AFFAIRE MERYEM, YUNUS AND AHMET GÜVEN ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

22.02.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MERYEM, YUNUS AND AHMET GÜVEN ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GÜVEN ȘI ALTELE c. TURCIA Cererea nr. 50906/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 februarie 2005 DEFINITIVF 22/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Meryem Güven și al altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se întrunește într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 iulie 2003 și 1 februarie 2005, a adoptat hotărârea, care a fost adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 50906/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Meryem Güven și domnii Yunus și Ahmet Güven ( Reclamanții sunt reprezentați de domnul D. Sö Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 3 iulie 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții s-au născut în 1965, 1989 și, respectiv, 1930 și locuiesc în Elbistan (Kahramanmaraș). La 15 aprilie 1991, M.G., soț, tată și fiu al reclamanților, a fost ucis de o organizație teroristă. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au prezentat Ministerului de Interne o cerere de despăgubire pentru prejudiciul moral și material cauzat de decesul rudelor lor. Sumele solicitate s-au ridicat la 365 000 000 de lire turce (TRL), adică aproximativ 66 825 de dolari americani (USD) în cursul acestei date, respectiv 70 000 000 de euro TRL (12 815 USD). La 15 aprilie 1992, deoarece nu au primit niciun răspuns, ei au introdus în fața Tribunalului Administrativ din Ankara o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului și au solicitat 200.000 000 TRL (31 186 USD) pentru daune materiale și 60 000 000 TRL (9 355 USD) pentru daune morale. 12. În iunie 1992, la cererea Ministerului din 29 mai 1992, tribunalul i-a acordat acestuia o perioadă de 30 de zile pentru a-și pregăti apărarea. 13. La 15 iunie 1992, Ministerul și-a pus concluziile în apărare. 14. La 20 iulie 1992, reclamanții au depus un memoriu în replică. 15. La 14 septembrie 1992, Ministerul a prezentat concluzii suplimentare ca răspuns. 16. La 11 martie 1993, declarându-se incompetent rațional loci, Tribunalul Administrativ din Ankara a respins cererea reclamanților și a trimis cazul Tribunalului Administrativ din Gaziantep. 17. La 22 septembrie 1993, reclamanții și-au asumat cheltuielile de procedură. 18. În decembrie 1993, tribunalul administrativ le-a cerut reclamanților să prezinte, în termen de 30 de zile, o copie a extrasului din registrul de stare civilă al defunctului, un certificat al subprefectului din Elbistan care să indice situația lor financiară și o putere corespunzătoare pentru Ahmet Güven. 19. La 30 decembrie 1993, la cererea instanței, Parchetul din Elbistan a indicat că nu s-a inițiat nicio anchetă în urma decesului celui apropiat al reclamanților. 20. La 3 ianuarie 1994, conducerea cadastruului a informat instanța că reclamanții nu dețineau proprietăți imobiliare. 21. La 6 ianuarie 1994, Yunus Güven a prezentat autoritatea solicitată în mod corespunzător. 22. La 10 ianuarie 1994, subprefectura din Elbistan a indicat instanței cuantumul ajutorului financiar plătit reclamanților. 23. La 11 februarie 1994, instanța a solicitat reclamanților un avans din cheltuielile experților, ceea ce s-a realizat la 3 martie 1994. 24. La 4 aprilie 1994, expertul și-a depus raportul în fața instanței. 25. La 29 aprilie 1994, după contestarea ministerului, tribunalul a ordonat o expertiză suplimentară. 26. La 3 mai 1994, reclamanții au contestat, de asemenea, raportul de expertiză depus inițial. 27. La 4 mai 1994, a fost depus un supliment de expertiză în fața instanței. 28. La 12 mai 1994, tribunalul a condamnat ministerul să plătească reclamanților suma de 155 506 127 TRL (4 534 USD) pentru daune materiale. El a asociat această sumă de dobânzi moratoriu simple cu rata legală începând cu ziua deciziei de refuz a Ministerului, adică 31 martie 1992. El a octoyat reclamanților 25 000 000 TRL (728 USD) pentru daune morale 29. La 25 mai 1994, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată. La cererea instanței administrative din 2 iunie 1994, reclamanții și-au plătit cheltuielile aferente procedurii. 31. La 22 iulie 1994, reclamanții au formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. 32. La 17 august 1994, Ministerul a introdus, de asemenea, un recurs în Casație în fața Consiliului de Stat împotriva acestei hotărâri. 