AFFAIRE ÇAĞLAR ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE ÇAĞLAR ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

A DOUA SECȚIUNEA PENTRU CAMERA ȘI ALTE TURCIE (Recuperarea nr. 57647/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iunie 2006 DEFINITIVF 13/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În acest caz în cauza îlar și alte c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (AII secțiunea), care se află într-o cameră compusă din Domnii J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mei A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători, și de domnul Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 23 mai 2006, Rend la hotărârea pe care ați adoptat-o aici, adoptat la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 57647/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnul Șevket Çalar, domnul Ahmet Simșek, domnul Dudu Aslan, domnul Duran Kekeç și domnul Mustafa Karaman (atît cei În cazul de față, guvernul turc nu și-a exprimat opinia în sensul procedurii în fața Curții. Invocând articolele 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng în special de întârzierea luată de stat în plata despăgubirilor suplimentare de expropriere. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 21 noiembrie 2002, Curtea (Camera a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. În conformitate cu art. 29 3 din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată. La 14 noiembrie 2005, reclamanții și-au prezentat observațiile cu privire la cererea lor de satisfacție echitabilă, în afara termenului stabilit în această privință. Președintele Camerei a decis ca acestea să fie depuse la dosar în conformitate cu art. 60 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. În 1993, Hotărârea Generală Drumuri Naționale ( În 1997, instanța le-a acordat indemnizații suplimentare de expropriere cu dobânzi simple la rata legală de 30 laan, calculată de la data cedării terenurilor către conducere. 11. În 1998, aceste hotărâri au fost confirmate de Curtea de Casație și au devenit definitive. În 1999, conducerea a plătit reclamanților indemnizațiile suplimentare. Detaliile figurează în următorul tabel: DENUMIRILE RECURENȚIILOR DATE DIN LIMITA DE LIMITARE (în cărți turcești (TRL) -interesele și cheltuielile de avocatură nu sunt incluse) DATE DE LA ÎNCEPUT ALE CURȚII DE CASSARE DATA PLĂȚII 2 524 202 000 15.06.1998 11.11.1999 6 021 367 000 Dudu Aslan 02.12.1997 19 656 000 000 06. 07.1998 11.11.1999 47 448 601 000 Duran Kekeç 29.12.1997 7 162 204 000 29.06.1998 11.11.1999 17 113 119 000 Mustafa 29.12.1997 900 620 000 15.06.1998 11.11.1999 2 147 037 000 II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de proprietate, a se vedea Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Aka c. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, art. 1 din PROTOCOLUL nr. 1 AL CONVENȚIEI 14. În primul rând, aceștia subliniază că indemnizațiile inițiale, stabilite în 1993, nu le-au fost acordate decât după cedarea efectivă a terenului către stat. În acest sens, ei susțin că această întârziere nu a fost compensată din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte și din cauza insuficienței dobânzilor acordate în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia, în ceea ce privește a doua parte. art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 15. În ceea ce privește prima parte a.c.-ului, Curtea constată că nu au fost în măsură să demonstreze că au suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor trei ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. În orice caz, această parte a ui se confruntă cu motive de neobosire, întrucât reclamanții au făcut nicio acțiune în fața organismelor naționale pentru a o face să se opună. Prin urmare, Curtea se referă la cauza, singur sub partea sa de întârziere în plata despăgubirii suplimentare. 16. În această privință, guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne : Instanțele nu ar fi ridicat această nedumerire în fața instanțelor interne și nici nu ar fi exercitat acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiunilor. Reclamanții contestă această teză. 17. Curtea recunoaște că, în ceea ce privește obiecțiunile, cum ar fi cele ale reclamanților, singura cale de atac disponibilă în teorie este cea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor. Cu toate acestea, din motivele care au determinat deja Curtea să încheie cu privire la caracterul inuman al acțiunii menționate (Aka , citată anterior, pp. 2678-2679, §§§ 34-37) excepția de la acest titlu trebuie respinsă. 18. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a spătarului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de a se opune. Pe fond 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în ceea ce privește adăugarea la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 22. Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că durata procedurii de expropriere, care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare în noiembrie 1999, a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea consideră că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nici un alt motiv de . . Cu toate acestea, având în vedere concluzia sa pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să reexamineze problema de celeritate din perspectiva articolului 6 alineatul (3). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile lor scrise din 9 decembrie 2003 și 14 noiembrie 2005, reclamanții își reiterează pretențiile formulate deja în cererea lor. Astfel, aceștia reafirmă că trebuie despăgubiți numai pentru prejudiciul material pe care îl prezintă la 5 533, 3 763, 26 802, 9 327 și respectiv 1 544 de dolari americani (USD). În schimb, în formularul lor de cerere, ei solicitau, de asemenea, repararea unui prejudiciu moral, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și măsura pretențiile. 26. Întrucât reclamanții nu și-au prezentat cererile de satisfacție echitabilă în termenul stabilit, guvernul solicită Curții să respingă aceste cereri în conformitate cu jurisprudența sa bine stabilită. 27. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților pentru prejudiciul material următoarele sume, echivalente cu 5 533 USD, 3 763 USD, 26 802 USD, 9 327 USD și, respectiv, 1 544 USD 332 EUR (EUR) domnului Șevket Çalar, 946 EUR domnului Ahmet Schimșek, 984 EUR domnului Dudu Aslan, 302 EUR domnului Duran Kekeç și 208 EUR domnului Mustafa Karaman. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 29. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, pe teren de la art. 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În cazul de față, deși cererea lor nu este documentată în mod corespunzător, Curtea consideră că: în temeiul articolului 60 din Regulamentul său de procedură, ar trebui să se acorde reclamanților, în comun, 1 000 EUR, toate costurile. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 1, ca atare se referă la plata cu întârziere a salariului suplimentar, precum și la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data plății 332 EUR (patru mii trei sute treizeci și două de euro) pentru domnul Șevket Calalar, 2 946 EUR (două mii nouă sute patruzeci și șase de euro) pentru domnul Ahmet Simșek, 20 984 EUR (o mie nouă sute optzeci și patru EUR) pentru domnul Dudu Aslan, 7 302 EUR (șapte mii trei sute două euro) pentru domnul Duran Kekeç și 1 208 EUR (o mie două sute opt euro) pentru pagubă materială (ii) pentru domnul Mustafa Karaman. 1 000 EUR (mii EUR) pentru solicitanți în comun pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei sau orice alte costuri fiscale suportate în momentul plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 13 iunie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ÇAĞLAR ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

