HADJIDJANIS contre la GRECE

HADJIDJANIS contre la GRECE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 72030/01 prezentate de Nicolaos HADJIDJDANIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 23 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Levits Bototarova, judecători Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 iunie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Nicolaos Hadjidjanis, este un resortisant grec, născut în 1922 și rezident în Atena. El este reprezentat în fața Curții de către M. Hadjidjani, avocat la Atena. Guvernul este reprezentat de domnul Apessos, consilier pe lângă Consiliul juridic al statului, și domnul Georgiadis, auditor la Consiliul juridic al statului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 10 decembrie 1991, reclamantul sesizează Contabilitatea generală a unei cereri de reajustare a pensiei sale de pensie, astfel încât suma sa să ajungă la cea a salariilor profesorilor universitari și ale directorilor spitalelor publice. El și-a întemeiat pretențiile pe articolele 4 și 88 din Constituție și pe legile nr. 1397/1983 și 1968/1991. La 20 decembrie 1991, Contabilitatea generală a statului a respins cererea. Prima procedură în fața Curții de Conturi La 17 ianuarie 1992, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Conturi. 2174/1992, Curtea de Conturi a acordat parțial dreptul la această acțiune. Reclamantul a solicitat această hotărâre în fața formării plenare a Curții de Conturi care, la 28 martie 1994, a fixat sumele care trebuiau plătite retroactiv reclamantului pentru perioada cuprinsă între 1 martie 1991 și 30 noiembrie 1991 (hotărârea nr. 513/1994). Aceste sume au fost plătite reclamantului. Cu toate acestea, Curtea de Conturi a refuzat să acorde reclamantului suma suplimentară de 5 400 008 drachmes pe care o acorda pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 1989 și 28 februarie 1991. Într-adevăr, în temeiul legislației în vigoare la momentul respectiv [art. 60 alineatul (1) din Codul pensiilor civile și militare], Curtea de Conturi nu putea acorda, cu efect retroactiv, un suplimentarea pensiilor pentru o perioadă mai mare de trei ani de la decizia de acordare a dreptului la pensie. Procedura în fața instanțelor administrative și a doua procedură de trimitere la Curtea de Conturi La 24 mai 1994, pentru a fi plătit pentru această sumă, reclamantul a introdus o acțiune întemeiată pe art. 105 din legea de însoțire a codului civil în fața Tribunalului Administrativ din Etta. În temeiul acestei dispoziții, statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1994, această instanță a primit cererea reclamantului și i-a acordat suma solicitată (hotărârea nr. 10376/1994). la data de 2 septembrie Principala problemă care trebuie soluționată a fost dacă cauza, prin natura sa, trebuia să fie judecată de instanțele administrative sau de Curtea de Conturi. Această problemă se afla deja pe rol în cadrul sesiunii plenare a Consiliului de ntreprinzător și a fost rezolvată printr-o hotărâre din 30 ianuarie 1998, care a concluzionat că acțiunile de despăgubire pentru reajustarea pensiilor intră în competența Curții de Conturi. În consecință, în ceea ce privește cazul din speță, Tribunalul, stabilit inițial la 26 mai 1997, a fost amânat la 23 iunie 1997, apoi la 13 și 20 octombrie 1997, 15 decembrie 1997, 9 februarie 1998 și 6 aprilie 1998. La această ultimă dată, camera a cinci judecători sesizate cu cauza a decis să se descheieze în favoarea unei camere compuse din șapte judecători. Cu toate acestea, examinarea cauzei a fost amânată, pentru a șaptea oară, din cauza faptului că problema instanței competente pentru acest tip de cauză se afla, de asemenea, în curs de desfășurare în fața Curții Supreme Speciale, pe lângă o altă cauză privind un conflict de competență între instanțele administrative și Curtea de Conturi. Prin hotărârea din 24 aprilie 2001, Consiliul de Stat, în urma hotărârii Curții Supreme Speciale în această privință, a decis că cauza intră în competența Curții de Conturi și a trimis-o în fața acestei instanțe (hotărârea nr. 1487/2001). printr-o hotărâre din 20 iunie 2002, Curtea de Conturi a respins acțiunea reclamantului (hotărârea nr. 904/2002). Comisia a confirmat că, în conformitate cu dreptul intern relevant, aceasta nu putea acorda, cu efect retroactiv, o pensie suplimentară pentru o perioadă mai mare de trei ani de la decizia de inițiere a dreptului la pensie și a