SECȚIUNEA A DOUA CAUZA N.A. ȘI ALTE C. TURCIA (solicitarea nr. 37451/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2005 DEFINITIVF 15/02/2006 În cauza N.A. și altele c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström judecători și domnul S. Naismith; grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2005, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37451/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, N.A., N.A., A.A., J.Ö. și H.H. ( La 30 mai 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [art. 47 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții au fost reprezentați de M.A.V. Șahin, avocat la Istanbul. Guvernul turc (atractorul) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. Reclamanții au invocat, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr 1, o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat anterior]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Printr-o decizie din 14 octombrie 2004, camera a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din regulament]. În urma studiilor efectuate de serviciul de cadastru între 1956 și 1958, o proprietate imobiliară situată la locul menționat Karasaz (o zonă a orașului queikcilili, comuna Alanya, nr 84) și situată pe malul mării a fost înscrisă în registrul funciar în numele R.A. 11. După decesul R.A., reclamanții au moștenit acest bun imobil și au plătit taxele și impozitele aferente. 12. La 25 iunie 1986, reclamanții au obținut de la Ministerul Culturii și Turismului un certificat de investiții turistice pentru construirea unui hotel acolo. 13. La 9 iulie 1986, Institutul de Planificare de Stat le-a acordat recurentelor, încă în vederea construirii unui hotel, un certificat de stimulare a investițiilor. Articolul X din acest certificat arăta că persoanele interesate trebuiau să obțină, imediat după realizarea investiției, o licență de exploatare turistică. La 28 octombrie 1986, în timp ce reclamanții începuseră construirea hotelului, Trezoreria a intentat în fața tribunalului de mari instanțe din Alanya (în fața tribunalului de mari instanțe din Alanya) O acțiune de anulare a titlului de proprietate asupra bunului imobil în registrul funciar și de distrugere a hotelului. 15. Raportul de expertiză din 31 octombrie 1986 a indicat faptul că terenul nr. 84 făcea parte din zona de coastă și nu era susceptibil de a fi achiziționat. 16. La 31 octombrie 1986, Tribunalul a dispus o măsură de rejudecare privind încetarea lucrărilor de construcție a hotelului. 17. Raportul de expertiză din 3 martie 1987 a precizat că parcela nr. 84 făcea parte din litoral și, în consecință, nu putea aparține unui particular. 18. Prin hotărârea din 16 iunie 1987, Tribunalul a anulat înregistrarea bunurilor imobile în registrul funciar și a ordonat distrugerea hotelului în construcție. [Vu] raportul de expertiză [și] hotărând cu privire la fondul [a cauzei], (...) având în vedere dovezile adunate și, în special, fotografiile și toate celelalte documente conținute în dosar, Tribunalul consideră că bunul în litigiu face parte din malul mării [Deniz kdjjhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh (2) Coastele, chiar dacă rămân în afara traseului stabilit și decis prin acte luate de anumite comisii, nu pot face parte din bunurile susceptibile de a aparține domeniului privat (...) înscrierea bunurilor în registrul funciar în numele reclamanților nu le acordă nici un drept. 19. La 9 decembrie 1987, Tribunalul a respins recursul formulat de recurente împotriva ordonanței de recurs din 31 octombrie 1986. 20. Prin hotărârea din 12 februarie 1988, Curtea de Casație a clasat hotărârea din 16 iunie 1987 și a trimis cauza în fața instanței de primă instanță 21. Printr-o hotărâre din 17 februarie 1989, rezistentă la hotărârea Curții de Casație, tribunalul își reiterează judecata inițială. El a declarat (...) locul în litigiu este responsabilitatea și proprietatea statului. În această privință, nu există divergențe cu [hotărârea] pronunțată de camerele reunite ale Curții de Casație. Chiar și statul, atunci când aduce restricții privind exploatarea bunurilor în cadrul dreptului de proprietate (...), nu poate accepta existența proprietății private într-un astfel de loc (...) obiectul litigiului, respectiv proprietatea imobiliară, în timp ce aceasta era inclusă în partea de traseu a coastei, a fost găsit prin [decizia] comisionului constituit ulterior în afara acestui traseu. Într - adevăr, locul se afla pe nisipul mării, ceea ce reiese din hotărârile anterioare ale justiției care au trecut în forță de lucru judecat, din rapoartele experților și din fotografiile (...) 