SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HATUN GÜVEN ȘI ALTELE c. TURCIA Cererea nr. 42778/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 februarie 2005 DEFINITIVF 08/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Hatun Güven și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 18 ianuarie 2005, Rend hotărârea adoptată aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 42778/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cinci resortisanți ai acestui stat, domnii mei Hatun Güven, Nural Güven și Nihal Güven, și domnii Emrah Güven și Ahmet Güven, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 6 iulie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Invocând art. 6 din convenție, reclamanții au susținut că durata procedurii civile la care au fost parte a fost prelungită. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 alineatul (1) ]. (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin decizia din 3 iulie 2003, camera a declarat cererea admisibilă. Nici reclamanții, nici guvernul nu au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. De fapt, reclamanții s-au născut în 1969, 1985, 1987, 1989 și 1930 și locuiesc în Elbistan (Kahramanmaraș). 11. La 15 aprilie 1991, H.G., soț, tată și fiu al reclamanților, a fost ucis de o organizație teroristă. 12. La 30 ianuarie 1992, reclamanții au prezentat Ministerului de Interne o cerere de despăgubire pentru prejudiciul moral și material cauzat de decesul rudelor lor. Sumele s-au ridicat la 452 000 000 de lire turce (TRL) (82 511 dolari americani (USD) și, respectiv, 110 000 000 TRL (20 080 USD). La 15 aprilie 1992, deoarece nu au primit niciun răspuns, ei au introdus în fața Tribunalului Administrativ din Ankara o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului și au solicitat 208 000 000 TRL (32 338 USD) pentru daune materiale și 25 000 000 TRL (3 886 USD) pentru daune morale. 14. La 28 mai 1992, Ministerul a prezentat un memoriu în apărare prin care solicita Tribunalului Administrativ să respingă această cerere. 16. La 7 septembrie 1992, ministerul a prezentat un memoriu în duplică. 17. La 13 octombrie 1993, reclamanții au trimis instanței administrative împuternicirea dată consiliului. 18. La 3 martie 1994, au solicitat instanței administrative să desemneze un expert pentru a evalua prejudiciul lor moral și material 19. La 23 noiembrie 1994, declarându-se incompetent rațional loci, Tribunalul Administrativ din Ankara a respins cererea reclamanților și a trimis cazul Tribunalului Administrativ din Gaziantep. 20. La 5 februarie 1996, după ce a calculat pierderea veniturilor ca urmare a decesului HG, expertul a prezentat un raport Tribunalului Administrativ din Gaziantep, concluzionând că ar trebui să li se acorde persoanelor interesate o despăgubire pentru prejudiciul material de 686 009 936 TRL (10 746 USD). 21. La 9 mai 1996, tribunalul administrativ a condamnat ministerul să plătească suma de 208 000 000 TRL (2 710 USD) pentru daune materiale, precizând că aceaceasta a fost cererea inițială a reclamanților și a însoțit această sumă de dobânzi moratoriu simple cu rata legală de la data deciziei de refuz a ministerului, adică la 30 ianuarie 1992; de asemenea, a prevăzut 25 000 000 TRL (325 USD) pentru daune morale. 22. La 30 iulie 1996, instanța administrativă a informat reclamanții că trebuiau să plătească, în termen de două luni, taxe suplimentare privind procedura pentru notificarea hotărârii sale. 23. La 25 septembrie 1996, reclamanții i-au răspuns că au achitat taxele solicitate 24. La 3 decembrie 1996, Ministerul a formulat un recurs la Consiliul de Stat împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din Gaziantep. 25. La 16 iunie 1997, reclamanții au formulat, de asemenea, un recurs în fața Consiliului de Stat, solicitând respingerea recursului introdus de minister. 26. La 9 octombrie 1997, invocând durata procedurii și precaritatea condițiilor economice în care trăiau, reclamanții au solicitat Consiliului de Stat să examineze recursul cu prioritate. 27. La 23 martie 1998, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea de primă instanță. 28. La 8 iunie 1998, Ministerul a plătit reclamanților o indemnizație de 699 725 000 TRL (2 art. 125 alineatul (7) din Constituție prevede că administrația are obligația de a repara daunele care rezultă din acțiunile sale. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 30. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 31. Reamintind diferența considerabilă dintre rata inflației și rata legală a dobânzii moratorii, reclamanții se plâng de pierderea financiară suferită din cauza duratei excesive a procedurii. 32. Guvernul se opune acestei teze, declarând că cazul a fost complex și că întârzierea se datorează în principal neglijenței reclamanților care nu au prezentat în instanță într-o scurtă perioadă de timp anumite documente necesare. 33. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 ianuarie 1992, data la care reclamanții au depus o cerere de despăgubire la Ministerul de Interne și s-a încheiat la 8 iunie 1998, data la care a fost plătită indemnizația acordată și, prin urmare, a durat șase ani și patru luni. 34. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. De asemenea, Comisia constată că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată în sensul articolului 6 (a se vedea Estima Jorge c. Portugalia, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Rec., p. 10, §§ 34-35). 35. Curtea constată că cauza nu avea o complexitate deosebită și că comportamentul reclamanților nu explică durata excesivă a procedurii în litigiu. Întrebarea preliminară privind competența rațională loci Tribunalul Administrativ din Ankara nu a fost complex, însă examinarea sa a durat doi ani și șapte luni. Astfel de lentori imputabili autorităților judiciare naționale pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. 36. Pe de altă parte, Curtea a amintit deja că provocarea litigiului pentru persoana în cauză se încadrează în anumite cazuri (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 24, și Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, § 47. Comisia constată că reclamanții au rămas privați de sprijinul lor financiar principal ca urmare a decesului rudelor lor apropiate și, prin urmare, aveau un interes personal important în obținerea rapidă a unei hotărâri judecătorești privind acordarea despăgubirii (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Obermeier c. Austria, Hotărârea din 28 iunie 1990, seria A n 179, § 72, Caleffi c. Italia, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A n 206 B, § 17, și Karakaya c. Franța, Hotărârea din 26 august 1994, seria A n 289 B, § 30), cu atât mai mult cu cât diferența dintre rata reală a inflației și rata legală a dobânzii moratori era considerabilă. 37. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudență și ținând seama de toate circumstanțele cazului, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu a îndeplinit condiția termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 38. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 39. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 3 iulie 2003, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (Wilekens c. Belgia 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 8 februarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE HATUN GÜVEN ET AUTRES c. TURQUIE
(
Requête n
o
42778/98)
ARRÊT
8 février 2005
08/05/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Hatun Güven et autres c.
Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 janvier 2005,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
42778/98) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, M
mes
Hatun Güven, Nural Güven et Nihal Güven, et MM. Emrah Güven et Ahmet Güven («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 6 juillet 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants alléguaient que la durée de la procédure civile à laquelle ils ont été partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Par une décision du 3 juillet 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.
8.
Ni les requérants ni le Gouvernement n'ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).
9.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
10.
Les requérants sont nés respectivement en 1969, 1985, 1987, 1989 et 1930 et résident à Elbistan (Kahramanmaraș).
11.
Le 15 avril 1991, H.G., époux, père et fils des requérants, fut tué par une organisation terroriste.
12.
Le 30 janvier 1992, les requérants présentèrent au ministère de l'Intérieur une demande d'indemnisation concernant le préjudice moral et matériel provoqué par le décès de leur proche. Les montants s'élevaient respectivement à 452
000
000 livres turques (TRL) (82
511
dollars américains (USD)) et 110
000
13.
Le 15 avril 1992, n'ayant obtenu aucune réponse, ils introduisirent devant le tribunal administratif d'Ankara un recours en réparation contre le ministère. Ils demandèrent 208
000
338 USD) pour dommage matériel et 25
000
886 USD) pour dommage moral.
14.
Le 28 mai 1992, le ministère présenta un mémoire en défense demandant au tribunal administratif de rejeter cette demande.
15.
Le 20 juillet 1992, les requérants présentèrent un mémoire en réplique.
16.
Le 7 septembre 1992, le ministère présenta un mémoire en duplique.
17.
Le 13 octobre 1993, les requérants envoyèrent au tribunal administratif la procuration donnée à leur conseil.
18.
Le 3 mars 1994, ils demandèrent au tribunal administratif de désigner un expert en vue d'évaluer leur préjudice moral et matériel.
19.
Le 23 novembre 1994, se déclarant incompétent
ratione loci
, le tribunal administratif d'Ankara rejeta la demande des requérants et renvoya l'affaire devant le tribunal administratif de Gaziantep.
20.
Le 5 février 1996, après avoir calculé la perte de revenus en raison du décès de H.G., l'expert adressa son rapport au tribunal administratif de Gaziantep concluant qu'il convenait d'accorder aux intéressés une indemnité au titre du dommage matériel s'élevant à 686
009
936
746
USD).
21.
