GÜVEN et AUTRES contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50906/99 prezentate de Meryem GÜVEN și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamanții, Meryem Güven, Ahmet Güven și Yunus Güven, sunt resortisanți turci, născuți în 1965, 1989 și, respectiv, 1930 și reședința în Elbistan (Kahramanmaraș).

Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Söśütlü, avocat în Ankara. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 aprilie 1991, dl G., soțul, fiul și tatăl reclamanților, a fost ucis de o organizație teroristă în timp ce era gardian al satului. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au prezentat Ministerului de Interne o cerere de despăgubire privind prejudiciul moral și material cauzat de decesul rudelor lor. La 15 aprilie 1992, când au obținut nici un răspuns, tribunalul administrativ din Ankara a introdus o acțiune în despăgubire împotriva ministerului. La 1 iunie 1992, la cererea Ministerului de la □ din 29 mai 1992, tribunalul i-a acordat acestuia din urmă un termen de 30 de zile pentru a-și pregăti apărarea.

La 15 iunie 1992, ministerul a depus o memorare în apărare. La data de 20 iulie 1992, reclamanții au depus un memoriu în replică. La 14 septembrie 1992, Ministerul a depus un memoriu în duplică. La 11 martie 1993, au considerat incompetent loci, tribunalul a respins cererea reclamanților și a trimis cauza Tribunalului Administrativ din Gaziantep. La 22 septembrie 1993, reclamanții au plătit taxe de procedură. În decembrie 1993, tribunalul administrativ le-a cerut să-i prezinte, în termen de 30 de zile, în special o copie a documentului extras din registrul de stare civilă al defunctului, un certificat al subprefetului d'Elbistan indicând situația financiară a reclamanților, precum și o putere corespunzătoare pentru Ahmet Güven.

La 30 decembrie 1993, la cererea instanței, tribunalul din Elbistan a indicat că nici o investigație nu fusese declanșată ca urmare a decesului defunctului. La 3 ianuarie 1994, conducerea cadastruului a informat instanța că reclamanții nu dețineau nici un bun imobil. La 6 ianuarie 1994, Yunus Güven a prezentat o putere corespunzătoare. La 10 ianuarie 1994, subprefectura din Elbistan a indicat instanței cuantumul ajutorului financiar plătit reclamanților. La 11 februarie 1994, instanța a solicitat reclamanților un avans pe cheltuielile de experți, lucru pe care l-au știut la 3 martie 1994. La 4 aprilie 1994, expertul și-a prezentat raportul în fața instanței. La 29 aprilie 1994, în urma contestațiilor din partea Ministerului lapei, instanța a dispus o expertiză suplimentară.

La 3 mai 1994, reclamanții au contestat, de asemenea, raportul de competență depus inițial. La 4 mai 1994, completul de competență a fost depus în fața instanței. La 12 mai 1994, instanța a condamnat ministerul să plătească reclamanților suma de 155 506 La 22 iunie 1994, la cererea Tribunalului Administrativ din 2 iunie 1994, reclamanții au plătit costuri aferente procedurii. La 22 iulie 1994, reclamanții au formulat un recurs în recurs la Consiliul de Stat. La 17 august 1994, Ministerul a introdus o acțiune în casare în fața Consiliului de Stat împotriva acestei hotărâri. La 17 octombrie 1994, reclamanții au depus o memorie suplimentară în casare.

La data de 6 februarie 1996, Consiliul de Stat a pronunțat parțial hotărârea de primă instanță pe motiv că dobânda moratorie simplă la rata legală trebuia să înceapă să curgă de la data la care acțiunea a fost introdusă în fața Ministerului, adică la 30 ianuarie 1992. La 30 iulie 1996, instanța le-a ordonat reclamanților să plătească cheltuielile aferente procedurii, ceea ce au făcut. printr-o ordonanță din 9 aprilie 1997, instanța le-a cerut să furnizeze un certificat de muncă al defunctului și fișele sale de salarizare. printr-o ordonanță din 4 noiembrie 1998, instanța le-a cerut să furnizeze un certificat eliberat nu al Fondului de securitate socială.

