AFFAIRE KORKMAZ ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

21.03.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Non-violation de l'art. 5-1-c;Non-violation de l'art. 5-2;Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 5-4;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE KORKMAZ ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA KORKMAZ ȘI ALTELE c. TURCIA (solicitarea nr 35979/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 martie 2006 DEFINITIVF 21/06/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Korkmaz și alte c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnul Sir Nicolas Bratza președinte Türmen Pellonpä Traja Garlicki Borrego, Mijović, judecători și domnul F. Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 28 februarie 2006, se retrage la această dată, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 35979/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Safter Korkmaz, Cüneyt T La 25 februarie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamanții au susținut o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (c), a articolului 2, a articolului 3 și a articolului 4 din convenție, care rezultă din nelegalitatea arestării lor, a faptului că nu există motive plauzibile pentru a se fi comis o infracțiune, a dreptului autorităților de a-i informa cu privire la motivele arestării, la durata custodiei lor și la lipsa unui mijloc de drept pentru a se asigura că această măsură este legală. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] (art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11) 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 16 noiembrie 1999, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă [art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, coroborat cu art. 14 din Convenție] și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 1 aprilie 2003, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din regulament]. Balyemez (Dönmezer) a fost proprietarul, precum și redactorul șef al a trei publicații lunare de tendință stângă K La 5 noiembrie 1996, în cadrul unei anchete desfășurate de Secțiunea antiteroristă a Direcției de Securitate D'instanță cu privire la organizația ilegală Ekim, dl Balyemez a fost reținut, în timp ce călătorea, de polițiști care și-au oprit autobuzul pentru a o aduce jos cu forța. 12. La 6 noiembrie 1996, între orele 01:00 și 01:45, polițiștii au percheziționat locuințele celorlalți trei solicitanți, care au suferit aceeași soartă. În timpul perchezițiilor, poliția a confiscat un număr mare de publicații, cărți, broșuri, rapoarte și alte documente referitoare la organizația armată în cauză. Reclamanții erau, de altfel, suspectați de a avea relații cu un anume D.Z., activist al acestei organizații, care a fost implicat în uciderea a doi polițiști în iulie 1996 13. În aceeași zi în care au fost arestați, reclamanta Canan Kaya a afirmat în special că cunoștea A.E., autorul presupus al uciderii celor doi polițiști, dar că nu l-a văzut de cinci luni. La 7 noiembrie 1996, la cererea Direcției menționate anterior, procurorul republicii, aproape de curtea de securitate a statului din statul d Ergün a formulat două acțiuni. În primul rând, a solicitat procurorului autorizația de a se consulta cu reclamanții Korkmaz, Kaya și Balyemez; procurorul care a refuzat această cerere pe loc, îl sesizează pe judecător în apropierea Curții de Securitate a statului și a formulat o opoziție împotriva prelungirii custodiei celor patru. Reclamanți. În cererea sa, solicitând eliberarea clienților săi în timpul procedurii, el și-a prezentat argumentele în sprijinul opoziției. Invocând art. 128 din Codul de procedură penală - astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 3842 -, el a solicitat judecătorului să aducă dosarul anchetei poliției și să se pronunțe asupra legalității privării de libertate în litigiu, mai exact că aceasta era de neîncredere că o astfel de măsură poate fi efectuată numai pe baza considerațiilor subiective ale agenților de securitate. 16. A doua zi, printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul, judecătorul judecător a respins opoziția, pe motiv că următorul motiv a fost că Codul de procedură penală a fost modificat prin legea nr. 3842 și [astfel] a fost deschisă posibilitatea de a sesiza judecătorul de pace cu privire la o cerere de extindere a cererii împotriva ordinelor scrise ale procurorului Republicii cu privire la prelungirea duratei gărzilor la vedere luate în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 3842. Cu toate acestea, în cazul în care este vorba despre un curs de securitate de stat, acesta este textul anterior modificării pe care o poate aplica un șah. Or, în termenii vechii versiuni a articolului 128 din Codul de procedură penală, nici persoana arestată, nici reprezentantul acesteia nu au dreptul la o astfel de cale de atac. De altfel, art. 128 alineatele (2) și (3) nu se aplică decât persoanelor acuzate deferite de procurorul republicii în fața judecătorului în scopuri de interogare ; în afară de acest motiv, este imposibil, din punct de vedere al legii și al procedurii, să se solicite din oficiu comunicarea documentelor, să se examineze și să se pună astfel sub semnul întrebării puterea discreționară a procurorului Republicii în ceea ce privește prelungirea perioadelor [de gardă la vedere] La 15 noiembrie 1996, reclamanții au fost audiați de procurorul general, care a dispus eliberarea lor în timpul procedurii, întrucât, în etapa în care ancheta era în curs, nu a fost încă posibilă colectarea unor probe suficiente împotriva persoanelor interesate și nici stabilirea existenței unei legături între acestea și organizația Ekim 18. La 25 noiembrie 1996, procurorul i-a acuzat pe reclamanți în fața Curții de Securitate a statului, acuzându-i de adresa de e-mail a organizației despre care se vorbește, în conformitate cu art. 169 din Codul Penal. 19. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a statului a declarat reclamanții nevinovați de faptele reproșate. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 20. La momentul faptelor, în temeiul articolului 128 din Codul de procedură penală, orice persoană arestată trebuia să fie adusă în fața unui judecător în termen de 24 de ore și, în cazul unui delict colectiv, în termen de patru zile. În decembrie 1992, aceste termene puteau fi prelungite, în cadrul procedurilor în fața Curților de Securitate de Stat, la 48 de ore pentru infracțiunile individuale și la 15 zile pentru infracțiunile colective. Reclamanții se plâng de lipsa de legalitate a arestării lor, din cauza faptului că nu au avut motive plauzibile pentru a-i acuza de comiterea unei infracțiuni și se plâng și de faptul că autoritățile au obligația de a-i informa cu privire la motivele arestării lor, la durata custodiei lor și la lipsa unui mijloc de drept pentru a controla legalitatea acestei măsuri. Acestea sunt menționate în art. 5 alin. (1) lit. (c), 2, 3 și 4 din Convenție, care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceasta a fost comisă (...) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la orice acuzație adusă împotriva ei. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. (c) din prezentul articol, trebuie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezentarea în instanță a persoanei în cauză. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Cu privire la admisibilitatea 22. Curtea constată că obiecțiunile nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că acestea nu se confruntă cu nici un alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe bună dreptate art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție 23. Guvernul susține că există motive plauzibile de a suspecta pe reclamanții arestați pentru că au comis o infracțiune de ajutor și de asistență la o bandă armată în sensul articolului 169 din Codul penal. Acesta susține că eventualele legături ale reclamanților cu organizația armată în cauză au fost identificate în cadrul unei anchete efectuate cu privire la această organizație de către Secțiunea antiterorism și că, în timpul perchezițiilor efectuate la domiciliul reclamanților și al altor noi persoane aflate în detenție, poliția a confiscat un număr mare de documente, afișe și broșuri referitoare la organizația armată în cauză. Poliția bănuia, de asemenea, că posibilii legături ale reclamanților cu evenimentele din iulie 1996, în care au fost uciși doi polițiști. În declarația sa adresată poliției, reclamanta Canan Kaya a afirmat ea însăși că cunoștea A.E., unul dintre suspecții asasinării celor doi polițiști, căutați de poliție de atunci. 24. Curtea reamintește că plauzibilitatea suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 (c) împotriva privării de libertate arbitrară. Existența unor suspiciuni plauzibile presupune că faptele sau informațiile sunt de natură să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar putea fi în stare să fi făcut la fel (hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, Hotărârea din 30 august 1990, seria A n 182, § 32 25). În speță, Curtea constată că reclamanții au fost reținuți în cadrul unei operațiuni programate, pe motiv că au fost suspectați că au acordat ajutor și asistență unei organizații armate ilegale. În timpul perchezițiilor efectuate la domiciliul reclamanților, au fost sesizate publicații care fac propagandă a organizației armate în cauză. În urma arestării lor de către poliție, reclamanții au fost interogați cu privire la presupusele lor activități în cadrul organizației în cauză. 26. Curtea reamintește că faptele care dau naștere la suspiciuni nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, ceea ce intervine într-o fază ulterioară a procedurii penale (Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A n 300 55. În consecință, având în vedere faptele prezentei specii, Curtea consideră că reclamanții pot fi considerați ca fiind arestați și deținuți pe baza unor motive plauzibile ale (le) Prin urmare, nu a încălcat art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție. art. 5 alineatul (2) din Convenție 27. Curtea reamintește că art. 5 alineatul (2) din Convenție prevede o garanție elementară : Orice persoană arestată trebuie să știe motivele arestării sale. El obligă o astfel de persoană să raporteze motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea acesteia în fața unei instanțe în temeiul alin. (4). Cu toate acestea, polițistul care a fost arestat poate să nu le furnizeze imediat. Pentru a stabili dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile speciei (a se vedea Fox, Campbell și Hartley, citată anterior, punctul 40). 