 5 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 56/245/2015, definitivă la data de 8 martie 2017) au fost admise pretenţiile reclamanţilor vizând construcţii edificate fără autorizaţie în 2007 şi 2014.

În motivarea sentinţei s-a arătat că nici Codul civil anterior, nici cel actual nu condiţionează dobândirea proprietăţii asupra construcţiilor ridicate pe terenul propriu de obţinerea autorizaţiei de construire, care este doar un act administrativ emis în regim de putere publică, care atestă conformitatea construcţiei cu normele urbanistice şi privind calitatea construcţiilor.

Este nerelevant că reclamanţii din speţă au promovat litigiul tocmai din cauza faptului că nu au obţinut autorizaţie de construire şi, subsecvent, nu pot obţine nici intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, precum şi faptul dacă mecanismul ales de părţi este sau nu apt să conducă la eludarea normelor aplicabile în ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii autorizaţiei de construire. Ceea ce contează, din perspectiva accesiunii imobiliare, este dacă ei au ridicat construcţiile respective.

S-a considerat, în acelaşi timp, că este inadmisibilă cererea de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor în cartea funciară, în condiţiile în care Legea nr. 7/1996 prevede un alt mecanism pentru obţinerea înscrierii în cartea funciară a unui drept real, pe care demersul reclamanţilor de a introduce direct la instanţă cererea cu acest scop îl eludează în mod evident.

Curtea de Apel Craiova a înaintat răspunsurile instanţelor din circumscripţia teritorială, din cuprinsul cărora rezultă că practica judiciară la nivelul Tribunalului Dolj, relevată de cele trei hotărâri judecătoreşti înaintate, este în sensul că prezumţia de proprietate instituită prin art. 492 din Codul civil de la 1864 nu este suficientă, prin ea însăşi, să conducă la dobândirea dreptului de proprietate, fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi în absenţa bunei-credinţe a constructorului. Dobândirea ilegală a unei proprietăţi nu poate fi convertită într-un titlu – pe nicio cale, inclusiv judecătorească – şi nici nu poate asigura beneficiarului ei garanţiile legale din reglementările interne şi internaţionale.

Cererile reclamanţilor au fost respinse cu această motivare fie ca neîntemeiate, fie ca fiind lipsite de interes legitim.

Din verificările efectuate rezultă că una dintre aceste hotărâri (Sentinţa civilă nr. 715 din 11 decembrie 2015) a fost menţinută pe fond în apel (Decizia nr. 2.442 din 26 aprilie 2016 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă), cu o motivare asemănătoare.

Curtea de Apel Bacău a comunicat hotărâri pronunţate de instanţele din circumscripţia sa, relevante fiind următoarele:

Prin Decizia nr. 504 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 3.412/291/2014, s-a pronunţat o soluţie favorabilă reclamanţilor, apreciindu-se că inexistenţa autorizaţiei de construire nu este de natură să răstoarne prezumţia de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor (în anul 2001), deoarece o astfel de sancţiune nu este prevăzută în mod expres în Legea nr. 50/1991 şi ar lipsi de eficacitate acest mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Prin trei hotărâri definitive ale Judecătoriei Bicaz (Sentinţa civilă nr. 527 din 1 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 149/188/2016, Sentinţa civilă nr. 501 din 23 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.564/188/2015, şi Sentinţa civilă nr. 295 din 28 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 942/188/2015) s-au admis acţiuni vizând construcţii edificate cu mult timp anterior Legii nr. 50/1991, fără vreo referire la acest act normativ.

Prin hotărâri ale Judecătoriei Târgu-Neamţ (Sentinţa civilă nr. 2.610 din 12 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 2.193/321/2011) şi Judecătoriei Moineşti (Sentinţa civilă nr. 181 din 9 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 626/260/2015), acţiunile reclamanţilor au fost admise în temeiul art. 492 din Codul civil de la 1864, fără vreo referire la Legea nr. 50/1991.