22. Prin hotărârea din 18 octombrie 1989, camerele reunite ale Curții de Casație au confirmat hotărârea pronunțată de judecătorii din fond, considerând că aceștia au făcut o interpretare și o aplicare corectă a legii. 23. printr-o hotărâre pronunțată la o dată nespecificată, Tribunalul și-a confirmat hotărârea inițială. 24. În martie 1990, Curtea de Casație a aprobat hotărârea de primă instanță. 25. Prin hotărârea din 27 septembrie 1990, Curtea a respins recursul prin rectificarea hotărârii. Procedura în despăgubire inițiată în fața instanței de mari instanțe din Alania 26. La 27 septembrie 1991, reclamanții au introdus în fața Tribunalului de Mare Instanță din Alania o acțiune de acordare a unei despăgubiri din cauza pierderii dreptului lor de proprietate și a distrugerii hotelului în curs de construcție. 27. Aprilie 1994, Tribunalul a respins cererea reclamanților pe motiv că statul nu era răspunzător pentru prejudiciul cauzat de anularea înscrierii bunului în litigiu în registrul funciar. În motivele menționate mai sus, Tribunalul a declarat că reclamanții au susținut, pe baza înscrierilor amânate pe cadastru, că au efectuat investiții legate de terenul în cauză și că, în urma acțiunii în cerere de anulare introduse de Trezorerie, aceștia au suferit un prejudiciu. Instanța își motivează decizia subliniind că reclamanții și moștenitorii lor erau în măsură să constate că terenul era situat pe nisip și că nu era posibil să se susțină că statul îi înșelase și să se aplice în acest caz principiul răspunderii depline. El concluzionează că nu a existat niciun prejudiciu care rezultă din conținutul registrului funciar, că, de la început, înregistrarea era ilegală și că, în consecință, reclamanții nu erau în măsură să se întoarcă împotriva statului pentru a solicita o despăgubire în ceea ce privește prejudiciul suferit. 28. Prin hotărârea din 28 noiembrie 1995, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 29. Prin hotărârea din 9 decembrie 1996, Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificarea hotărârii. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 30. Astfel, art. 43 din Constituție este formulat Coastele sunt proprietatea statului și se află sub jurisdicția sa. În ceea ce privește exploatarea țărmurilor mărilor, lacurilor și râurilor, precum și a zonelor de coastă situate de-a lungul mărilor și lacurilor, legea reglementează adâncimea benzilor de coastă în funcție de alocările și de posibilitățile și condițiile de exploatare ale acestor zone de către particulari. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 31. Reclamanții se plâng că nu au fost compensați pentru pierderea suferită de aceștia din cauza distrugerii hotelului în curs de construcție și a anulării înscrierii bunurilor lor în registrul funciar. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților Reclamanților 32. Reclamanții prezintă o copie a registrului funciar, întocmită de serviciul competent al statului la 25 ianuarie 1958, menționând că bunul în cauză era efectiv înregistrat în numele ascendentului lor. Acestea susțin că registrul nu este afectat de nereguli, în măsura în care autoritățile competente nu au contestat mențiunea care le-a fost adresată în termenul acordat; în această privință, acestea subliniază că au continuat să plătească toate taxele și impozitele aferente acestui bun, deși guvernul era în măsură să conteste înregistrarea acestuia în numele ascendentului lor. Acestea adaugă că au obținut, de asemenea, toate autorizațiile și ajutoarele necesare la nivel local sau național pentru construirea unui complex hotelier, inclusiv un permis de construcție eliberat la 17 iunie 1986 de primăria Alania. Deși au intentat o acțiune în fața instanțelor competente, aceștia se plâng că nu au primit nici o compensație pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării titlului lor de proprietate și a distrugerii lucrărilor întreprinse. Ei au fost privați de proprietatea lor și șantierul complexului hotelier a fost distrus pe cheltuiala lor fără a fi putut obține o compensație corectă pentru pierderea pe care au suferit-o. Guvernul 33. Guvernul a explicat că acest caz nu implică exproprierea sau confiscarea unui bun de către stat. Aceasta se referă, după cum recunosc reclamanții, la cine poate fi proprietarul unui teren situat pe malul mării