57647/00)

ARRÊT

STRASBOURG

13 juin 2006

DÉFINITIF

13/09/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Çağlar et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P. Costa,

président,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

M

mes

A. Mularoni,

E. Fura-Sandström,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mai 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

57647/00) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet État, M.

Șevket Çağlar, M. Ahmet Șimșek, M

me

Dudu Aslan, M. Duran Kekeç et M. Mustafa Karaman («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 19 avril 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

Tekin Akıllıoğlu et Adil

Aktay avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent notamment du retard pris par l’État dans le paiement des indemnités complémentaires d’expropriation.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement).

5.

Le 21 novembre 2002, la Cour (troisième chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement. Se prévalant de l’article 29

§

3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée.

7.

Le 14 novembre 2005, les requérants ont présenté leurs observations sur leur demande de satisfaction équitable, en dehors du délai impartie à cet égard. Le président de la Chambre a décidé que celles-ci soient versées au dossier en application de l’article 60 § 2 du règlement. Le Gouvernement s’est vu offrir la possibilité d’y répondre.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

En 1993, la Direction générale des routes nationales («

la direction

») procéda à l’expropriation des terrains appartenant aux requérants, pour la construction d’une voie périphérique à İskenderun.

9.

Les requérants, en désaccord avec les montants payés par la direction, introduisirent des recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

10.

En 1997, le tribunal leur accorda des indemnités complémentaires d’expropriation assorties d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30

%

l’an, à calculer à partir de la date de cession des terrains à la direction.

11.

En 1998, ces jugements furent confirmés par la Cour de cassation et devinrent définitifs.

12.

En 1999, la direction versa aux requérants les indemnités complémentaires.

Des détails figurent dans le tableau suivant :

NOMS DES REQUERANTS

DATE DU JUGEMENT

MONTANT DE L’INDEMNITE COMPLEMENTAIRE (en livres turques (TRL) -les intérêts et les frais d’avocat ne sont pas inclus)

DATE DE L’ARRET DE LA COUR DE CASSATION

DATE DU PAIEMENT

MONTANT DE L’INDEMNITE COMPLEMENTAIRE ASSORTIE D’INTERETS MORATOIRES

Șevket Çağlar

29.12.1997

3 873 081 000

29.06.1998

11.11.1999

9 519 635 000

Ahmet Șimsek

29.12.1997

2 524 202 000

15.06.1998

11.11.1999

6 021 367 000

Dudu Aslan

02.12.1997

19 656 000 000

06.07.1998

11.11.1999

47 448 601 000

Duran Kekeç

29.12.1997

7 162 204 000

29.06.1998

11.11.1999

17 113 119 000

Mustafa Karaman

29.12.1997

900 620 000

15.06.1998

11.11.1999

2 147 037 000

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16) et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 DE LA CONVENTION

14.

Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, sous deux volets. En premier lieu, ils font remarquer que les indemnités initiales, fixées en 1993, ne leur ont été versées qu’en 1996, après la cession effective du terrain à l’État. Puis, ils dénoncent le retard dans les paiements des indemnités complémentaires jugés à l’issue des procédures ultérieures. A ce sujet, ils soutiennent que ce retard ne fut pas compensé du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés eu égard au taux d’inflation très élevé en Turquie,

quant au second.

L’article 1 du Protocole n

o

1 se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

15.

S’agissant du premier volet du grief, la Cour note que les requérants n’ont pas été en mesure de démontrer qu’ils ont subi un quelconque préjudice disproportionné, durant les trois premières années écoulées après l’inscription de la décision d’expropriation au registre foncier. Quoi qu’il en soit, cette partie du grief se heurte au motif de non-épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par les requérants devant les instances nationales pour la faire valoir. Partant, la Cour examinera l’affaire, seul sous son volet tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

16.

A cet égard, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes

: les requérants n’auraient ni soulevé cette doléance devant les juridictions internes ni exercé le recours offert par l’article 105 du code des obligations.

Les requérants contestent cette thèse.

17.

La Cour reconnaît que s’agissant des griefs tels que ceux des requérants la seule voie de recours disponible en théorie est celle prévue par l’article 105 du code des obligations. Cependant, pour les motifs ayant déjà conduit la Cour à conclure au caractère ineffectif dudit recours (

Aka

, précité, pp. 2678-2679, §§ 34-37) l’exception formulée à ce titre doit être rejetée.

18.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Akkuș,

précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie du grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

19.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș,

précité, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, précité, p.

2682, §§ 50-51).

20.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

21.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

22.

Les requérants se plaignent également de ce que la durée de la procédure d’expropriation, qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire en novembre 1999, a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

23.

La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a non plus été relevé. Cependant, eu égard à sa conclusion sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour n’estime pas nécessaire de réexaminer la question de célérité de plus sous l’angle de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

25.

Dans leurs observations écrites du 9 décembre 2003 et 14 novembre 2005 les requérants réitèrent leurs prétentions déjà formulées dans leur requête. Ainsi, ils réaffirment devoir être dédommagés seulement pour leur préjudice matériel qu’ils évaluent respectivement à 5

533, 3

763, 26

802, 9

327 et 1 544 dollars américains (USD).

En revanche, dans leur formulaire de requête, ils réclamaient en outre la réparation d’un dommage moral ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer leurs prétentions.

26.

Les requérant n’ayant pas présenté leurs demandes de satisfaction équitable dans le délai qui leur était imparti, le Gouvernement prie la Cour de rejeter lesdites demandes conformément à sa jurisprudence bien établie.

27.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde aux requérants au titre du dommage matériel les sommes suivantes,

équivalant respectivement à 5

533 USD, 3

763 USD, 26

802 USD, 9

327 USD et 1

544

USD

:

‑

4

332 euros (EUR) à M. Șevket Çağlar,

‑

2

946 EUR à M. Ahmet Șimșek,

‑

20

984 EUR à M

me

Dudu Aslan,

‑

7

302 EUR à M. Duran Kekeç et

‑

1

208 EUR à M. Mustafa Karaman.

28.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

29.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle que, sur le terrain de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

En l’espèce, bien que leur demande ne soit pas dûment documentée, la Cour estime qu’en vertu de l’article 60 de son règlement, il convient d’accorder aux requérants, conjointement, 1 000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

30.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, en tant qu’il porte sur le paiement tardif de l’indemnité complémentaire, ainsi que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le bien-fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable pour le préjudice moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du versement

:

i.

4

332 EUR (quatre mille trois cent trente-deux euros) à M.

Șevket Çağlar, 2

946 EUR (deux mille neuf cent quarante-six euros) à M.

Ahmet Șimșek, 20

984 EUR (vingt mille neuf cent quatre-vingt-quatre euros) à M

me

Dudu Aslan, 7

302 EUR (sept mille trois cent deux euros) à M. Duran Kekeç et 1

208 EUR (mille deux cent huit euros) à M.

Mustafa Karaman pour dommage matériel

;

ii.

1 000 EUR (mille euros) aux requérants conjointement pour frais et dépens

;

iii.

plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président