La 17 decembrie 1998, reclamanții au solicitat instanței să ia în considerare rata medie a salariului pentru a calcula cuantumul despăgubirii acordate în măsura în care prezentarea elementelor de probă solicitate ar putea necesita timp și au precizat că un expert putea fi desemnat pentru a permite încetarea procedurii în curs. La 29 aprilie 1998, instanța a solicitat Fondului de securitate socială să îi furnizeze o copie a borderoului de salarizare al defunctului și, în lipsa unui răspuns în 30 de zile, să examineze dosarul în lanuri.

La 13 mai 1998, instanța a solicitat reclamanților cheltuieli aferente procedurii, pe care le-au plătit la 1 iunie 1998. La 24 mai 1998, Fondul de securitate socială a informat instanța că defunctul lucrase la centrala termică din Elbistan și că societatea străină care a fost angajată a încetat să mai existe de la 30 octombrie 1989. La 10 februarie 1999, pe baza mijloacelor de spargere, instanța concluzionează că interesul legal trebuia să curgă de la 30 ianuarie 1992. În iunie 1999, ministerul a formulat un recurs în casație, solicitând suspendarea executării sentinței. La 9 septembrie 1999, ministerul a plătit reclamanților o parte din suma de la lit. (a) sau suma de 632 845 000 TRL. În consecință, a rămas să le plătească un restant de 22 417 000 TRL.

Printr-o hotărâre din 17 mai 2001, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a executării și a confirmat hotărârea atacată. Dreptul intern relevant la art. 125 alineatul (7) din Constituție dispune de la administrație este obligat să repare daunele rezultate din actele sale. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii administrative. Acuzarea reclamanților se referă la durata procedurii care a început la 30 ianuarie 1992, data depunerii cererii de despăgubire de către solicitanți în cadrul Ministerului de Interne, și este încă în curs de desfășurare, în măsura în care ministerul nu l-a plătit reclamanților și, prin urmare, a durat deja unsprezece ani, cinci luni și patru zile.

Potrivit reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În ceea ce privește această teză, Curtea consideră că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că acest at trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, de a pronunța cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg remodulează Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 50906/99 présentée par Meryem GÜVEN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 juillet 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juin 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Meryem Güven, Ahmet Güven et Yunus Güven, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1965, 1989 et 1930 et résidant à Elbistan (Kahramanmaraș).

Ils sont représentés devant la Cour par M e D. Söğütlü, avocat à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 15 avril 1991, M.G., époux, fils et père des requérants, fut tué par une organisation terroriste alors qu’il était garde de village. Le 30 janvier 1992, les requérants présentèrent au ministère de l’Intérieur une demande d’indemnisation concernant le préjudice moral et matériel provoqué par le décès de leur proche. Le 15 avril 1992, n’ayant obtenu aucune réponse, ils introduisirent devant le tribunal administratif d’Ankara un recours en réparation contre le ministère. Le 1 er juin 1992, à la demande du ministère de l’Intérieur du 29 mai 1992, le tribunal accorda à ce dernier un délai de trente jours pour préparer sa défense.

Le 15 juin 1992, le ministère déposa un mémoire en défense. Le 20 juillet 1992, les requérants déposèrent un mémoire en réplique. Le 14 septembre 1992, le ministère déposa un mémoire en duplique. Le 11 mars 1993, s’estimant incompétent ratione loci, le tribunal rejeta la demande des requérants et renvoya l’affaire devant le tribunal administratif de Gaziantep. Le 22 septembre 1993, les requérants payèrent des frais de procédure. Le 1 er décembre 1993, le tribunal administratif leur demanda de lui présenter, dans un délai de trente jours, notamment une copie de l’extrait du registre de l’état civil du défunt, une attestation du sous-préfet d’Elbistan indiquant la situation financière des requérants ainsi qu’un pouvoir en bonne et due forme pour Ahmet Güven.

