SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GÜVEN ȘI ALTELE c. TURCIA Cererea nr. 50906/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 februarie 2005 DEFINITIVF 22/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Meryem Güven și al altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 iulie 2003 și 1 februarie 2005, a adoptat hotărârea, care a fost adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 50906/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Meryem Güven și domnii Yunus și Ahmet Güven ( Reclamanții sunt reprezentați de domnul D. Sö Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 3 iulie 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții s-au născut în 1965, 1989 și, respectiv, 1930 și locuiesc în Elbistan (Kahramanmaraș). La 15 aprilie 1991, M.G., soț, tată și fiu al reclamanților, a fost ucis de o organizație teroristă. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au prezentat Ministerului de Interne o cerere de despăgubire pentru prejudiciul moral și material cauzat de decesul rudelor lor. Sumele solicitate s-au ridicat la 365 000 000 de lire turce (TRL), adică aproximativ 66 825 de dolari americani (USD) în cursul acestei date, respectiv 70 000 000 de euro TRL (12 815 USD). La 15 aprilie 1992, deoarece nu au primit niciun răspuns, ei au introdus în fața Tribunalului Administrativ din Ankara o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului și au solicitat 200.000 000 TRL (31 186 USD) pentru daune materiale și 60 000 000 TRL (9 355 USD) pentru daune morale. 12. În iunie 1992, la cererea Ministerului din 29 mai 1992, tribunalul i-a acordat acestuia o perioadă de 30 de zile pentru a-și pregăti apărarea. 13. La 15 iunie 1992, Ministerul și-a pus concluziile în apărare. 14. La 20 iulie 1992, reclamanții au depus un memoriu în replică. 15. La 14 septembrie 1992, Ministerul a prezentat concluzii suplimentare ca răspuns. 16. La 11 martie 1993, declarându-se incompetent rațional loci, Tribunalul Administrativ din Ankara a respins cererea reclamanților și a trimis cazul Tribunalului Administrativ din Gaziantep. 17. La 22 septembrie 1993, reclamanții și-au asumat cheltuielile de procedură. 18. În decembrie 1993, tribunalul administrativ le-a cerut reclamanților să prezinte, în termen de 30 de zile, o copie a extrasului din registrul de stare civilă al defunctului, un certificat al subprefectului din Elbistan care să indice situația lor financiară și o putere corespunzătoare pentru Ahmet Güven. 19. La 30 decembrie 1993, la cererea instanței, Parchetul din Elbistan a indicat că nu s-a inițiat nicio anchetă în urma decesului celui apropiat al reclamanților. 20. La 3 ianuarie 1994, conducerea cadastruului a informat instanța că reclamanții nu dețineau proprietăți imobiliare. 21. La 6 ianuarie 1994, Yunus Güven a prezentat autoritatea solicitată în mod corespunzător. 22. La 10 ianuarie 1994, subprefectura din Elbistan a indicat instanței cuantumul ajutorului financiar plătit reclamanților. 23. La 11 februarie 1994, instanța a solicitat reclamanților un avans din cheltuielile experților, ceea ce s-a realizat la 3 martie 1994. 24. La 4 aprilie 1994, expertul și-a depus raportul în fața instanței. 25. La 29 aprilie 1994, după contestarea ministerului, tribunalul a ordonat o expertiză suplimentară. 26. La 3 mai 1994, reclamanții au contestat, de asemenea, raportul de expertiză depus inițial. 27. La 4 mai 1994, a fost depus un supliment de expertiză în fața instanței. 28. La 12 mai 1994, tribunalul a condamnat ministerul să plătească reclamanților suma de 155 506 127 TRL (4 534 USD) pentru daune materiale. El a asociat această sumă de dobânzi moratoriu simple cu rata legală începând cu ziua deciziei de refuz a Ministerului, adică 31 martie 1992. El a octoyat reclamanților 25 000 000 TRL (728 USD) pentru daune morale 29. La 25 mai 1994, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată. La cererea instanței administrative din 2 iunie 1994, reclamanții și-au plătit cheltuielile aferente procedurii. 31. La 22 iulie 1994, reclamanții au formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. 32. La 17 august 1994, Ministerul a introdus, de asemenea, un recurs în Casație în fața Consiliului de Stat împotriva acestei hotărâri. 33. La 17 octombrie 1994, reclamanții au depus un memoriu amplificativ în fața Consiliului de Stat. 34. La 6 februarie 1996, Consiliul de Stat a pronunțat parțial hotărârea de primă instanță pe motiv că dobânda moratorială simplă la rata legală trebuia să înceapă să curgă de la data introducerii acțiunii în fața Ministerului, adică la 30 ianuarie 1992. Hotărârea a fost notificată reclamanților la 2 iulie 1996. 35. La 30 iulie 1996, instanța le-a ordonat reclamanților să plătească cheltuielile aferente procedurii, ceea ce au făcut. 36. Prin ordonanța din 9 aprilie 1997, instanța le-a cerut să furnizeze un certificat de angajare a defunctului și fișele sale de salarizare. 