33. La 17 octombrie 1994, reclamanții au depus un memoriu amplificativ în fața Consiliului de Stat. 34. La 6 februarie 1996, Consiliul de Stat a pronunțat parțial hotărârea de primă instanță pe motiv că dobânda moratorială simplă la rata legală trebuia să înceapă să curgă de la data introducerii acțiunii în fața Ministerului, adică la 30 ianuarie 1992. Hotărârea a fost notificată reclamanților la 2 iulie 1996. 35. La 30 iulie 1996, instanța le-a ordonat reclamanților să plătească cheltuielile aferente procedurii, ceea ce au făcut. 36. Prin ordonanța din 9 aprilie 1997, instanța le-a cerut să furnizeze un certificat de angajare a defunctului și fișele sale de salarizare. 37. La 29 aprilie 1998, Tribunalul a solicitat Casei de Securitate Socială să îi furnizeze o copie a declarației de salariu a defunctului și, în lipsa unui răspuns în 30 de zile, să examineze dosarul în forma sa actuală. 38. La 13 mai 1998, instanța a solicitat reclamanților cheltuieli aferente procedurii, cheltuieli pe care le-au plătit la 1 iunie 1998. 39. La 24 mai 1998, Casa de Securitate Socială a informat tribunalul că defunctul lucrase la centrala termică din Elbistan și că societatea străină care îl angajase încetase să existe de la 30 octombrie 1989. 40. Prin ordonanța din 4 noiembrie 1998, Tribunalul a solicitat reclamanților să furnizeze un certificat eliberat de Fondul de securitate socială. 41. La 17 decembrie 1998, reclamanții au solicitat instanței să ia în considerare rata medie a salariului pentru a calcula cuantumul despăgubirii solicitate, în măsura în care prezentarea elementelor de probă solicitate ar putea necesita timp și au precizat că un expert ar putea fi desemnat pentru a permite încetarea procedurii în curs. La 10 februarie 1999, pe baza mijloacelor de casare, Tribunalul concluzionează că interesul legal trebuia să curgă începând cu 30 ianuarie 1992. 43. În iunie 1999, ministerul a formulat un recurs în casație, solicitând suspendarea executării hotărârii. 44. La 21 iunie 1999, la cererea reclamanților, biroul de execuție forțat a actualizat suma cererii și a desemnat ministerul să plătească 628 847 000 TRL (1 514 USD). 45. La 9 septembrie 1999, Ministerul a plătit reclamanților suma de 632 845 000 TRL (1 411 USD). 46. Prin hotărârea din 17 mai 2001, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a executării și a confirmat hotărârea atacată. II. art. 125 alineatul (7) din Constituție prevede că administrația are obligația de a repara daunele care rezultă din acțiunile sale. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 48. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 49. Reamintind diferența considerabilă dintre rata inflației și rata legală a dobânzii moratorii, reclamanții se plâng de pierderea financiară suferită din cauza duratei excesive a procedurii. Guvernul se opune acestei teze, anunță că cauza a fost complexă și că întârzierea se datorează în principal neglijenței reclamanților care nu au prezentat în instanță în scurt timp anumite documente necesare. 51. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 ianuarie 1992, data la care reclamanții au depus o cerere de despăgubire la Ministerul de Interne și s-a încheiat la 17 mai 2001, data hotărârii Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și trei luni, pentru două grade de jurisdicție după o procedură administrativă prealabilă. 52. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 53. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). 54. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 55. Pe de altă parte, Curtea a amintit deja că provocarea litigiului pentru persoana în cauză se încadrează în anumite cazuri (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 24) și Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, § 47. Comisia constată că reclamanții au rămas privați de sprijinul lor financiar principal ca urmare a decesului rudelor lor apropiate și, prin urmare, aveau un interes personal important în obținerea rapidă a unei hotărâri judecătorești privind acordarea despăgubirii (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Obermeier c. Austria, Hotărârea din 28 iunie 1990, seria A n 179, § 72, Caleffi c. Italia, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A n 206 B, § 17 și Karakaya c. Franța, Hotărârea din 26 august 1994, seria A n 289 B, § 30), cu atât mai mult cu cât diferența dintre rata reală a inflației și rata legală a dobânzilor moratorii era considerabilă. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 57. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 10 iulie 2003, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (Wilekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 22 februarie 2005, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte