SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL TÜTÜNCÜ ȘI ALTELE c. TURCIA (solicitarea nr. 74405/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 octombrie 2005 DEFINITIVF 18/01/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Tütüncü și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 27 septembrie 2005, Rend la hotărârea pe care ați adoptat-o aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 74405/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Yalmaz Tütüncü, Mehmet Eneze și Nihat Y Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de domnul S. CANAR, avocat la Diyarbak Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 13 mai 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții au lucrat ca angajați în orașul Diyarbakr (denumit în continuare "orașul Ulterior, reclamanții au introdus o acțiune împotriva orașului în fața tribunalului de muncă din Diyarbakćr (Țșa Mahkemesi 12 printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1999, Tribunalul i-a acordat societății Yalmaz Tütüncü 604 507 000 de lire turcești (TRL) pentru salariu, 88 182 000 TRL pentru drepturi sociale și 138 752 795 TRL a acordat, de asemenea, Mehmet Eneze 787 730 000 TRL, 594 436 000 TRL și 367 913 000 TRL (175 182 070 TRL în funcție de guvern) și Nihat Ylmaz 557 606 000 TRL, 282 775 000 TRL și 138 752 000 TRL. El a asociat aceste indemnizații cu dobândă restantă la rata legală 13. Ulterior, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului pentru a le plăti indemnizațiile în cauză. 14. Până în prezent, persoanele în cauză nu au primit încă nimic. 15. Potrivit guvernului, legea de finanțare pentru 1998 prevedea că ministrul de landuri trebuia să aprobe lista angajaților temporari care trebuiau să lucreze în municipalități. 16. La 15 ianuarie 1999, prin Circulara nr. 10017, ministrul lapei a transferat această putere la prefecti. În conformitate cu acest decret, prefectul lui Diyarbakr le-a cerut municipalităților să-i furnizeze lista angajaților temporari. Ca răspuns, orașul l ianuarie 1997 și 20 octombrie 1998, candidaturile angajaților municipali angajați nu au fost aprobate și, în consecință, a anulat contractul cu 153 de persoane, inclusiv cele trei solicitanți, fără a fi plătiți în avans. 17. La 5 octombrie 2000 și 28 august 2000, Nihat Yalmaz și Mehmet Eneze au introdus o acțiune și au obținut confiscarea contului bancar și a anumitor proprietăți imobiliare ale orașului. 18. La 3 februarie 2001, orașul a cerut judecătorului să execute anularea sechestrării ordonate, pe motiv că bunurile publice nu puteau fi confiscate. La 7 februarie și 4 aprilie 2001, în temeiul articolului 19 alineatul (7) din Legea nr. 1580, judecătorul de executare a închis sechestrul solicitat de Nihat Y.l.maz, pe motiv că bunurile publice nu puteau fi confiscate. 20. La 9 iunie 2003, reclamanții au depus o plângere la Parchetul din Diyarbakýr împotriva orașului pentru neexecutarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Muncii din Diyarbakr, precum și pentru abuzul de putere. Această plângere a fost transmisă prefectului și apoi ministrului de la Õ, care a numit un controlor. 21. La 6 mai 2002, ca urmare a raportului întocmit de acest controlor, primarul și contabilul municipal din Diyarbakr au fost acuzați de abuz de putere, în măsura în care nu ar fi executat hotărârea instanței de muncă sau ar fi supus executarea acesteia unui târg incompatibil cu funcția lor. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de execuție și falimentul (Icra ve Iflas Kanunu) și art. 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind comunele (Belediyeler Kanunu), bunurile aparținând statului și comunelor, precum și bunurile destinate uzului public nu pot face obiectul unei sechestrări (a se vedea Gaganuș și alții c. Turcia, n 39335/95, § 18, 5 iunie 2001). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 23. Reclamanții se plâng de întârzierea pe care o are orașul Diyarbakýr în plata indemnizațiilor lor de concediere și de insuficiența ratei dobânzii pe care o aplică datoriilor statului. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Guvernul susține că dreptul de proprietate poate face obiectul unor restricții sau limitări întemeiate pe interesul public. Comisia a recunoscut că reclamanții, la fel ca și ceilalți angajați concediați, aveau o creanță valabilă. După negociere, unii dintre angajații concediați au primit o plată în tranșe, susținând, de asemenea, că rata dobânzii aplicabilă era mai mare decât inflația, deși, în același timp, guvernul a instituit o politică de combatere a inflației. Referindu-se la jurisprudența Curții, acesta susține că art. 1 din Protocolul nr 1 nu prevede o compensație integrală în orice situație în care obiective legitime mai puțin importante decât valoarea de piață, cum ar fi măsurile de reformă economică sau de justiție socială, pot sprijini o rambursare mai mică decât valoarea de piață totală. 25. Curtea amintește că, în conformitate cu principiul care se desprinde din jurisprudența sa, o II. Acesta este cazul în prezenta cauză. 26. Curtea subliniază apoi că o întârziere neobișnuit de lungă în plata unei creanțe de către o bună parte contractantă are drept consecință agravarea pierderii financiare a persoanei care are o creanță mai mică și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară în anumite state (a se vedea Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV, p. 1310, § 29). Curtea observă că, în speță, după ce au fost concediați de orașul Diyarbakýr, reclamanții au introdus o acțiune împotriva acesteia din urmă în fața Tribunalului de Muncă din Diyarbakýr. Ei au obținut câștig de cauză și tribunalul le-a acordat fiecăruia o despăgubire, însoțită de dobânzi aferente ratei legale. Ulterior, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului. Având în vedere legislația națională relevantă (punctul 22 de mai sus), aceștia se aflau în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Până în prezent, din elementele dosarului reiese că municipalitatea nu a plătit încă despăgubirile în cauză celor interesați. Prin refuzul de a executa judecata pronunțată astfel, autoritățile naționale împiedică reclamanții să primească indemnizațiile la care au dreptul. În această privință, Ön Õ avansează nicio explicație convingătoare, iar dificultățile financiare ale orașului Diyarbak. Õr nu pot justifica o astfel de încălcare (Bourdov, citată anterior, § 41). 28. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 29. Reclamanții se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a obliga orașul să le plătească indemnizațiile de concediere. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 30. Guvernul nu se pronunță. 31. Având în vedere concluzia formulată pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să examineze problema separat din perspectiva acestei dispoziții. III. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 33. Curtea constată că instanța nu a formulat nicio cerere de satisfacție echitabilă în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curții, deși în scrisoarea adresată consiliului lor la 21 aprilie 2005, recomandând cu confirmare de primire, atenția acestora a fost atrasă asupra acestui fapt. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde reclamanților o indemnizație în acest sens. PE CES, CURȚIA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 18 octombrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
TÜTÜNCÜ ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
74405/01)
ARRÊT
18 octobre 2005
18/01/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Tütüncü et autres c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 septembre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
74405/01) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.
Yılmaz Tütüncü, Mehmet Eneze et Nihat Yılmaz («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 30 juillet 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Les requérants alléguaient la violation des articles 1 du Protocole n
o
1 et
13 de la Convention.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 13 mai 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
8.
Les requérants résident à Diyarbakır.
9.
Les requérants travaillèrent comme employés à la ville de Diyarbakır (ci-après «
la ville
») respectivement des 22 mai 1998, 8 avril 1997 et 17
juin 1998 au 4 mai 1999.
10.
Par un arrêté du conseil municipal du 5 mai 1999, les requérants furent licenciés. La ville ne leur versa ni salaires ni indemnités de préavis et d’ancienneté.
11.
Par la suite, les requérants intentèrent une action à l’encontre de la ville devant le tribunal du travail de Diyarbakır (
İș Mahkemesi
).
12.
Par un jugement du 11 novembre 1999, le tribunal accorda à Yılmaz Tütüncü 604
507
000 livres turques (TRL) au titre du salaire, 88
182
000
TRL au titre des droits sociaux et 138
752
795 TRL à celui d’indemnité de préavis en sus des frais et dépens de la procédure et frais d’honoraires. De même, il accorda à Mehmet Eneze 787
730
000
436
000 TRL et 367
913
182
070 TRL selon le Gouvernement), et à Nihat Yılmaz 557
606
775
000 TRL et 138
752
000
TRL. Il assortit ces indemnités d’intérêts moratoires au taux légal.
13.
Par la suite, les requérants entamèrent une procédure d’exécution forcée contre la ville pour que leur fussent versées les indemnités en question.
14.
A ce jour, les requérants n’ont toujours rien perçu.
15.
Selon le Gouvernement, la loi de finance pour 1998 prévoyait que le ministre de l’Intérieur devait approuver la liste des employés temporaires appelés à travailler dans les municipalités.
16.
Le 15 janvier 1999, par la circulaire n
o
10017, le ministre de l’Intérieur transféra ce pouvoir aux préfets. En application de ce décret, le préfet de Diyarbakır demanda aux municipalités de lui fournir la liste des employés temporaires. En réponse, la ville l’informa qu’entre le 2
janvier 1997 et le 20 octobre 1998, les candidatures des employés municipaux engagés n’avaient pas été approuvées, et, en conséquence, annula le contrat de 153
d’entre eux, dont les trois requérants, sans leur verser d’indemnités.
17.
Les 5 octobre et 28 août 2000 respectivement, Nihat Yılmaz et Mehmet Eneze introduisirent une action et obtinrent la saisie du compte en banque et de certains biens immobiliers de la ville.
18.
Le 3 février 2001, la ville demanda au juge de l’exécution l’annulation de la saisie ordonnée, au motif que les biens publics ne pouvaient être saisis.
19.
Les 7 février et 4 avril 2001, sur le fondement de l’article 19 § 7 de la loi n
o
1580, le juge de l’exécution annula la saisie demandée par Nihat
Yılmaz, au motif que les biens publics ne pouvaient faire l’objet d’une saisie.
20.
Le 9 juin 2003, les requérants déposèrent une plainte devant le parquet de Diyarbakır contre la ville pour non-exécution de la décision rendue par le tribunal du travail de Diyarbakır, ainsi que pour abus de pouvoir. Cette plainte fut transmise au préfet puis au ministre de l’Intérieur, qui nomma un contrôleur.
21.
Le 6 mai 2002, à la suite du rapport établi par ce contrôleur, le maire et le comptable municipal de Diyarbakır furent poursuivis pour abus de pouvoir, dans la mesure où ils n’auraient pas exécuté la décision du tribunal du travail ou auraient soumis son exécution à un marchandage incompatible avec leur fonction.
II.
22.
En vertu de l’article 82 de la loi n
o
2004 du 9 juin 1932 sur les voies d’exécution et la faillite (
Icra ve Iflas Kanunu
) et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3 avril 1930 sur les communes (
Belediyeler Kanunu
), les biens appartenant à l’Etat et aux communes ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent faire l’objet d’une saisie (voir
Gaganuș et autres c.
Turquie
, n
o
39335/98, § 18, 5 juin 2001).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
23.
Les requérants se plaignent du retard pris par la ville de Diyarbakır dans le paiement de leurs indemnités de licenciement et de l’insuffisance du taux de l’intérêt moratoire appliqué aux dettes de l’Etat. Ils invoquent l’article
1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
24.
Le Gouvernement fait valoir que le droit de propriété peut être soumis à des restrictions ou limitations fondées sur l’intérêt public. Il rappelle que le droit de propriété des requérants a été confirmé par les autorités nationales et qu’en l’espèce, le litige concerne les difficultés financières de la ville de Diyarbakır. Celle-ci a reconnu que les requérants, tout comme les autres employés licenciés, avaient une créance valable. Après négociation, certains des employés licenciés ont reçu un paiement par tranches. Il soutient, par ailleurs, que le taux d’intérêt applicable était supérieur à l’inflation, bien qu’en même temps, le Gouvernement eût mis en place une politique de lutte contre l’inflation. Se référant à la jurisprudence de la Cour, il fait valoir que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne prévoit pas une compensation intégrale en toutes circonstances lorsque des objectifs légitimes «
d’utilité publique
», tels qu’en poursuivent des mesures de réforme économique ou de justice sociale, peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande.
25.
La Cour rappelle que, selon le principe qui se dégage de sa jurisprudence, une «
créance
» peut constituer un «
bien
» au sens de l’article 1 du protocole n
o
1 lorsque la créance est suffisamment établie pour être exigible (voir
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
301
‑
B, p. 84, § 59 et
Bourdov c.
Russie
, n
o
‑
II). Tel est le cas dans la présente affaire.
26.
La Cour souligne ensuite qu’un retard anormalement long dans le paiement d’une créance par une Haute Partie contractante a pour conséquence d’aggraver la perte financière de la personne qui a une «
créance
» exigible et de la placer dans une situation d’incertitude, surtout si l’on tient compte de la dépréciation monétaire dans certains Etats (voir
Akkuș c. Turquie
, arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV, p. 1310, § 29).
27.
La Cour observe qu’en l’espèce, après avoir été licenciés par la ville de Diyarbakır, les requérants ont intenté une action à l’encontre de cette dernière devant le tribunal de travail de Diyarbakır. Ils ont obtenu gain de cause et le tribunal leur a accordé chacun une indemnité, assortie d’intérêts moratoires au taux légal.
Par la suite, les requérants ont entamé une procédure d’exécution forcée contre la ville. Eu égard à la législation nationale pertinente (paragraphe
22 ci-dessus), ils se trouvaient dans l’impossibilité d’obtenir l’exécution du jugement rendu par le tribunal de travail de Diyarbakır. A ce jour, il ressort des éléments du dossier que la ville n’a toujours pas payé les indemnités en question aux intéressés. En refusant d’exécuter le jugement ainsi rendu, les autorités nationales empêchent les requérants de percevoir les indemnités auxquelles ils ont droit. A cet égard, le Gouvernement n’avance aucune explication convaincante et les difficultés financières de la ville de Diyarbakır ne sauraient justifier un tel manquement (
Bourdov
, précité, §
41).
28.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
29.
Les requérants se plaignent qu’ils ne disposent pas en droit interne de voie de recours efficace pour contraindre la ville à leur verser leurs indemnités de licenciement. Ils invoquent l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
30.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
31.
Eu égard à la conclusion formulée sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question séparément sous l’angle de cette disposition.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
32.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
33.
La Cour constate que les requérants n’ont formulé aucune demande de satisfaction équitable conforme à l’article 60 du règlement de la Cour bien que dans la lettre qui a été adressée à leur conseil le 21 avril 2005 en recommandé avec accusé de réception, leur attention ait été attirée sur ce fait. Dans ces circonstances, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’octroyer aux requérants une indemnité à ce titre.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
1 du Protocole n
o
1
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 13 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
18 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président