Din contră, hotărârile pronunţate de Judecătoria Bacău şi de Judecătoria Oneşti au fost în sensul respingerii cererilor reclamanţilor, motivat de faptul că aceştia au edificat construcţii pe terenul proprietatea lor, fără ca, în prealabil, să efectueze demersurile legale pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi fără să iniţieze calea realizării dreptului prin intrarea în legalitate potrivit art. 59 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Cererile au fost respinse cu această motivare, fie ca neîntemeiate, fie ca lipsite de interes, faţă de art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, care prevede o procedură necontencioasă de intabulare, chiar în lipsa autorizaţiei de construire. Aceste soluţii au fost pronunţate şi în situaţia edificării construcţiilor cu mult timp anterior Legii nr. 50/1991.

În acest sens au fost depuse: Sentinţa civilă nr. 197 din 18 ianuarie 2016 din Dosarul nr. 7.422/180/2015, definitivă prin neapelare, şi Sentinţa civilă nr. 2.581 din 20 aprilie 2016 din Dosarul nr. 9.917/180/2015 (aflat în apel), ambele pronunţate de Judecătoria Bacău; Sentinţa nr. 1.027 din 7 mai 2014 din Dosarul nr. 7.004/270/2013, definitivă prin neapelare, Sentinţa nr. 2.021 din 17 septembrie 2015 din Dosarul nr. 7.846/270/2014, definitivă prin perimarea apelului, şi Sentinţa nr. 374 din 5 februarie 2016 din Dosarul nr. 1.304/270/2015, definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de Tribunalul Bacău – hotărâri pronunţate de Judecătoria Oneşti.

La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş a fost identificată Sentinţa civilă nr. 3.378 din 17 iunie 2016 a Judecătoriei Târgu Mureş, pronunţată în Dosarul nr. 9.665/320/2016, prin care s-au admis pretenţiile reclamanţilor, cu motivarea că „fapta reclamanţilor de a nu obţine autorizaţia reglementată de Legea nr. 50/1991 nu poate avea drept consecinţă decât atragerea unei eventuale răspunderi contravenţionale pe planul raporturilor de natură administrativă, fără a le fi negată posibilitatea de a-şi realiza dreptul şi de a li se admite o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, cu condiţia dovedirii aspectelor impuse de art. 577 din Codul civil”.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti au fost identificate 46 de hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile pronunţate în perioada 2009-2016 de către Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele din circumscripţia acesteia. O parte dintre hotărâri este nerelevantă, vizând fie litigii între proprietarul terenului cu un terţ constructor, fie alte situaţii.

Practica judiciară este divergentă în ceea ce priveşte admisibilitatea sau lipsa de interes în promovarea acţiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei în temeiul accesiunii imobiliare, în situaţia în care reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 50/1991.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a pronunţat în anii 2013 şi 2014 hotărâri favorabile reclamanţilor, considerând, în esenţă, că Legea nr. 50/1991 nu reprezintă lege specială faţă de art. 492 din Codul civil de la 1864, deoarece reglementează raporturi juridice distincte, astfel încât normele nu se exclud, iar dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune nu este condiţionată de emiterea autorizaţiei de construire (Decizia nr. 1.978 din 3 decembrie 2013, în Dosarul nr. 41.244/299/2011; Decizia nr. 216 din 17 februarie 2014, în Dosarul nr. 2.997/299/2012; Decizia nr. 412/A din 9 octombrie 2014, în Dosarul nr. 12.992/3/2013*).

Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a pronunţat în anii 2015 şi 2016 decizii de menţinere a unor sentinţe prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru lipsa unui interes legitim (Decizia nr. 2.245 din 3 iunie 2016, în Dosarul nr. 61.365/299/2014 şi Decizia nr. 1.667 din 25 aprilie 2016 în Dosarul nr. 58.220/299/2015).

În acelaşi timp, din hotărârile înaintate rezultă că au fost pronunţate şi decizii de admitere a cererii reclamantului, prin care procedura de emitere a autorizaţiei de construire a fost socotită ca nerelevantă, întrucât are în vedere raporturi de drept administrativ (Decizia nr. 85 din 13 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.463/299/2013; Decizia nr. 4.693 din 4 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34.186/302/2014).