precizat că această limitare era impusă din motive bugetare, și anume pentru a evita supraîncărcarea neprevăzută a bugetului. Această reglementare nu poate fi considerată contrară articolului 4 din Constituție (egalitate în fața legii), deoarece statul nu recunoaște niciodată o creanță care corespunde unei pensii mai mult de trei ani, indiferent de data pensionării. La art. 105 din Legea privind pensiile nu ar putea să se aplice în cazuri precum cea supusă examinării, deoarece aplicarea acesteia ar fi contrară articolului 60 din Codul privind pensiile și ar conduce la travaliu pentru perioade mai mari de trei ani. La 19 iulie 2002, reclamantul a făcut apel la această hotărâre în fața sesiunii plenare a Curții de Conturi. El a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din cauza întârzierii cu care tribunalele au stat la baza chestiunii privind pensionarea sa. 1, din cauza refuzului de a-i plăti suma acordată prin Hotărârea nr. 10376/1994 și nr 1311/1996 a Tribunalului Administrativ și a Tribunalului Administrativ da La art. 60 alineatul (1) din Codul pensiilor civile și militare dispune în nici un caz de recunoaștere retroactivă în detrimentul Rețetei Publice a drepturilor economice care rezultă din pensii pentru o perioadă mai mare de trei ani de la prima lună în care este luată la cunoștință sau decizia privind această pensie. Prin mai multe hotărâri, formarea plenară a Curții de Conturi a statuat că art. 105 din legea de însoțire la Codul civil nu putea să se aplice în locul articolului 60 alineatul (1) (hotărârile nr. 513/1994, 1199/1998, 1221/1999, 1290/2001 și 256/2002).În această din urmă hotărâre, Curtea de Conturi a declarat că art. 60 Õ 1 nu era contrar articolului 1 din Protocolul nr. GRIFS. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale. Recurentul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, deoarece, pe de o parte, Consiliul a admis că recursul la Tribunalul Administrativ de Primă Instanță a fost admisibil și, pe de altă parte, a adus cauza în fața Curții de Conturi. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea observă că aceste obiecțiuni se referă la modul în care instanțele interne au luat o hotărâre cu privire la anumite aspecte specifice și în acest sens intră sub incidența celui de al patrulea organism. Pe de altă parte, nu există nici un motiv pentru care reclamantul să fi fost privat de una dintre garanțiile contradictorii cuprinse în art. 6 alin. (1). În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. De asemenea, recurentul se plânge și sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind durata procedurii în fața Curții de Conturi și în fața instanțelor administrative. Curtea arată că toate procedurile au urmărit același obiect, și anume plata unui supliment la pensie reclamantului. Cu toate acestea, aceasta nu consideră procedura în litigiu ca fiind un ansamblu. Ca urmare a hotărârii din 28 martie 1994, a fost singura sa inițiativă în care reclamantul a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în despăgubire, pentru restul sumei datorate. Cu toate acestea, nici legislația, nici jurisprudența națională nu i-au garantat plata soldului sumei solicitate (a se vedea, contraro Torric. Italia, Hotărârea din 1 iulie 1997, Rec. În consecință, Curtea va examina durata primei proceduri în fața Curții de Conturi separat de cea a restului procedurii care se află în fața instanțelor administrative și, în urma trimiterii cauzei de către Consiliu, în fața Curții de Conturi. În ceea ce privește durata primei proceduri în fața Curții de Conturi Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În speță, Curtea remarcă că, în ceea ce privește prima acțiune în fața Curții de Conturi, perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva articolului 35 alin. (1) din Convenție s-a încheiat la 28 martie 1994 prin Hotărârea nr. 513/1994 a Curții de Conturi. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 25 iunie 2001, deci la mai mult de șase luni de la hotărârea nr. 513/1994 a Curții de Conturi. În consecință, acest lucru este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește durata procedurii în fața instanțelor administrative și a doua procedură în fața Curții de Conturi Guvernul arată că hotărârile Tribunalului Administrativ și ale Tribunalului Administrativ din cauza recursului au fost pronunțate într-o perioadă mai mică de doi ani. În ceea ce privește durata procedurii în fața Consiliului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 904/2002, ceea ce nu este excesiv, având în vedere complexitatea cauzei. Reclamantul retorcă că Curtea Supremă Specială a modificat jurisprudența existentă în acest domeniu, ceea ce a contribuit la prelungirea procedurii. În ceea ce privește procedura de trimitere la Curtea de Conturi, reclamantul susține că întreaga procedură care îl privește a început la 20 Curtea de Conturi ar fi trebuit să accelereze, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În cele din urmă, reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 care deține orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne și afirmă că reclamantul a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 nici în fața Curții de Conturi, nici în fața instanțelor administrative, nici în fața Consiliului de Stat. În special, în fața acestei din urmă instanțe, afirmațiile reclamantului se bazau pe dreptul intern. Faptul că a adus în discuție art. 105 din legea de însoțire a codului civil nu poate fi în nici un caz asimilat unei acuzații de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. (1) În plus, Consiliul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, guvernul subliniază că procedura este încă în curs de desfășurare în fața sesiunii plenare a Curții de Conturi. Hotărârea atacată a fost luată cu majoritate de voturi (trei voturi la doi) și nimeni nu poate prevedea care dintre acestea va fi rezultatul procedurii în fața formării plenare. Reclamantul ar susține în mod greșit că Curtea de Conturi nu are competența, din cauza legislației existente, de a-și îndeplini pretențiile. În ceea ce privește primul aspect al excepției, reclamantul susține că, în fața instanțelor administrative, nu este necesar să se stabilească o convenție. În schimb, în cadrul procedurii în fața Curții de Conturi, acesta nu ar fi omis să se aplice atât art. 1 din Protocolul nr. 1 În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, reclamantul afirmă că, deși procedura este încă în curs de desfășurare în fața formării plenare a Consiliului de Miniștri, aceasta nu își va modifica jurisprudența cu privire la art. 60 din Codul pensiilor ; numeroase hotărâri ale acesteia demonstrează că opinia dizidentă a anumitor judecători în examinarea cauzei sale nu a putut fi adoptată prin intermediul sesiunii plenare. Curtea constată că reclamantul nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în fața Curții de Conturi. Singura problemă care trebuie rezolvată în ceea ce privește excepția de la epuizare este cea legată de faptul că formarea plenară a Curții de Conturi, până în prezent, nu este încă pronunțată. În această privință, Curtea reamintește că, în cazul în care un solicitant reușește să demonstreze, pe baza deciziilor judecătorești, că punctul în litigiu a fost deja tăiat, se declară obligația de a epuiza acțiunile interne ( Modinos c. Cipru 15070/89, Decizia Comisiei din 6 decembrie 1990, Decizii și rapoarte (DR) 67, p. 295. Or, în speță, Curtea constată că legislația națională este astfel încât pare să nu dea reclamantului nicio perspectivă de succes și că opinia minorității judecătorilor în cazul reclamantului nu a fost niciodată adoptată prin formarea plenară a Curții de Conturi în hotărârile sale anterioare. Cu toate acestea, în circumstanțele din speță, Curtea nu consideră că este necesar să se soluționeze ca atare problema epuizării căilor de atac interne, această chestiune fiind strâns legată de temeinicia fondului. Pentru Curte, pretinsa creanță a reclamantului și anume cea constând într-un supliment la pensie pentru o perioadă mai mare de trei ani de la data deciziei de acordare a dreptului la pensie nu poate fi considerată drept un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B, p. 84-85, §§ 58-62). Într-adevăr, Curtea ia notă de faptul că, independent de deciziile Tribunalului Administrativ și ale Tribunalului de Primă Instană Administraie, Consiliul a statuat că cauza reclamantului trebuia să fie judecată de Curtea de Conturi și a trimis cauza în fața acestei instane. La 25 aprilie 2002, Curtea de Conturi l-a decăzut pe reclamant, iar decizia formării plenare a acesteia nu a fost încă pronunată. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, tărâmul întemeiat pe durata procedurii în fața instanțelor administrative și pe cea a procedurii de trimitere în fața Curții de Conturi; Declară Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