Le 9 mai 1996, le tribunal administratif condamna le ministère à verser aux requérants la somme de 208
000
710 USD) pour dommage matériel, en précisant que telle était la demande initiale des requérants. Il assortit cette somme d'intérêts moratoires simples au taux légal à compter de la date de la décision de refus du ministère, soit le 30
janvier 1992. Il octroya également 25
000
000 TRL (325 USD) pour dommage moral.
22.
Le 30 juillet 1996, le tribunal administratif informa les requérants qu'ils devaient payer, dans un délai de deux mois, des taxes complémentaires relatives à la procédure pour que leur soit notifié son jugement.
23.
Le 25 septembre 1996, les requérants lui répondirent qu'ils avaient acquitté les taxes réclamées.
24.
Le 3 décembre 1996, le ministère forma un pourvoi devant le Conseil d'Etat contre le jugement du tribunal administratif de Gaziantep.
25.
Le 16 juin 1997, les requérants formèrent également un pourvoi devant le Conseil d'Etat, demandant le rejet du pourvoi introduit par le ministère.
26.
Le 9 octobre 1997, invoquant la durée de la procédure et la précarité des conditions économiques dans lesquels ils vivaient, les requérants demandèrent au Conseil d'Etat d'examiner leur pourvoi en priorité.
27.
Le 23 mars 1998, le Conseil d'Etat confirma le jugement de première instance.
28.
Le 8 juin 1998, le ministère versa aux requérants une indemnité d'un montant de 699
725
000
II.
29.
L'article 125 § 7 de la Constitution dispose
:
«
L'administration est tenue de réparer les dommages résultant de ses actes.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
30.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
31.
Rappelant la différence considérable entre le taux d'inflation et le taux légal des intérêts moratoires, les requérants se plaignent de la perte financière subie en raison de la durée déraisonnable de la procédure.
32.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il fait savoir que l'affaire était complexe et que le retard est principalement dû aux négligences des requérants qui n'ont pas produit au tribunal dans un bref délai certains documents nécessaires.
33.
La période à considérer a débuté le 30 janvier 1992, date à laquelle les requérants ont présenté une demande d'indemnisation au ministère de l'Intérieur, et s'est terminée le 8 juin 1998, date de versement de l'indemnité octroyée. Elle a donc duré six ans et quatre mois.
34.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Elle note également que l'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6 (voir
Estima Jorge c. Portugal
, arrêt du 21
avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, p. 10, §§ 34-35).
35.
La Cour constate que l'affaire ne revêtait pas une complexité particulière et que le comportement des requérants n'explique pas la durée excessive de la procédure litigieuse. La question préliminaire concernant la compétence
ratione loci
du tribunal administratif d'Ankara n'était pas complexe, mais son examen a duré pourtant deux ans et sept mois. De telles lenteurs imputables aux autorités judiciaires nationales peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention.
36.
Par ailleurs, la Cour a déjà rappelé que l'enjeu du litige pour l'intéressé entrait en ligne de compte pour certains cas (voir, entre plusieurs autres,
Zimmermann et Steiner c. Suisse
, arrêt du 13 juillet 1983, série
A n
o
66, § 24, et
Allenet de Ribemont c. France
, arrêt du 10 février 1995, série
A n
o
308, § 47). Elle constate que les requérants sont restés privés de leur soutien financier principal à la suite du décès de leur proche parent. Ils avaient donc un important intérêt personnel à obtenir rapidement une décision judiciaire sur l'octroi de l'indemnisation (voir, parmi beaucoup d'autres,
mutatis mutandis
,
Obermeier c. Autriche
, arrêt du 28 juin 1990, série
A n
o
179, § 72,
Caleffi c. Italie
, arrêt du 24 mai 1991, série
A n
o
206
‑
B, §
17, et
Karakaya c. France
, arrêt du 26 août 1994, série
A n
o
289
‑
B, § 30), d'autant plus que l'écart entre le taux réel d'inflation et le taux légal des intérêts moratoires était considérable.
37.
A la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence et compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse a été excessive et n'a pas répondu à la condition du délai raisonnable.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
38.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
39.
Les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité, bien que, dans la lettre qui leur a été adressée le 3 juillet 2003, leur attention fût attirée sur l'article
60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l'article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l'absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'octroyer de somme au titre de l'article
41 de la Convention (
Willekens c. Belgique
,
n
o
50859/99, §
27, 24
avril 2003).
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
Dit
qu'il y a eu violation de l'article
6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président