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a pronunţat în anii 2014 şi 2016 decizii favorabile reclamanţilor, în care s-a arătat că dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune nu este condiţionată de emiterea autorizaţiei de construire (Decizia nr. 541 din 22 iunie 2016, în Dosarul nr. 9.577/302/2012 şi Decizia nr. 395 din 13 februarie 2014 în Dosarul nr. 9.816/302/2011).

De asemenea a fost identificată Decizia nr. 1.711 din 27 aprilie 2016 din Dosarul nr. 21.139/302/2014, prin care a fost menţinută sentinţa de respingere a cererii pentru lipsa calităţii procesuale pasive, însă motivat de faptul că nu se poate da eficienţă cu prioritate prevederilor generale ale Codului civil în materia accesiunii imobiliare artificiale, faţă de cele speciale din materia construcţiilor şi extinderilor la acestea din Legea nr. 50/1991; s-a făcut referire la art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, dar şi la normele metodologice de aplicare a acesteia, precum şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a pronunţat Decizia nr. 1.145 din 16 aprilie 2015 în Dosarul nr. 23.876/302/2013, prin care a menţinut soluţia favorabilă reclamanţilor, motivat de faptul că aspectele de ordin formal legate de inexistenţa autorizaţiei de construire nu pot obstrucţiona sau limita dreptul de proprietate al reclamanţilor, după cum constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistenţa autorizaţiei, pentru a se putea afirma că aceştia au tins să eludeze prevederile art. 2 din Legea nr. 50/1991.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a identificat două hotărâri definitive prin neapelare cu soluţii contrare (Sentinţa civilă nr. 6.478 din 9 aprilie 2015 în Dosarul nr. 45.144/299/2014 şi Sentinţa civilă nr. 2.923 din 19 februarie 2016 în Dosarul nr. 58.223/299/2014).

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a înaintat două hotărâri (definitive sau, după caz, irevocabile, prin neapelare) prin care au fost admise pretenţiile reclamantului, considerându- se că inexistenţa autorizaţiei de construire poate avea consecinţe doar pe planul raporturilor de natură administrativă, iar nu inadmisibilitatea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune (Sentinţa civilă nr. 5.672 din 8 aprilie 2013 în Dosarul nr. 41.574/301/2011 şi Sentinţa civilă nr. 15.296 din 21 noiembrie 2016 în Dosarul nr. 2.177/301/2016).

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a comunicat hotărâri definitive prin neapelare, prin care, în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, a admis cererile reclamanţilor în temeiul art. 492 din Codul civil de la 1864 (Sentinţa nr. 9.478 din 23 decembrie 2015 în Dosarul nr. 9.299/302/2015 şi Sentinţa nr. 3.840 din 20 mai 2015 în Dosarul nr. 23.353/302/2013). În cuprinsul celei din urmă s-a făcut referire şi la Legea nr. 50/1991, în sensul că măsura autorizării nu condiţionează naşterea dreptului de proprietate prin accesiune şi nici nu are vreo înrâurire asupra conţinutului acestuia.

Au fost, însă, pronunţate şi hotărâri (definitive prin neapelare) de respingere a cererii de chemare în judecată, fie ca neîntemeiată, fie ca inadmisibilă, motivat de faptul că se urmăreşte eludarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 (Sentinţa nr. 2.192 din 18 martie 2016 în Dosarul nr. 15.512/302/2015 şi Sentinţa nr. 2.832 din 15 aprilie 2015 în Dosarul nr. 18.608/302/2014).

Judecătoria Lehliu-Gară a comunicat o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, prin care a admis cererea, în temeiul art. 492 din Codul civil de la 1864, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială (Sentinţa nr. 1.084 din 17 decembrie 2012 în Dosarul nr. 1.114/249/2012).

Judecătoria Călăraşi a pronunţat soluţii favorabile reclamanţilor, în contradictoriu cu unitatea administrativ- teritorială, exclusiv în temeiul art. 492 din Codul civil de la 1864 (Sentinţa nr. 2.897 din 22 octombrie 2014 în Dosarul nr. 5.790/202/2013; Sentinţa nr. 3.643 din 13 decembrie 2013 în Dosarul nr. 3.626/202/2013; Sentinţa nr. 1.722 din 5 septembrie 2016 în Dosarul nr. 817/202/2015).

