AFFAIRE S.S. ET M.Y. c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

13.07.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE S.S. ET M.Y. c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA S.S. ȘI M.Y. c. TURCIA (solicitarea nr. 37951/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iulie 2006 DEFINITIVF 13/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Türmen Biersan Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 22 iunie 2006, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37951/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, S.S. și M.Y. ( Recurentele, care au fost acceptate în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentate de domnul L Claridge, avocată la Londra. Guvernul turc ( Reclamanții au susținut în special că evacuarea lor din satul lor, și la data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] a constituit o încălcare a articolelor 8 și 13 din Convenția nr. 8 și 1 din Protocolul nr. 1. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-o decizie din 7 decembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă, prin asocierea la fond a excepțiilor preliminare ale guvernului întemeiate pe neobosirea căilor de atac interne și nerespectarea termenului de șase luni. Cererea a fost atribuită ulterior celei de-a treia secțiuni [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Hazro se află în provincia Diyarbakr, care se număra printre cele aflate în stare de urgență în 1987 în sud-estul Turciei. Din 1985, în această regiune a Turciei s-au înregistrat probleme grave între forțele de securitate și membrii organizației ilegale, PKK. Evenimentele și luptele care au avut loc au afectat multe sate, inclusiv cele din Diyarbakýr; casele fiind incendiate sau distruse, unele sate au fost abandonate de locuitorii lor. 12. Faptele cauzei sunt controversate între părți. Versiunea faptelor date de recurente 13. În 1993 și 1994, jandarmii i-au forțat pe locuitorii din districtul Hazro, inclusiv pe reclamante, să evacueze satul. Astfel, reclamantele au emigrat la Diyarbakr, dar au reușit să se întoarcă din când în când la A Recurentele susțin declarațiile din 17 și 18 august 2000 ale sătenilor, fotografiile făcute în sat la 19 august 2000, precum și un raport de constatare a locațiilor din 22 august 2000 în care se declară incendiere la fața locului, versiunea faptelor date de guvernul 16. Guvernul afirmă că satul a fost evacuat de săteni din motive de securitate, ca urmare a amenințărilor exercitate de PKK și că casele au fost distruse din cauza condițiilor de iarnă și în lipsa unei întrețineri regulate. 17. Guvernul furnizează, de asemenea, informații și documente cu privire la o anchetă efectuată cu privire la afirmațiile recurentelor. Din documentele depuse în dosar reiese că o anchetă a fost efectuată de Parchetul Diyarbakr, la cererea Ministerului Justiției, după comunicarea cererii guvernului de către Curte. Conform informațiilor furnizate Parchetului, în cadrul acestei anchete, de diferite autorități juridice și administrative, recurentele nu au sesizat nicio autoritate, nici procurorul republicii, guvernatorul de district, conducerea de securitate sau comandantul Gendarmeriei, pentru a-și susține afirmațiile prezentate în fața Curții. 18. Guvernul a prezentat o expertiză din 29 martie 2000, stabilită ca urmare a cererii subprefecturii lui Hazro. Conform acestui raport, satul a fost evacuat de bunăvoie de către săteni în 1995 din motive de securitate. În ceea ce privește starea de ruină a locuințelor din sat, această degradare s-ar datora probabil lipsei de întreținere și condițiilor iernale dificile de cinci ani, dar nu unui incendiu sau unui act de distrugere. Depozițiile adunate la 24 mai 2000 merg, de asemenea, în această direcție. Dispozițiile relevante ale dreptului turc în ceea ce privește recursul penal, căile de despăgubire administrativă și civilă figurează, printre altele, în Hotărârile Akd Legea privind despăgubirea prejudiciilor cauzate de actele de terorism sau de măsurile de combatere a terorismului (denumită în continuare "legea privind despăgubirea") a intrat în vigoare. La 28 decembrie 2005, Marele Parlament a adoptat Legea nr. 5442 și a modificat mai multe dispoziții ale Legii privind despăgubirea. 21. Legea privind despăgubirea stabilește principiile și procedurile care trebuie urmate în ceea ce privește repararea prejudiciilor suferite de o persoană din cauza actelor teroriste sau a măsurilor luate de autorități pentru combaterea terorismului. Aceasta are ca scop în special să permită despăgubirea prejudiciilor materiale suferite de persoane fizice sau juridice care au migrat sau au fost strămutate din cauza acțiunilor teroriste sau antiteroriste. Pe de altă parte, aceasta urmărește să compenseze parțial prejudiciile suferite de funcționari care nu pot fi asimilați migranților sau persoanelor strămutate, dar care au fost afectați de terorism sau de acțiuni antiteroriste desfășurate de forțele de securitate. 22. Detaliile legii în litigiu, Decretul nr. 25619 aferente, iar aplicațiile acestora sunt descrise în Decizia CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 24, recurentele susțin că excluderea lor forțată și refuzul autorităților de a-i lăsa să se întoarcă în satul lor și pe terenurile lor au încălcat articolele 8 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, care sunt astfel exprimate în părțile relevante ale acestora art. 8 din convenție Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [și] a domiciliului său (...) Nu poate exista o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru securitatea publică, pentru binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. Guvernul afirmă că recurentele nu au epuizat căile de atac interne instituite prin legea din 27 iulie 2004, nici pe celelalte, în conformitate cu principiile generale de răspundere obiectivă. În această privință, acesta susține că mecanismul instituit ca urmare a hotărârii Do din 29 iunie 2004 este de natură să corecteze obiecțiunile reclamanților și prezintă perspective rezonabile de succes. 26. Recurentele contestă argumentele guvernului. În opinia acestora, noua acțiune creată prin legea de judecată nu poate fi considerată efectivă, la fel ca și celelalte căi avansate. 27. Curtea observă că, în conformitate cu Legea privind despăgubirile din 27 iulie 2004, este posibil pentru persoanele precum recurentele să sesizeze până la 3 ianuarie 2007, comisiile de despăgubire pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-au suferit din cauza evaziunilor forțate, a distrugerii bunurilor sau a accesului la acestea. 28. Curtea a examinat deja această acțiune și a ajuns la concluzia că a fost efectiv pentru a prezenta obiecțiile întemeiate pe deplasarea forțată, distrugerea bunurilor și refuzul autorităților de a permite accesul acestora în satele din sud-estul Turciei. În special, aceasta a considerat că noua acțiune era accesibilă și oferea șanse rezonabile de succes (a se vedea mai sus, § 73 87). 29. Comisia a concluzionat, de asemenea, pentru același tip de afaceri, că circumstanțele speciale ale acestor cazuri justificau în mod excepțional aprecierea căi de atac interne epuizate ulterior datei de introducere a cererii (a se vedea mai sus, § 72). Pe scurt, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță de natură să scutească recurentele de obligația de a epuiza această acțiune. 31. În consecință, obiecțiile trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 32. Recurentele se plâng de negare a unei căi de atac efective, judiciare sau de altă natură, care le-ar fi permis să se plângă de faptele sus-menționate și: art. 13 din convenție, astfel de formulare Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 33. Guvernul combate această afirmație prin faptul că există acțiuni interne efective pe care recurentele nu le-au folosit niciodată. 34. Curtea a constatat deja că legea privind despăgubirile oferă recurentelor o cale de atac eficientă pe care o pot utiliza pentru a se plânge de distrugerea bunurilor lor sau de faptul că le-ar fi refuzat accesul la acestea. Această concluzie este valabilă și în contextul luării în considerare a articolului 13. În consecință, este în mod evident greșit întemeiat și că este necesar să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L Președintele