37. La 29 aprilie 1998, Tribunalul a solicitat Casei de Securitate Socială să îi furnizeze o copie a declarației de salariu a defunctului și, în lipsa unui răspuns în 30 de zile, să examineze dosarul în forma sa actuală. 38. La 13 mai 1998, instanța a solicitat reclamanților cheltuieli aferente procedurii, cheltuieli pe care le-au plătit la 1 iunie 1998. 39. La 24 mai 1998, Casa de Securitate Socială a informat tribunalul că defunctul lucrase la centrala termică din Elbistan și că societatea străină care îl angajase încetase să existe de la 30 octombrie 1989. 40. Prin ordonanța din 4 noiembrie 1998, Tribunalul a solicitat reclamanților să furnizeze un certificat eliberat de Fondul de securitate socială. 41. La 17 decembrie 1998, reclamanții au solicitat instanței să ia în considerare rata medie a salariului pentru a calcula cuantumul despăgubirii solicitate, în măsura în care prezentarea elementelor de probă solicitate ar putea necesita timp și au precizat că un expert ar putea fi desemnat pentru a permite încetarea procedurii în curs. La 10 februarie 1999, pe baza mijloacelor de casare, Tribunalul concluzionează că interesul legal trebuia să curgă începând cu 30 ianuarie 1992. 43. În iunie 1999, ministerul a formulat un recurs în casație, solicitând suspendarea executării hotărârii. 44. La 21 iunie 1999, la cererea reclamanților, biroul de execuție forțat a actualizat suma cererii și a desemnat ministerul să plătească 628 847 000 TRL (1 514 USD). 45. La 9 septembrie 1999, Ministerul a plătit reclamanților suma de 632 845 000 TRL (1 411 USD). 46. Prin hotărârea din 17 mai 2001, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a executării și a confirmat hotărârea atacată. II. art. 125 alineatul (7) din Constituție prevede că administrația are obligația de a repara daunele care rezultă din acțiunile sale. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 48. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 49. Reamintind diferența considerabilă dintre rata inflației și rata legală a dobânzii moratorii, reclamanții se plâng de pierderea financiară suferită din cauza duratei excesive a procedurii. Guvernul se opune acestei teze, anunță că cauza a fost complexă și că întârzierea se datorează în principal neglijenței reclamanților care nu au prezentat în instanță în scurt timp anumite documente necesare. 51. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 ianuarie 1992, data la care reclamanții au depus o cerere de despăgubire la Ministerul de Interne și s-a încheiat la 17 mai 2001, data hotărârii Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și trei luni, pentru două grade de jurisdicție după o procedură administrativă prealabilă. 52. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 53. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). 54. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 55. Pe de altă parte, Curtea a amintit deja că provocarea litigiului pentru persoana în cauză se încadrează în anumite cazuri (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 24) și Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, § 47. Comisia constată că reclamanții au rămas privați de sprijinul lor financiar principal ca urmare a decesului rudelor lor apropiate și, prin urmare, aveau un interes personal important în obținerea rapidă a unei hotărâri judecătorești privind acordarea despăgubirii (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Obermeier c. Austria, Hotărârea din 28 iunie 1990, seria A n 179, § 72, Caleffi c. Italia, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A n 206 B, § 17 și Karakaya c. Franța, Hotărârea din 26 august 1994, seria A n 289 B, § 30), cu atât mai mult cu cât diferența dintre rata reală a inflației și rata legală a dobânzilor moratorii era considerabilă. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 57. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 10 iulie 2003, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (Wilekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 22 februarie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE MERYEM GÜVEN ET AUTRES c. TURQUIE
(
Requête n
o
50906/99)
ARRÊT
22 février 2005
22/05/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Meryem Güven et autres c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de :
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 3 juillet 2003 et 1
er
février 2005,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
50906/99) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, M
me
Meryem Güven et MM. Yunus et Ahmet Güven («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 29 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants alléguaient que la durée de la procédure administrative à laquelle ils ont été partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article
26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 3 juillet 2003, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
8.
Les requérants sont nés respectivement en 1965, 1989 et 1930, et résident à Elbistan (Kahramanmaraș).
9.
Le 15 avril 1991, M.G., époux, père et fils des requérants, fut tué par une organisation terroriste.
10.
Le 30 janvier 1992, les requérants présentèrent au ministère de l'Intérieur une demande d'indemnisation concernant le préjudice moral et matériel résultant du décès de leur proche. Les montants réclamés s'élevaient respectivement à 365
000
000 livres turques (TRL), soit environ 66
825 dollars américains (USD) au cours applicable à cette date, et 70
000
000
11.
Le 15 avril 1992, n'ayant obtenu aucune réponse, ils introduisirent devant le tribunal administratif d'Ankara un recours en réparation contre le ministère. Ils demandèrent 200
000
186 USD) pour dommage matériel et 60
000
355 USD) pour dommage moral.
12.
Le 1
er
juin 1992, à la demande du ministère du 29 mai 1992, le tribunal accorda à ce dernier un délai de trente jours pour préparer sa défense.
13.
Le 15 juin 1992, le ministère déposa ses conclusions en défense.
14.
Le 20 juillet 1992, les requérants déposèrent un mémoire en réplique.
15.
Le 14 septembre 1992, le ministère déposa des conclusions additionnelles en réponse.
16.
Le 11 mars 1993, se déclarant incompétent
ratione loci,
le tribunal administratif d'Ankara rejeta la demande des requérants et renvoya l'affaire devant le tribunal administratif de Gaziantep.
17.
Le 22 septembre 1993, les requérants s'acquittèrent des frais de procédure.
18.
Le 1
er
décembre 1993, le tribunal administratif demanda aux requérants de présenter, dans un délai de trente jours, une copie de l'extrait du registre d'état-civil du défunt, une attestation du sous-préfet d'Elbistan indiquant leur situation financière ainsi qu'un pouvoir en bonne et due forme pour Ahmet Güven.
19.
Le 30 décembre 1993, à la demande du tribunal, le parquet d'Elbistan indiqua qu'aucune enquête n'avait été déclenchée à la suite du décès du proche des requérants.
20.
Le 3 janvier 1994, la direction du cadastre informa le tribunal que les requérants ne possédaient aucun bien immobilier.
21.
Le 6 janvier 1994, Yunus Güven présenta le pouvoir demandé en bonne et due forme.
22.
Le 10 janvier 1994, la sous-préfecture d'Elbistan indiqua au tribunal le montant des aides financières versées aux requérants.
23.
Le 11 février 1994, le tribunal demanda aux requérants une avance sur les frais d'experts, ce dont ils s'acquittèrent le 3 mars 1994.
24.
Le 4 avril 1994, l'expert déposa son rapport devant le tribunal.
25.
Le 29 avril 1994, après contestation du ministère, le tribunal ordonna une expertise complémentaire.
26.
Le 3 mai 1994, les requérants contestèrent également le rapport d'expertise initialement déposé.
27.
Le 4 mai 1994, le complément d'expertise fut déposé devant le tribunal.
28.
Le 12 mai 1994, le tribunal condamna le ministère à verser aux requérants la somme de 155
506
534 USD) pour dommage matériel. Il assortit cette somme d'intérêts moratoires simples au taux légal à compter du jour de la décision de refus du ministère, soit le 31 mars 1992. Il octroya aux requérants 25
000
000
TRL (728 USD) pour dommage moral.
29.
Le 25 mai 1994, les requérants entamèrent une procédure d'exécution forcée. Tous frais et intérêts confondus, le montant de la demande s'élevait à 297
670
30.
Le 22 juin 1994, à la demande du tribunal administratif du 2
juin 1994, les requérants s'acquittèrent des frais afférents à la procédure.
31.
Le 22 juillet 1994, les requérants formèrent un pourvoi contre ce jugement devant le Conseil d'Etat.
32.
Le 17 août 1994, le ministère introduisit également un pourvoi en cassation devant le Conseil d'Etat contre ce jugement.
33.
Le 17 octobre 1994, les requérants déposèrent un mémoire ampliatif devant le Conseil d'Etat.
34.
Le 6 février 1996, le Conseil d'Etat cassa en partie le jugement de première instance au motif que les intérêts moratoires simples au taux légal devaient commencer à courir à partir de la date d'introduction du recours devant le ministère, soit le 30 janvier 1992. L'arrêt fut notifié aux requérants le 2
juillet 1996.
35.
Le 30 juillet 1996, le tribunal ordonna aux requérants de payer des frais afférents à la procédure, ce qu'ils firent.
36.
Par une ordonnance du 9 avril 1997, le tribunal leur demanda de fournir une attestation d'emploi du défunt et ses fiches de salaires.
37.
Le 29 avril 1998, le tribunal demanda à la Caisse de sécurité sociale de lui fournir une copie du bordereau de salaire du défunt et, à défaut de réponse sous trente jours, d'examiner le dossier en l'état.
38.
Le 13 mai 1998, le tribunal demanda aux requérants des frais afférents à la procédure, frais qu'ils payèrent le 1
er
juin 1998.
39.
Le 24 mai 1998, la Caisse de sécurité sociale informa le tribunal que le défunt avait travaillé à la centrale thermique d'Elbistan et que la société étrangère qui l'avait employé avait cessé d'exister depuis le 30
octobre 1989.
40.
Par une ordonnance du 4 novembre 1998, le tribunal demanda aux requérants de fournir une attestation délivrée par la Caisse de sécurité sociale.
41.
Le 17 décembre 1998, les requérants demandèrent au tribunal de prendre en considération le taux de salaire moyen pour calculer le montant de l'indemnisation sollicitée dans la mesure où la présentation des éléments de preuve demandés risquait de prendre du temps. Ils précisèrent qu'un expert pouvait être désigné pour permettre de mettre un terme à la procédure en cours.
42.
Le 10 février 1999, se fondant sur les moyens de cassation, le tribunal conclut que l'intérêt légal devait courir à compter du 30
janvier 1992.
43.
En juin 1999, le ministère forma un pourvoi en cassation en demandant le sursis à exécution du jugement.
44.
Le 21 juin 1999, à la demande des requérants, le bureau d'exécution forcée mit à jour le montant de la demande et assigna le ministère à payer 628
847
45.
Le 9 septembre 1999, le ministère versa aux requérants la somme de 632
845
000
46.
Par un arrêt du 17 mai 2001, le Conseil d'Etat rejeta la demande de sursis à exécution et confirma le jugement attaqué.
II.
47.
L'article 125 § 7 de la Constitution dispose
:
«
L'administration est tenue de réparer les dommages résultant de ses actes.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
48.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
49.
Rappelant la différence considérable entre le taux d'inflation et le taux légal des intérêts moratoires, les requérants se plaignent de la perte financière subie en raison de la durée déraisonnable de la procédure.
50.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il fait savoir que l'affaire était complexe et que le retard est principalement dû aux négligences des requérants qui n'ont pas produit au tribunal dans le bref délai certains documents nécessaires.
51.
La période à considérer a débuté le 30 janvier 1992, date à la quelle les requérants ont présenté une demande d'indemnisation au ministère de l'Intérieur, et s'est terminée le 17 mai 2001, date de l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré plus de neuf ans et trois mois, pour deux degrés de juridiction après une procédure administrative préalable.
52.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
53.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité).
54.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
55.
Par ailleurs, la Cour a déjà rappelé que l'enjeu du litige pour l'intéressé entrait en ligne de compte pour certains cas (voir, entre plusieurs autres,
Zimmermann et Steiner c. Suisse
, arrêt du 13 juillet 1983, série
A n
o
66, § 24), et
Allenet de Ribemont c. France
, arrêt du 10 février 1995, série
A n
o
308, § 47). Elle constate que les requérants sont restés privés de leur soutien financier principal à la suite du décès de leur proche parent. Ils avaient donc un important intérêt personnel à obtenir rapidement une décision judiciaire sur l'octroi de l'indemnisation (voir, parmi beaucoup d'autres,
mutatis mutandis
,
Obermeier c. Autriche
, arrêt du 28 juin 1990, série
A n
o
179, § 72,
Caleffi c. Italie
, arrêt du 24 mai 1991, série
A n
o
206
‑
B, §
17 et
Karakaya c.
France
, arrêt du 26
août 1994, série
A n
o
289
‑
B, § 30), d'autant plus que l'écart entre le taux réel d'inflation et le taux légal des intérêts moratoires était considérable.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
56.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
57.
Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité, bien que, dans la lettre qui leur a été adressée le 10 juillet 2003, leur attention fût attirée sur l'article
60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l'absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article
41 de la Convention (
Willekens c. Belgique
, n
o
50859/99, §
27, 24
avril 2003).
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 février 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président