72030/01

présentée par Nicolaos HADJIDJANIS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23

octobre 2003 en une chambre composée de

MM.

P.

Lorenzen

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

M

mes

F.

Tulkens

,

N.

Vajić

,

M.

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova,

juges

,

et

de

M.

S

.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juin 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Nicolaos Hadjidjanis, est un ressortissant grec, né en 1922 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

M.

Hadjidjani, avocate à Athènes. Le Gouvernement est représenté par M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M.

K.

Georgiadis, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit

:

Le 10 décembre 1991, le requérant saisit la Comptabilité générale de l’Etat d’une demande tendant au réajustement de sa pension de retraite afin que son montant atteigne celui des salaires des professeurs d’université et des directeurs des hôpitaux publics. Il fondait ses prétentions sur les articles

4 et 88 de la Constitution et les lois n

os

1397/1983 et 1968/1991.

Le 20 décembre 1991, la Comptabilité générale de l’Etat rejeta la demande.

1.

La première procédure devant la Cour des comptes

Le 17 janvier 1992, le requérant introduisit un recours devant la Cour des comptes. Par un arrêt n

o

2174/1992, la Cour des comptes fit partiellement droit à ce recours. Le requérant interjeta appel de cet arrêt devant la formation plénière de la Cour des comptes qui, le 28 mars 1994, fixa les sommes qui devaient être versées rétroactivement au requérant pour la période du 1

er

mars 1991 au 30 novembre 1991 (arrêt n

o

513/1994). Ces sommes furent versées au requérant.

Toutefois, la Cour des comptes refusa d’accorder au requérant la somme supplémentaire de 5

400

008 drachmes qu’il sollicitait pour la période entre le 1

er

octobre 1989 et le 28 février 1991. En effet, en vertu de la législation en vigueur à l’époque (article 60 §

1 du code des retraites civiles et militaires), la Cour des comptes ne pouvait accorder, avec effet rétroactif, un

complément de retraite pour une période supérieure à trois ans à compter de la décision ouvrant le droit à la retraite.

2.

La procédure devant les juridictions administratives et la seconde procédure de renvoi devant la Cour des comptes

Le 24 mai 1994, afin de se faire payer cette somme, le requérant introduisit une action fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil devant le tribunal administratif d’Athènes. Aux termes de cette disposition, l’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes dans l’exercice de la puissance publique. Par un jugement du 11 novembre 1994, ce tribunal accueillit la demande du requérant et lui accorda la somme sollicitée (arrêt n

o

10376/1994). l’Etat interjeta appel dudit jugement.

Le 18 mars 1996, la cour administrative d’appel confirma le jugement attaqué (arrêt n

o

1311/1996).

Le 2 septembre 1996, l’Etat saisit le Conseil d’Etat. La question principale à trancher était celle de savoir si l’affaire, de par sa nature, devait être jugée par les juridictions administratives ou la Cour des comptes. Cette question était déjà pendante devant la formation plénière du Conseil d’Etat et fut résolue par un arrêt du 30 janvier 1998, concluant que les actions en dédommagement tendant au réajustement des pensions de retraite relevaient de la compétence de la Cour des comptes.

En conséquence, en ce qui concerne le cas d’espèce, l’audience, initialement fixée au 26 mai 1997, fut ajournée au 23 juin 1997, puis aux 13

et 20 octobre 1997, 15 décembre 1997, 9 février 1998 et 6 avril 1998. A cette dernière date, la chambre de cinq juges saisie de l’affaire décida de se dessaisir au profit d’une chambre composée de sept juges. Toutefois, l’examen de l’affaire fut ajourné, pour une septième fois, en raison du fait que la question de la juridiction compétente pour ce type d’affaires se trouvait également pendante devant la Cour suprême spéciale, à l’occasion d’une autre affaire concernant un conflit de compétence entre les juridictions administratives et la Cour des comptes.

L’audience eut lieu le 10 janvier 2000. Par un arrêt du 24 avril 2001, le Conseil d’Etat, suivant l’arrêt rendu par la Cour suprême spéciale en la matière, décida que l’affaire relevait de la compétence de la Cour des comptes et la renvoya devant cette juridiction (arrêt n

o

1487/2001).

Par un arrêt du 20 juin 2002, la Cour des comptes rejeta le recours du requérant (arrêt n

o

904/2002). Elle confirma que, selon le droit interne pertinent, elle ne pouvait accorder, avec effet rétroactif, un complément de retraite pour une période supérieure à trois ans à compter de la décision qui ouvre le droit à la retraite. Elle précisa que cette limitation était imposée pour des raisons budgétaires, c’est-à-dire afin d’éviter une surcharge imprévue du budget. Cette réglementation ne saurait être considérée comme contraire à l’article 4 de la Constitution (égalité devant la loi), car l’Etat ne reconnaît jamais une créance correspondant à une retraite au-delà de trois ans, indépendamment de la date de la mise à la retraite. L’article 105 de la loi d’accompagnement au code civil ne pourrait pas s’appliquer dans des cas comme celui sous examen, car son application serait contraire à l’article 60 du code des retraites et entraînerait des versements d’indemnités pour des périodes supérieures à trois ans.

Le 19 juillet 2002, le requérant fit appel de ce jugement devant la formation plénière de la Cour des comptes. Il invoquait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en raison du retard avec lequel les tribunaux statuaient sur la question relative à sa retraite. Il se plaignait aussi d’une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, en raison du refus de l’Etat de lui verser la somme accordée par les arrêts n

os

10376/1994 et n

o

1311/1996 du tribunal administratif et de la cour administrative d’appel. L’audience fut fixée au 8 janvier 2003. Le requérant ne produit aucune autre information quant au déroulement de cette procédure.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 60 § 1 du code des retraites civiles et militaires dispose

:

«

En aucun cas il n’est permis de reconnaître rétroactivement au détriment de la Recette Publique des droits économiques résultant des retraites pour une période supérieure à trois ans à compter du premier du mois au cours duquel est pris l’acte ou la décision relative à cette retraite.

»

Par plusieurs arrêts, la formation plénière de la Cour des comptes jugea que l’article 105 de la loi d’accompagnement au code civil ne pouvait pas s’appliquer en lieu et place de l’article 60 § 1 (arrêts n

o

513/1994, 1199/1998, 1221/1999, 1290/2001 et 256/2002). Dans ce dernier arrêt, la Cour des comptes affirma que l’article 60 § 1 n’était pas contraire à l’article

1 du Protocole n

o

1.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable.

2.

Invoquant la même disposition, le requérant se plaint de la durée de la procédure.

3.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable, car, d’une part, le Conseil d’Etat admit que le recours de l’Etat contre le jugement de la cour administrative d’appel était recevable et, d’autre part, renvoya l’affaire devant la Cour des comptes. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour note que ces griefs se rapportent à la manière dont les juridictions internes ont statué sur certaines questions précises et à ce titre relèvent de la «

quatrième instance

». Par ailleurs, rien ne permet d’affirmer que le requérant a été privé d’une des garanties du contradictoire contenues dans l’article 6 § 1.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint aussi sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure devant la Cour des comptes et devant les juridictions administratives.

La Cour relève que toutes les procédures poursuivaient le même objet, à savoir le paiement d’un supplément de retraite au requérant. Pourtant, elle ne considère pas la procédure litigieuse comme un ensemble. A la suite de l’arrêt du 28 mars 1994, c’est à sa seule initiative que le requérant a saisi les tribunaux administratifs d’une action en dédommagement, pour le restant de la somme due. Pourtant, ni la législation ni la jurisprudence nationales ne lui garantissaient le versement du solde de la somme demandée (voir,

a

contrario

,

Torri c. Italie,

arrêt du 1

er

juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1180, §§ 28-29). Dès lors, la Cour examinera la durée de la première procédure devant la Cour des comptes séparément de celle du reste de la procédure qui s’est déroulée devant les juridictions administratives puis, suite au renvoi de l’affaire par le Conseil d’Etat, devant la Cour des comptes.

a.

S’agissant de la durée de la première procédure devant la Cour des comptes

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

En l’espèce, la Cour note qu’en ce qui concerne le premier recours devant la Cour des comptes, la période à considérer sous l’angle de l’article

35 § 1 de la Convention prit fin le 28 mars 1994 par l’arrêt n

o

513/1994 de la Cour des comptes. Or, la présente requête fut introduite le 25 juin 2001, donc plus de six mois après l’arrêt n

o

513/1994 de la Cour des comptes.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

b.

S’agissant de la durée de la procédure devant les juridictions administratives et la seconde procédure devant la Cour des comptes

Le Gouvernement relève que les décisions du tribunal administratif et de la cour administrative d’appel furent rendues dans une période inférieure à deux ans. La durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, quant à elle, s’expliquerait par la nécessité d’attendre l’arrêt de la formation plénière de celui-ci sur la question de la compétence, puis celle de la Cour suprême spéciale. Quant à la procédure de renvoi devant la Cour des comptes, le Gouvernement soutient que la Cour des comptes mit un an pour rendre l’arrêt n

o

904/2002, ce qui n’est pas excessif, compte tenu de la complexité de l’affaire.