și înscris din greșeală în registrul funciar în numele ascendentului reclamanților la 25 ianuarie 1958. El nu vede nicio explicație care să justifice dreptul de proprietate al ascendentului reclamanților, cu atât mai mult cu cât statul nu poate fi considerat răspunzător pentru o astfel de eroare. Reclamanții au moștenit acest bun, de o suprafață de 26 645 m, la 6 iulie 1984. Procedura judiciară contestată a început după publicarea unui articol într-un ziar local care critică construirea unui hotel pe plajă. Având în vedere fotografiile de teren și rapoartele experților, precum și dispozițiile relevante ale legislației în vigoare, instanțele naționale au concluzionat că bunul în cauză face parte din plajă și că intervalul nu poate aparține unor persoane fizice. Titlul de proprietate al reclamanților a fost anulat în beneficiul administrației și al hotelului a fost distrus. Tribunalul de Mare Instanță din Alanya a respins acțiunea în despăgubire introdusă de reclamanți pentru distrugerea hotelului. 34. Guvernul consideră că autoritățile interne sunt competente să evalueze normele privind utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general și cu marja de apreciere a statului pârât. Acțiunea în anulare în cauză era susceptibilă de a fi intenționată și de orice locuitor al orașului Alania, care ar fi putut denunța imposibilitatea de a profita de plajă, domeniu public deschis tuturor. 35. În ceea ce privește certificatul de investiții turistice și certificatul de stimulare a investițiilor, emise de Ministerul Culturii și Turismului și, respectiv, Institutul de Planificare de Stat, guvernul a explicat că sunt decernați pe baza prezentării declarațiilor personale ale reclamanților, care sunt autentice până la proba contrarie. Autoritățile în cauză nu verifică din oficiu veridicitatea acestor declarații. Evaluarea Curții 36. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, art. 1 din Protocolul nr 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei standarde distincte (a se vedea în special James și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A n 98, pp. 29-30, § 37) : Prima, care se exprimă în prima teză a primului paragraf și are caracter general, stabilește principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții ; în ceea ce privește a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor contractante competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Al doilea și al treilea standard, care se referă la exemple speciale de încălcări ale dreptului de proprietate, trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat de prima ( Bruncrona c. Finlanda, nr. 41673/98, §§ 65-69, 16 noiembrie 2004, și Broniowski c. Polonia [GC], n 31443/96, § 134, CEDO 2004-V. 37. Curtea amintește că, pentru a stabili dacă a existat privare de bunuri în sensul celei de a doua Trebuie să se analizeze nu numai dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci și dacă s-a urmărit dincolo de aparențe și dacă s-au analizat realitățile situației în litigiu. Convenția de protejare a drepturilor de fapt și de fapt, CEDH 1999-VII, este important să se verifice dacă această situație a reprezentat o expropriere de facto (Brumescu c. România [GC], n 28342/95, § 76, CEDH 1999-VII, Sporrong și Lönnroth c. Suedia , Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, pp. 24-28, § 63 și 69-74, și Hotărârea din 22 mai 1998, Vasilescu c. România , Rec., 1998, Rec., 1998, p. 1075-1076, § 39-41). 38. În acest caz, a existat o încălcare a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, care se analizează într-o (1) din Protocolul nr. 39. Curtea arată mai întâi că buna credință a reclamanților în ceea ce privește achiziționarea bunului în cauză nu este controversată. De altfel, până la data anulării înscrierii bunurilor în registrul funciar în beneficiul statului, ei au fost proprietari prin moștenire și au plătit impozitele și impozitele aferente. Ei s-au putut bucura de proprietatea lor în liniște și au început să construiască un complex hotelier, ca proprietar legitim, și după ce au obținut un permis de construcție în acest scop. 40. Curtea constată apoi că, printr-o hotărâre judecătorească, reclamanții au fost privați de proprietatea lor (punctele 21 și 27 de mai sus). Aceasta arată că nu este contestat de către părți că terenul în litigiu se afla pe malul mării și făcea parte din plajă, un loc public deschis tuturor (punctul 21 de mai sus). De altfel, acest aspect este subliniat de tribunalul de mare instanță din Alanya (punctul 27 de mai sus). Pentru a stabili dacă măsura contestată respectă echilibrul corect dorit și, în special, dacă aceasta nu impune o sarcină disproporționată pentru solicitanți, ar trebui luate în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația internă. În această privință, Curtea a afirmat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o încălcare excesivă și o lipsă totală de despăgubire nu se poate justifica pe teren la art. 1 din Protocolul nr 1 decât în circumstanțe excepționale (Nastou c. Grecia (n, n 16163/02, § 33, 15 iulie 2005, Germania [GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 111, CEDO 2005-VI și Mănăstirile sfinte c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 35 alin. 71). În cazul de față, reclamanții nu au primit nicio compensație pentru transferul bunurilor lor către Trezoreria publică sau pentru distrugerea hotelului, în timp ce au introdus o acțiune în acest sens în fața instanțelor naționale. Curtea constată că guvernul nu a invocat nicio situație excepțională care să justifice absența totală a despăgubirii. 42. În consecință, Curtea consideră că absența oricărei compensații a reclamanților rupe, în detrimentul acestora, echilibrul corect care trebuie menținut între protecția proprietății și cerințele de interes general. 43. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. privind aplicarea articolului 41 din Convenție 44. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 45. Reclamanții solicită pentru prejudicii materiale 15 987 de milioane de lire turcești (TRL) corespunzătoare valorii terenului, precum și 5 388 000 TRL pentru rambursarea taxei pe proprietate plătite de aceștia pentru anii 1986-1990. În această privință, acestea se bazează pe raportul de expertiză prezentat Tribunalului de Mare Instanță din Alanya. Ei susțin că valoarea investiției asupra binelui în litigiu reprezenta 1 484 Milioane TRL. De asemenea, solicită rambursarea a 4 048 miliarde TRL pentru impozitul plătit și 2 260 miliarde TRL pentru dobânzi. În ceea ce privește distrugerea hotelului, ei solicită 4 048 miliarde TRL pentru cotizațiile sociale și 2 260 miliarde TRL pentru impozite. Reclamanții solicită suma de 10 milioane de dolari americani (USD) pentru daune morale. 46. În ceea ce privește despăgubirea reclamanților, guvernul invită Curtea să respingă o astfel de cerere. El susține în subsidiar că este speculativă în ceea ce privește pretinsa pierdere de către părțile interesate, în măsura în care bunul în cauză este lipsit de valoare comercială, deoarece nu poate fi vândut persoanelor fizice. 47. Reclamanții solicită suma de 10 Ei prezintă o copie a contractului de asistență juridică încheiat cu avocatul lor și se bazează pe înțelepciunea Curții 48. Guvernul susține că acest contract de asistență juridică îi leagă pe reclamanți și pe avocatul acestora și nu are vocația de a garanta rambursarea cheltuielilor astfel prezentate de către cei interesați; acesta solicită Curții să aplice baremul onorariilor pentru baroul de la Istanbul, care prevede un tarif minim și maxim pentru cazurile prezentate în fața instanțelor de la Strasbourg. 49. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare, astfel încât aceasta ar trebui să fie rezervată ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și reclamanți. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. că problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află în stare; prin urmare, rezerva invită guvernul și reclamanții să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data notificării prezentei hotărâri, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 11 octombrie 2005, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Jean-Paul Costa Modululr Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE N.A. ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
37451/97)
ARRÊT
11 octobre 2005
15/02/2006
En l'affaire N.A. et autres c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström
,
juges
,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2005,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
37451/97) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, N.A., N.A., A.A., J.Ö. et H.H. («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 30 mai 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). Le président de la chambre a accédé à la demande de non-divulgation de leur identité formulée par les requérants (article 47 § 3 du règlement).