Le 30 décembre 1993, à la demande du tribunal, le parquet d’Elbistan indiqua qu’aucune enquête n’avait été déclenchée suite au décès du défunt. Le 3 janvier 1994, la direction du cadastre informa le tribunal que les requérants ne possédaient aucun bien immobilier. Le 6 janvier 1994, Yunus Güven présenta un pouvoir en bonne et due forme. Le 10 janvier 1994, la sous-préfecture d’Elbistan indiqua au tribunal le montant des aides financières versées aux requérants. Le 11 février 1994, le tribunal demanda aux requérants une avance sur les frais d’experts, ce dont ils s’acquittèrent le 3 mars 1994. Le 4 avril 1994, l’expert déposa son rapport devant le tribunal. Le 29 avril 1994, suite aux contestations du ministère de l’Intérieur, le tribunal ordonna une expertise complémentaire.

Le 3 mai 1994, les requérants contestèrent également le rapport d’expertise initialement déposé. Le 4 mai 1994, le complément d’expertise fut déposé devant le tribunal. Le 12 mai 1994, le tribunal condamna le ministère à verser aux requérants la somme de 155 506 127 livres turques (TRL) pour dommage matériel. Il assortit cette somme d’intérêts moratoires simples au taux légal à compter du jour de la décision de refus du ministère, soit le 31 mars 1992. Il octroya également 25 000 000 TRL pour dommage moral. Le 22 juin 1994, à la demande du tribunal administratif du 2 juin 1994, les requérants payèrent des frais afférents à la procédure. Le 22 juillet 1994, les requérants formèrent un pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat.

Le 17 août 1994, le ministère introduisit un recours en cassation devant le Conseil d’Etat contre ce jugement. Le 17 octobre 1994, les requérants déposèrent un mémoire complémentaire en cassation. Le 6 février 1996, le Conseil d’Etat cassa en partie le jugement de première instance au motif que les intérêts moratoires simples au taux légal devaient commencer à courir à partir de la date d’introduction du recours devant le ministère, soit le 30 janvier 1992. L’arrêt fut notifié aux requérants le 2 juillet 1996. Le 30 juillet 1996, le tribunal ordonna aux requérants de payer des frais afférents à la procédure, ce qu’ils firent. Par une ordonnance du 9 avril 1997, le tribunal leur demanda de fournir une attestation d’emploi du défunt et ses fiches de salaires.

Par une ordonnance du 4 novembre 1998, le tribunal leur demanda de fournir une attestation délivrée pas la Caisse de sécurité sociale. Le 17 décembre 1998, les requérants demandèrent au tribunal de prendre en considération le taux du salaire moyen pour calculer le montant de l’indemnisation sollicitée dans la mesure où la présentation des éléments de preuve demandés risquait de prendre du temps. Ils précisèrent qu’un expert pouvait être désigné pour permettre de mettre un terme à la procédure en cours. Le 29 avril 1998, le tribunal demanda à la Caisse de sécurité sociale de lui fournir une copie du bordereau de salaire du défunt, et, à défaut de réponse sous trente jours, d’examiner le dossier en l’état.

Le 13 mai 1998, le tribunal demanda aux requérants des frais afférents à la procédure, qu’ils payèrent le 1 er juin 1998. Le 24 mai 1998, la Caisse de sécurité sociale informa le tribunal que le défunt avait travaillé à la centrale thermique d’Elbistan et que la société étrangère qui l’avait employé avait cessé d’exister depuis le 30 octobre 1989. Le 10 février 1999, se fondant sur les moyens de cassation, le tribunal conclut que l’intérêt légal devait courir à compter du 30 janvier 1992. En juin 1999, le ministère forma un pourvoi en cassation en demandant le sursis à exécution du jugement. Le 9 septembre 1999, le ministère versa aux requérants une partie du montant de l’indemnité, soit la somme de 632 845 000 TRL.

Il lui reste ainsi à leur verser un reliquat de 22 417 000 TRL. Par un arrêt du 17 mai 2001, le Conseil d’Etat rejeta la demande de sursis à exécution et confirma le jugement attaqué. B. Le droit interne pertinent L’article 125 § 7 de la Constitution dispose : « L’administration est tenue de réparer les dommages résultant de ses actes. » GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure administrative. EN DROIT Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 30 janvier 1992, date de la demande d’indemnisation présentée par les requérants au ministère de l’Intérieur, et est à ce jour toujours pendante dans la mesure où le ministère n’a pas versé aux requérants le reliquat.

Elle a donc déjà duré onze ans, cinq mois et quatre jours. Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Georg ress Greffier Président