28. În speță, Curtea constată că, la 5-6 noiembrie 1996, reclamanții au fost arestați de poliție în cadrul unei operațiuni îndreptate împotriva unei organizații armate ilegale. În timpul arestării lor, ei au fost interogați cu privire la presupusele lor legături cu organizația respectivă și cu o persoană numită D.Z., care fusese implicată în uciderea a doi polițiști, comise în numele aceleiași organizații. Apoi, printr-un act de acuzare depus la 25 noiembrie 1996, au fost acuzați pentru ajutor și sprijin pentru o organizație ilegală. 29. Curtea amintește că nu este necesară nicio formă specială pentru a informa o persoană arestată (Dikme c. Turcia, n 20869/92, CEDH 2000 VIII). Aceasta este de părere că întrebările adresate reclamanților în timpul interogatoriilor lor în timpul custodiei lor, în timp ce aceștia au păstrat tăcerea, conțin indicații destul de precise cu privire la suspiciunile care îi împovărează. Pe de altă parte, nimic din dosar nu permite să se ajungă la concluzia că, atunci când au fost arestați sau reținuți, reclamanții nu au fost informați cu privire la motivele pentru care s-au temut. 30. În concluzie, nu a existat nici o încălcare a art. 5 alin. Guvernul observă că păstrarea în custodie a reclamanților este conformă cu legislația internă relevantă. În acest scop, acesta pune accentul pe dificultățile și specificitatea investigațiilor privind infracțiunile de terorism referitoare la mai multe persoane, cum ar fi încălcarea sancționată reclamanților, acuzați de ajutor și de asistență în bandă armată, și susține că durata detenției, impusă în speță, era necesară pentru colectarea probelor. 32. Curtea a admis deja în mai multe rânduri în trecut că anchetele referitoare la domeniile teroriste pun fără îndoială autoritățile în fața unor probleme speciale (hotărârile Brogan și altele c. Regatul Unit , Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A n 145-B, § 61 Murray citată anterior, § 58 ; și Aksoy c. Turcia , Hotărârea din 18 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 VI, p. 2282, alineatul 78). Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că acestea au carte albă, în conformitate cu art. 5, pentru a aresta și a pune în custodie suspecți, în afara controlului efectiv de către instanțele interne și, în ultimă instanță, de către organismele de control ale convenției, ori de câte ori aleg să facă obiectul unei infracțiuni teroriste ( Curtea arată că a fost inițiată cu arestarea reclamanților la 5-6 noiembrie 1996 și a încetat la 15 noiembrie 1996, când au fost eliberați. Durata totală a custodiei reclamanților este, prin urmare, de nouă și zece zile. 34. Curtea reamintește că în hotărârea Brogan și altele. , aceasta a considerat că o perioadă de custodie de patru zile și șase ore fără a fi adusă în fața unui judecător depășește limitele stricte de timp stabilite la art. 5 alineatul (3), chiar și atunci când are drept scop protejarea colectivității în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan și alții, citată anterior, punctul 62). 35. Curtea nu poate, prin urmare, să admită că a fost necesar să se dețină reclamanții timp de nouă și, respectiv, zece zile, fără a se fi n Curtea arată că noțiunea de instanță, în sensul articolului 5 alineatul (4), implică faptul că autoritatea chemată să se pronunțe trebuie să aibă un caracter judiciar, și anume să fie independentă de puterea executivă (a se vedea Hotărârea Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968, seria A n 8). 38. Curtea amintește că, în cauza Sak a ridicat deja că, la momentul faptei, nu a avut în vedere, în cadrul procedurii în fața unei instanțe de securitate a statului, o cale de atac adecvată și efectivă care ar permite să se pună în discuție conformitatea unui arest la vedere cu cerințele Convenției (Sakćk și altele, citată anterior, §53). În acest caz, a avut loc o încălcare a articolului 39. 5 alin. (4) din Convenție. II. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 40 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 120 000 EUR pentru daune morale. 42. Guvernul contestă aceste revendicări. 43. Curtea arată că existența unui prejudiciu material nu rezultă din elementele dosarului; prin urmare, nu poate face obiectul cererii (Demir și alții c. Turcia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, 63). 44. În schimb, Comisia constată că reclamanții au fost reținuți timp de nouă și zece zile fără intervenție judiciară și consideră că este foarte probabil ca aceste fapte să le fi cauzat un prejudiciu moral pentru care instanțele interne nu le-au acordat nicio despăgubire. Luând în considerare diferitele aspecte ale cauzei și hotărând în mod echitabil, în conformitate cu art. 41, Curtea alocă împreună reclamanților suma de 12 500 EUR. Costuri și cheltuieli de judecată 45. De asemenea, reclamanții solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a celor efectuate în fața Curții. 46. Guvernul contestă aceste pretenții. 47. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce în comun reclamanților suma de 1 250 EUR. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 5 alin. (4) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în cărți turcești noi la rata aplicabilă la data regulamentului 12 500 EUR (doisprezece mii cinci sute de euro) pentru daune morale ii. 250 EUR (o mie două sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 martie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte