SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BAȘLIK ȘI ALTELE c. TURCIA Cerere nr. 35073/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 aprilie 2006 DEFINIF 20/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Dl B.M. Zupančič președinte Hedigan Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, dl Gyulumyan, judecători și dl V. Berger, grefier de secțiune După ce ați intenționat în camera Consiliului la 30 martie 2006, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35073/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnii S. Ayd La 25 februarie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale).
Reclamanții sunt reprezentați de S. Kușkonmaz, avocat la În iunie 1999, Curtea a decis să comunice cererea. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamanții, domnii S. Ayd Electroluxn Bașik, Esral Karagöz, Yașathak Aslan, Fercan Kaya și Nizamettin Doiran, s-au născut în 1960, 1961, 1952, 1960 și, respectiv, 1958. În momentul introducerii cererii, aceștia erau reținuți în închisoarea Sa La 26 aprilie 1991, ca urmare a unui jaf armat într-o agenție bancară din Stanbul, polițiștii au condus o operațiune în care avea loc o confruntare armată între forțele de securitate și presupusii jefuitori de bănci.
La 29 aprilie 1991, dl Aslan și a doua zi, dnii Bașlćk, Kaya și Doćan au fost arestați și reținuți din cauza incidentului menționat. La 4 iunie 1991, s-a intenționat o acțiune publică împotriva reclamanților în fața Curții de Securitate a Statelor Unite. Procurorul Republicii pe lângă această curte l-a acuzat pe reclamant Aslan de a fi unul dintre liderii organizației Dev-Yol (Voaia revoluționară), care ar avea ca scop încălcarea sistemului constituțional și înlocuirea acestuia cu un regim marxist-lenist. Ceilalți reclamanți au fost acuzați în temeiul articolului 168 din Codul penal, de la aceeași organizație. Procurorul a reproșat, de asemenea, tuturor că a constituit o organizație armată în vederea comiterii de infracțiuni, că a participat la diverse acțiuni de jaf armat, jafuri și jafuri asupra unor terți.
În perioada 24 iulie 1991 - 27 octombrie 1994, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a convocat martori și a luat parte la audierea acestora. La 24 decembrie 1996, reclamanții au solicitat eliberarea lor provizorie, susținând că au fost reținuți timp de cinci ani și jumătate, fără a exista o judecată asupra vinovăției lor. Ei au făcut observația că procedura a rămas inactivă timp de doi ani în așteptarea prezentării unui martor cu descărcare de gestiune convocat de Curte. Mai târziu, reclamanții și instanța au renunțat la audierea acestui martor. 10. Curtea de Securitate a statului a respins la fiecare audiere cererea de eliberare a reclamanților, ținând cont de natura infracțiunilor incriminate și de condițiile de probă aflate în sarcina acestora.
11. Audiențele au fost amânate fără nici o evoluție în starea probelor timp de aproape trei ani 12. Instanța de securitate din statul membru a avut aproximativ 60 de audieri în acest proces care au durat aproape opt ani în primă instanță. Pe parcursul întregii proceduri, intervalul dintre două audieri era de aproximativ două luni, adică dublul termenului maxim prevăzut în Codul de procedură penală, pe motiv că programul era saturat. Acest punct a fost contestat de reclamanți, fără succes. 13. Printr-o hotărâre din 19 februarie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii a declarat că reclamanții vinovați de faptele care le-au fost reproșate și i-a condamnat pe toți la pedeapsa cu închisoarea pe viață.
În așteptarea hotărârii sale, aceasta s-a bazat în special pe diverse procese-verbale obținute în cursul procedurii, precum și pe mărturiile colectate în cursul procedurii. 14. La 22 februarie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. În ceea ce privește violarea dispozițiilor art. 6 alin. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) asupra admisibilității 17. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început în aprilie (26, 29 și 30) 1991, prin arestarea reclamanților (punctele 5 și 6 de mai sus) și se încheie la 22 februarie 2000, prin hotărârea definitivă a Curții de Casație și, prin urmare, a durat aproape nouă ani pentru două grade de jurisdicție. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
20. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând cont de jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil din care face parte, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 22. Instanța nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă, nici pentru daune, nici pentru cheltuieli de judecată.
Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
AFFAIRE BAȘLIK ET AUTRES c. TURQUIE ( Requête n o 35073/97) ARRÊT STRASBOURG 20 avril 2006 DÉFINITIF 20/07/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Bașlık et autres c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , R. Türmen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky, M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 mars 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35073/97) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM. S. Aydın Bașlık, Esral Karagöz, Yașathak Aslan, Fercan Kaya et Nizamettin Doğan (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 25 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés par M e S. Kușkonmaz, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour le représenter devant la Cour.
3.Le 1 er juin 1999, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4.Les requérants, MM. S. Aydın Bașlık, Esral Karagöz, Yașathak Aslan, Fercan Kaya et Nizamettin Doğan, sont nés en 1960, 1961, 1952, 1960 et 1958 respectivement. Au moment de l’introduction de la requête, ils étaient détenus à la prison de Sağmalcılar à İstanbul.
5.Le 26 avril 1991, suite à un vol à main armée dans une agence bancaire à İstanbul, les policiers menèrent une opération durant laquelle eût lieu un affrontement armé entre les forces de sécurité et les braqueurs présumés. Le même jour, M. Karagöz fut appréhendé.
6.Le 29 avril 1991, M. Aslan et le lendemain, MM. Bașlık, Kaya et Doğan furent également arrêtés et placés en garde à vue du fait de l’incident mentionné.
7.Le 4 juin 1991, une action publique fut intentée contre les requérants devant la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul. Le procureur de la République auprès de cette cour accusa le requérant Aslan d’être l’un des dirigeants de l’organisation « Dev-Yol » (Voie révolutionnaire), qui aurait pour but de porter atteinte au système constitutionnel et de le remplacer par un régime marxiste-léniniste. Les autres requérants furent accusés, en vertu de l’article 168 du code pénal, d’appartenir à la même organisation. Le procureur reprocha également à tous d’avoir constitué une organisation armée en vue de commettre des infractions, d’avoir participé à diverses actions de vol à main armée, de vols d’automobiles et d’armes ainsi que de coups et blessures sur tiers.
8.Entre le 24 juillet 1991 et le 27 octobre 1994, la cour de sûreté de l’Etat convoqua des témoins et procéda à leur audition.
9.Le 24 décembre 1996, les requérants demandèrent leur mise en liberté provisoire, en faisant valoir qu’ils étaient détenus depuis cinq ans et demi, sans qu’il y ait un jugement sur leur culpabilité. Ils firent observer que la procédure demeurait inactive depuis deux ans dans l’attente de la comparution d’un témoin à décharge convoqué par la cour. Plus tard, les requérants et la cour renoncèrent à l’audition de ce témoin.
10.La cour de sûreté de l’Etat rejeta à chaque audience la demande de remise en liberté des requérants, compte tenu de la nature des délits incriminés et l’état de preuves à leur charge.
11.Les audiences furent reportées sans aucune évolution dans l’état des preuves pendant près de trois ans.
12.La cour de sûreté de l’Etat tint environ soixante audiences dans ce procès ayant duré près de huit ans en première instance. Tout au long de la procédure, l’intervalle entre deux audiences était de deux mois environ, soit le double du délai maximal prévu au code de procédure pénale, au motif que « l’emploi du temps était saturé ». Ce point fut contesté par les requérants, sans succès.
13.Par un arrêt du 19 février 1999, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables des faits qui leur étaient reprochés et les condamna tous à la peine d’emprisonnement à perpétuité. Dans les attendus de son jugement, elle se basa notamment sur divers procès-verbaux obtenus lors de l’instruction de l’affaire ainsi que des témoignages recueillis lors de la procédure.
14.Les requérants ainsi que le procureur de la République se pourvurent en cassation contre le jugement.
15.Le 22 février 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt rendu en première instance. EN DROIT I.
16. Les requérants soutiennent que la durée de la procédure pénale a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » A. Sur la recevabilité
17.La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
18.La période à considérer a débuté en avril (les 26, 29 et 30) 1991, par l’arrestation des requérants (paragraphe 5 et 6 ci-dessus), et s’est terminée le 22 février 2000, par l’arrêt définitif de la Cour de cassation. Elle a donc duré près de neuf ans pour deux degrés de juridiction.
19.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
20.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
21. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
22.Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable, que ce soit pour dommage ou pour frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président