2.
Les requérants ont été représentés par M
e
A.V. Șahin, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Les requérants alléguaient, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1, une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 14 octobre 2004, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
9.
Les requérants, N.A., N.A., A.A., J.Ö. et H.H., sont nés respectivement en 1926, 1956, 1954, 1949 et 1950, et résident à Antalya.
10.
A la suite d'études menées par le service du cadastre entre 1956 et 1958, un bien immobilier se trouvant au lieudit Karasaz (village de Çikcilli, commune d'Alanya – parcelle n
o
84) et situé en bord de mer fut inscrit au registre foncier au nom de R.A.
11.
Après le décès de R.A., les requérants héritèrent de ce bien immobilier et acquittèrent les taxes et impôts y afférents.
12.
Le 25 juin 1986, les requérants obtinrent du ministère de la Culture et du Tourisme un certificat d'investissement touristique en vue d'y construire un hôtel.
13.
Le 9 juillet 1986, l'Institut de la planification d'Etat accorda aux requérants, toujours en vue de la construction d'un hôtel, un certificat d'incitation à l'investissement. L'article X de ce certificat indiquait que les intéressés devaient obtenir, dès la réalisation de l'investissement, une licence d'exploitation touristique.
A.
La procédure engagée contre les requérants devant le tribunal de grande instance d'Alanya en vue de l'annulation de l'inscription du bien immobilier au registre foncier
14.
Le 28 octobre 1986, alors que les requérants avaient commencé la construction de l'hôtel, le Trésor public intenta devant le tribunal de grande instance d'Alanya («
le tribunal
») une action tendant à l'annulation du titre de propriété du bien immobilier sur le registre foncier et à la destruction de l'hôtel.
15.
Le rapport d'expertise du 31 octobre 1986 indiqua que la parcelle n
o
84 faisait partie du littoral et n'était pas susceptible de faire l'objet d'une acquisition.
16.
Le 31 octobre 1986, le tribunal ordonna une mesure de référé concernant l'arrêt des travaux de construction de l'hôtel.
17.
Le rapport d'expertise du 3 mars 1987 précisa que la parcelle n
o
84 faisait partie du littoral et, en conséquence, ne pouvait appartenir à un particulier.
18.
Par un jugement du 16 juin 1987, le tribunal annula l'inscription du bien immobilier au registre foncier et ordonna la destruction de l'hôtel en construction. Il formula les remarques suivantes
:
«
[Vu] le rapport d'expertise [et] statuant sur le fond [de l'affaire], (...) vu les preuves réunies et, en particulier, les photographies et l'ensemble des autres pièces contenues dans le dossier, le tribunal estime que le bien litigieux fait partie du rivage de la mer [
Deniz kıyısı
]. Les côtes, même si elles restent en dehors du tracé déterminé et décidé par des actes pris par certaines commissions, ne peuvent pas faire partie des biens susceptibles d'appartenir au domaine privé (...) l'inscription du bien au registre foncier au nom des demandeurs ne leur accorde aucun droit.
»
19.
Le 9 décembre 1987, le tribunal rejeta le recours formé par les requérants contre l'ordonnance de référé du 31 octobre 1986.
20.
Par un arrêt du 12 février 1988, la Cour de cassation cassa le jugement du 16 juin 1987 et renvoya l'affaire devant la juridiction de première instance.
21.
Par un jugement du 17 février 1989, résistant à l'arrêt de la Cour de cassation, le tribunal réitéra son jugement initial. Il déclara
:
«
(...) l'endroit litigieux relève de la responsabilité et de la propriété de l'Etat. A ce sujet, il n'y a pas de divergence avec [l'arrêt] rendu par les chambres réunies de la Cour de cassation. Même l'Etat, lorsqu'il apporte des restrictions à la jouissance des biens dans le cadre du droit de propriété (...), ne peut accepter l'existence de la propriété privée dans un tel endroit (...) L'objet du litige, à savoir le bien immobilier, alors qu'il était compris dans la partie du tracé de la côte, s'est retrouvé par [décision de] la commission constituée par la suite en dehors de ce tracé. L'endroit se situait bel et bien sur du sable de mer, ce qui ressort d'ailleurs des précédentes décisions de justice passées en force de chose jugée, des rapports d'experts et des photographies (...)