Judecătoria Giurgiu a identificat o singură hotărâre, rămasă definitivă prin neapelare, prin care a admis cererea de chemare în judecată, apreciind că respectarea normelor în materie de urbanism nu are relevanţă asupra constatării dobândirii dreptului de proprietate, dar recunoaşterea acestui drept nu echivalează cu intrarea în legalitate a construcţiei (Sentinţa nr. 4.002 din 20 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.992/236/2015).

Judecătoria Bolintin-Vale a comunicat două hotărâri definitive prin neapelare, prin care au fost admise pretenţiile reclamanţilor, fără vreo referire la Legea nr. 50/1991 (Sentinţa nr. 245 din 19 februarie 2014 în Dosarul nr. 1.320/192/2013 şi Sentinţa nr. 768 din 2 iunie 2016 în Dosarul nr. 938/192/2014), în timp ce Judecătoria Videle a înaintat trei asemenea hotărâri (Sentinţa nr. 1.247 din 28 august 2013 în Dosarul nr. 1.519/335/2013, Sentinţa nr. 1.399 din 25 noiembrie 2015 în Dosarul nr. 1.329/335/2015 şi Sentinţa nr. 1.492 din 5 octombrie 2016 în Dosarul nr. 1.642/335/2015).

Din hotărârile comunicate de către Curtea de Apel Ploieşti rezultă următoarele:

Tribunalul Buzău a pronunţat exclusiv hotărâri de respingere a cererilor reclamanţilor, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, motivându-se, în esenţă, că partea nu poate opta între respectarea procedurii autorizării prevăzute de Legea nr. 50/1991 şi formularea unei cereri în justiţie, o interpretare contrară lipsind de conţinut şi de finalitatea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.

În funcţie de soluţia pronunţată în primă instanţă s-a constatat, după caz, şi faptul că reclamantul nu justifică un interes născut şi actual de a apela la calea justiţiei, atât timp cât dreptul de proprietate pretins nu este contestat, ba din contră, este recunoscut de către pârât, iar interesul de a obţine un înscris constatator al dreptului de proprietate nu este legitim, de vreme ce necesitatea de a promova o acţiune în justiţie s-a născut ca urmare a încălcării prevederilor legale privind disciplina în construcţii, prin neemiterea autorizaţiei de construire.

În acest sens au fost înaintate Decizia nr. 1.258 din 11 noiembrie 2016 (Dosar nr. 24/200/2016), Decizia nr. 897 din 16 septembrie 2016 (Dosar nr. 13.066/200/2015) şi Decizia nr. 378/25.03.2016 (Dosar nr. 29.274/200/2014).

Tribunalul Prahova a pronunţat o decizie prin care a respins ca neîntemeiată cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864, constatând că nu se poate pretinde recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe propriul teren, fără autorizaţie, deoarece s-ar încălca în acest fel legea specială din materia construcţiilor şi s-ar încuraja edificarea unor construcţii în mod abuziv (Decizia nr. 297 din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.443/281/2014).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a indicat Decizia nr. 3.668 din 6 mai 2005, pronunţată în Dosarul nr. 19.170/2004, prin care s-a reţinut că „Aspectele de ordin formal legate de inexistenţa contractului de construcţie şi procesul-verbal de predare-primire nu pot obstrucţiona sau limita dreptul de proprietate al reclamanţilor, după cum constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu poate avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistenţa autorizaţiei, pentru a se putea afirma că aceştia au tins pe calea acţiunii de faţă să eludeze prevederile art. 2 din Legea nr. 50/1991, modificată prin Legea nr. 453/2001. Dimpotrivă, legitimarea calităţii lor de proprietari ai construcţiilor de pe teren ar putea, în lipsa autorizaţiei şi cu respectarea dispoziţiunilor legale, să antreneze răspunderea contravenţională a acestora pentru lipsa autorizaţiei de construcţie.”

Au fost indicate, de asemenea, hotărâri referitoare la dreptul de superficie reglementat prin art. 494 din Codul civil de la 1864, despre care s-a constatat că se dobândeşte chiar dacă edificarea pe teren a clădirilor s-a făcut fără autorizaţie, dar cu acordul tit