Le requérant rétorque que la Cour suprême spéciale a modifié la jurisprudence existante en la matière, ce qui a contribué à allonger la procédure. Quant à la procédure de renvoi devant la Cour des comptes, le requérant soulève que l’ensemble de la procédure le concernant a débuté le 20

décembre 1991 et est encore pendante. Compte tenu de l’enjeu de celle-ci, la Cour des comptes aurait dû l’accélérer.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

3.

En dernier lieu, le requérant se plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il affirme que le requérant n’a invoqué la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 ni devant la Cour des comptes ni devant les juridictions administratives, pas plus que devant le Conseil d’Etat. En particulier, devant cette dernière juridiction, les allégations du requérant étaient fondées sur le droit interne. Le fait d’avoir invoqué l’article 105 de la loi d’accompagnement au code civil ne saurait en aucun cas être assimilé à une allégation de violation de l’article 1 du Protocole n

o

De plus, le Gouvernement souligne que la procédure est encore pendante devant la formation plénière de la Cour des comptes. L’arrêt attaqué a été pris à la majorité (trois voix contre deux) et personne ne peut prévoir quelle sera l’issue de l’affaire devant la formation plénière. Le requérant soutiendrait à tort que la Cour des comptes n’a pas le pouvoir, en raison de la législation existante, de satisfaire, ses prétentions. S’il estimait que le recours devant la formation plénière n’était pas efficace, il ne l’aurait pas tenté.

En ce qui concerne la première branche de l’exception, le requérant soutient que devant les juridictions administratives, il n’est pas nécessaire d’invoquer la Convention. En revanche, dans la procédure devant la Cour des comptes, il n’aurait pas omis d’invoquer tant l’article 1 du Protocole n

o

1 que l’article 6 § 1. Quant à la deuxième branche de l’exception, le requérant affirme que même si la procédure est encore pendante devant la formation plénière du Conseil d’Etat, celle-ci ne modifiera pas sa jurisprudence relative à l’article 60 du code des retraites

; de nombreux arrêts de celle-ci démontrent que l’opinion dissidente de certains juges dans l’examen de l’affaire le concernant n’a pas pu être adoptée par la formation plénière.

La Cour note que le requérant n’a pas manqué d’invoquer l’article 1 du Protocole n

o

1 devant la Cour des comptes. La seule question à résoudre au regard de l’exception de non-épuisement est celle liée au fait que la formation plénière de la Cour des comptes, à ce jour, ne s’est pas encore prononcée. A cet égard, la Cour rappelle que si un requérant parvient à montrer, à partir des décisions judiciaires, que le point en litige a déjà été tranché, il est relevé de l’obligation d’épuiser les recours internes (

Modinos c.

Chypre

n

o

15070/89, décision de la Commission du 6 décembre 1990, Décisions et rapports (DR) 67, p. 295).

Or, en l’espèce, la Cour note que la législation nationale est telle qu’elle semble ne donner au requérant aucune perspective de succès et que l’opinion de la minorité des juges dans le cas du requérant n’a jamais été adoptée par la formation plénière de la Cour des comptes dans ses arrêts précédents. Dans les circonstances de l’espèce, la Cour n’estime toutefois pas nécessaire de trancher comme telle la question de l’épuisement des voies de recours internes, cette question étant intimement liée au bien-fondé du grief.

Pour la Cour, la prétendue créance du requérant

,

à savoir celle consistant en un complément de retraite pour une période supérieure à trois ans à compter de la décision ouvrant droit à la retraite

,

ne peut passer pour un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, car elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce,

arrêt du 9

décembre 1994, série A n

o

301-B, pp. 84-85, §§ 58-62).

En effet, la Cour note qu’indépendamment des décisions du tribunal administratif et de la cour d’appel administrative, le Conseil d’Etat jugea que l’affaire du requérant devait être jugée par la Cour des comptes et a renvoyé l’affaire devant cette juridiction. Le 25 avril 2002, la Cour des comptes débouta le requérant et la décision de la formation plénière de celle-ci n’est pas encore rendue.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable, tous moyens de fond réservés, le grief tiré de la durée de la procédure devant les juridictions administratives et de celle de la procédure de renvoi devant la Cour de comptes;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Peer

Lorenzen

Greffier adjoint

Président