»
22.
Par un arrêt du 18 octobre 1989, les chambres réunies de la Cour de cassation confirmèrent le jugement rendu par les juges du fond, estimant que ceux-ci avaient fait une interprétation et une application correctes de la loi.
23.
Par un jugement rendu à une date non précisée, le tribunal confirma son jugement initial.
24.
Par un arrêt du 1
er
mars 1990, la Cour de cassation entérina le jugement de première instance.
25.
Par un arrêt du 27 septembre 1990, elle rejeta le recours en rectification d'arrêt.
B.
La procédure en dommages-intérêts engagée devant le tribunal de grande instance d'Alanya
26.
Le 27 septembre 1991, les requérants introduisirent devant le tribunal de grande instance d'Alanya un recours tendant à l'octroi d'une indemnité en raison de la perte de leur droit de propriété et de la destruction de l'hôtel en cours de construction.
27.
Par un jugement du 1
er
avril 1994, le tribunal rejeta la demande des requérants au motif que l'Etat n'était pas responsable du dommage résultant de l'annulation de l'inscription du bien litigieux au registre foncier. Dans les motifs, il déclara que les requérants faisaient valoir, sur le fondement des inscriptions reportées sur le cadastre, qu'ils avaient effectué des investissements relativement au terrain en question et qu'à la suite de l'action en demande d'annulation introduite par le Trésor public, ils avaient subi un préjudice. Le tribunal motiva sa décision en soulignant que les requérants et leurs héritiers étaient en mesure de constater que le terrain était situé sur du sable, et qu'il n'était pas possible de soutenir que l'Etat les avait trompés et d'appliquer en l'espèce le principe de la responsabilité sans faute. Il conclut qu'il n'y avait pas de préjudice résultant du contenu du registre foncier, que depuis l'origine l'inscription était illégale et qu'en conséquence les requérants n'étaient pas en mesure de se retourner contre l'Etat pour demander une indemnisation à hauteur du préjudice subi.
28.
Par un arrêt du 28 novembre 1995, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
29.
Par un arrêt du 9 décembre 1996, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d'arrêt.
II.
30.
L'article 43 de la Constitution est ainsi libellé
:
«
Les côtes sont la propriété de l'Etat et relèvent de sa juridiction.
L'intérêt public prime en ce qui concerne l'exploitation des rivages des mers, des lacs et des cours d'eau ainsi que des bandes côtières situées en bordure des mers et des lacs.
La loi réglemente la profondeur des bandes côtières selon les affectations ainsi que les possibilités et les conditions d'exploitation de ces zones par des particuliers.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
31.
Les requérants se plaignent de ne pas avoir été indemnisés pour la perte subie par eux en raison de la destruction de l'hôtel en cours de construction et de l'annulation de l'inscription de leur bien au registre foncier. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
A.
Les arguments des parties
1.
Les requérants
32.
Les requérants produisent une copie du registre foncier, établi par le service compétent de l'Etat le 25 janvier 1958, mentionnant que le bien en question était effectivement enregistré au nom de leur ascendant. Ils font valoir que le registre n'est pas entaché d'irrégularité dans la mesure où les autorités compétentes n'ont pas contesté la mention qui y était portée dans le délai qui leur était imparti. A cet égard, ils soulignent qu'ils ont continué à payer toutes les taxes et impôts afférents à ce bien alors qu'il était loisible au gouvernement d'en contester l'inscription au nom de leur ascendant. Ils ajoutent qu'ils ont par ailleurs obtenu toutes les autorisations et aides nécessaires, à l'échelon local ou national, en vue d'y construire un complexe hôtelier, notamment un permis de construire délivré le 17 juin 1986 par la mairie d'Alanya. Bien qu'ils aient intenté une action devant les tribunaux compétents, ils se plaignent de n'avoir reçu aucune compensation pour le préjudice qu'ils ont subi en raison de l'annulation de leur titre de propriété et de la destruction des travaux engagés. Ils ont été privés de leur bien et le chantier du complexe hôtelier a été détruit à leurs frais sans qu'ils aient pu obtenir une juste compensation pour la perte qu'ils ont essuyée.
2.
Le Gouvernement
33.
Le Gouvernement explique que l'affaire ne concerne pas l'expropriation ou la confiscation d'un bien par l'Etat. Il s'agit, comme l'admettent les requérants, de savoir qui peut être propriétaire d'un terrain situé sur le bord de mer et inscrit par erreur au registre foncier au nom de l'ascendant des requérants le 25 janvier 1958. Il ne voit pas d'explication pouvant justifier le droit de propriété de l'ascendant des requérants, d'autant que l'Etat ne peut pas être tenu pour responsable d'une telle erreur. Les requérants ont hérité de ce bien, d'une superficie de 26
645 m
2
, le 6 juillet 1984. La procédure judiciaire litigieuse a commencé après la publication d'un article dans un journal local critiquant la construction d'un hôtel sur la plage.
Tenant compte des photographies du terrain et des rapports d'experts ainsi que des dispositions pertinentes des lois en vigueur, les juridictions nationales ont conclu que le bien en cause faisait partie de la plage et que la plage ne pouvait appartenir à des particuliers. Le titre de propriété des requérants a été annulé au profit de l'administration et l'hôtel a été détruit. Le tribunal de grande instance d'Alanya a rejeté le recours en dommages-intérêts introduit par les requérants pour la destruction de l'hôtel.
34.
Le Gouvernement est d'avis que les autorités internes sont compétentes pour apprécier la réglementation relative à l'usage des biens conformément à l'intérêt général et à la marge d'appréciation de l'Etat défendeur. L'action en annulation en question était susceptible d'être intentée également par tout habitant de la ville d'Alanya qui aurait pu dénoncer l'impossibilité de profiter de la plage, domaine public ouvert à tous.
35.
Pour ce qui est du certificat d'investissement touristique et du certificat d'incitation à l'investissement, délivrés respectivement par le ministère de la Culture et du Tourisme et l'Institut de la planification d'Etat, le Gouvernement explique qu'ils sont décernés sur présentation des déclarations personnelles des demandeurs, qui font foi jusqu'à preuve du contraire. Les autorités concernées ne vérifient pas d'office la véracité de telles déclarations.
B.
L'appréciation de la Cour
36.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l'article 1 du Protocole n
o
1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (voir, notamment,
James et autres c. Royaume-Uni
, arrêt du 21
février 1986, série A n
o
98, pp. 29-30, § 37)
: la première, qui s'exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété
; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions
; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général. Les deuxième et troisième normes, qui ont trait à des exemples particuliers d'atteintes au droit de propriété, doivent s'interpréter à la lumière du principe consacré par la première (
Bruncrona c. Finlande
, n
o
41673/98, §§ 65-69, 16 novembre 2004, et
Broniowski c. Pologne
[GC], n
o
37.
La Cour rappelle que pour déterminer s'il y a eu privation de biens au sens de la deuxième «
norme
», il faut non seulement examiner s'il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser les réalités de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits «
concrets et effectifs
», il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait (
Brumărescu c.
Roumanie
[GC], n
o
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, arrêt du 23 septembre 1982, série A n
o
52, pp. 24-28, §§
63 et 69-74, et
Vasil
escu c. Roumanie
, arrêt du 22 mai 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-III, pp. 1075-1076, §§ 39-41).
38.
En l'occurrence, il y a eu une atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens, qui s'analyse en une «
privation
» de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n
o
1.
39.
La Cour relève d'abord que la bonne foi des requérants quant à l'acquisition du bien en question ne prête pas à controverse. D'ailleurs, jusqu'à la date de l'annulation de l'inscription du bien au registre foncier au profit de l'Etat, ils en avaient été propriétaires par voie d'héritage et avaient payé les impôts et taxes y afférents. Ils ont pu jouir de leur bien en toute tranquillité et ont commencé à y construire un complexe hôtelier, en tant que propriétaires légitimes, et après avoir obtenu un permis de construire à cet effet.
40.
La Cour constate ensuite que, par une décision judiciaire, les requérants ont été privés de leur bien (paragraphes 21 et 27 ci-dessus). Elle n'y relève aucun élément d'arbitraire. Eu égard aux motivations avancées par les juridictions nationales, la privation de propriété des requérants pour «
cause d'utilité publique
» ne prête pas à controverse. Elle relève qu'il n'est pas contesté par les parties que le terrain litigieux se situait sur le bord de mer et faisait partie de la plage, lieu public ouvert à tous (paragraphe 21 ci-dessus). D'ailleurs, ce point est souligné par le tribunal de grande instance d'Alanya (paragraphe 27 ci-dessus). Cette privation de propriété poursuivait donc un but légitime.
41.
Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive et une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1 que dans des circonstances exceptionnelles (
Nastou c. Grèce (n
o
2)
, n
o
16163/02, § 33, 15
juillet 2005,
Jahn et autres c. Allemagne
[GC], n
os
46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 111, CEDH 2005-VI, et
Les saints monastères c. Grèce
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
301-A, p. 35, § 71). En l'espèce les requérants n'ont reçu aucune indemnité pour le transfert de leur bien au Trésor public ni pour la destruction de l'hôtel alors qu'ils avaient intenté une action en ce sens devant les juridictions nationales. La Cour note que le Gouvernement n'a invoqué aucune circonstance exceptionnelle qui justifierait l'absence totale d'indemnisation.
42.
La Cour estime en conséquence que l'absence de toute indemnisation des requérants rompt, en défaveur de ceux-ci, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l'intérêt général.
43.
Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
44.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
45.
Les requérants réclament pour préjudice matériel 15
987 millions de livres turques (TRL) correspondant à la valeur du terrain, ainsi que 5
388
000 TRL en remboursement de la taxe foncière versée par eux pour les années 1986-1990. A cet égard, ils se fondent sur le rapport d'expertise présenté au tribunal de grande instance d'Alanya. Ils soutiennent que la valeur de l'investissement sur le bien litigieux représentait 1
484
millions de TRL. Ils demandent par ailleurs le remboursement de 4
048 milliards de TRL au titre de l'impôt payé et 2
260 milliards de TRL au titre des intérêts. En ce qui concerne la destruction de l'hôtel, ils réclament 4
048 milliards de TRL pour les cotisations sociales et 2
260
milliards de TRL pour les impôts.
Les requérants réclament la somme de 10 millions de dollars américains (USD) pour dommage moral.
46.
Concernant l'indemnisation des requérants, le Gouvernement invite la Cour à rejeter une telle demande. Il soutient à titre subsidiaire qu'elle est spéculative quant à la perte alléguée par les intéressés, dans la mesure où le bien en question est dépourvu de valeur marchande puisqu'il ne peut être vendu à des particuliers.
47.
Les requérants sollicitent la somme de 10
000 USD pour frais et dépens. Ils soumettent une copie du contrat d'assistance juridique passé avec leur avocat et s'en remettent à la sagesse de la Cour.
48.
Le Gouvernement soutient que ce contrat d'assistance juridique lie les requérants et leur avocat, et n'a pas pour vocation de garantir le remboursement des frais ainsi exposés par les intéressés. Il demande à la Cour d'appliquer le barème des honoraires du barreau d'Istanbul, qui prévoit un tarif d'honoraires minimum et maximum pour les affaires portées devant les instances de Strasbourg.
49.
Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les requérants.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
2.
Dit
que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état
; en conséquence,
a)
la
réserve
;
b)
invite
le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter de la date de notification du présent arrêt, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir
;
c)
réserve
la procédure ultérieure et
délègue
au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2005, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley
Naismith
Jean-Paul
Costa
Greffier adjoint
Président