RASHID v. BULGARIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
-
- Inadmisibil
RASHID v. BULGARIA (CtEDO, 2023)
SECȚIA A TREIA
DECIZIE Cererea nr. 31239/11 Erdjan Yusein RASHID împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 4 iulie 2023 într-un comitet alcătuit din: Ioannis Ktistakis, președinte, Yonko Grozev, Andreas Zünd, judecători, și Olga Chernishova, grefier adjunct al secției, Având în vedere: cererea (nr. 31239/11) împotriva Bulgariei, introdusă în fața Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), la 28 aprilie 2011, de cetățeanul bulgar dl Erdjan Yusein Rashid, născut în 1968 și care locuiește în orașul Kardzhali („reclamantul”), reprezentat de dl M. Ekimdzhiev și dna S. Stefanova, avocați care își exercită profesia în Plovdiv; decizia de a comunica plângerile privind accesul la o instanță și confiscarea bunurilor reclamantului ca fiind dobândite dintr-o activitate infracțională Guvernului bulgar („Guvernul”), reprezentat de agentul său, dna R. Nikolova, din Ministerul Justiției, precum și decizia de a declara cererea inadmisibilă în rest; observațiile părților; după ce a deliberat, a pronunțat următoarea decizie:
OBIECTUL CAUZEI
1. Obiectul cauzei îl constituie procedura judiciară care s-a încheiat cu confiscarea bunurilor reclamantului ca fiind dobândite dintr-o activitate infracțională. În 2004, reclamantul a fost condamnat pentru organizarea de pariuri ilegale, iar în 2006 Comisia pentru stabilirea bunurilor dobândite din activități infracționale (denumită în continuare „Comisia”) a inițiat împotriva sa o procedură în temeiul Legii din 2005 privind confiscarea în favoarea statului a bunurilor dobândite din activități infracționale (denumită în continuare „Legea din 2005”), a se vedea mai detaliat Todorov și alții c. Bulgariei, nr. 50705/11 și alte 6 cereri, §§ 90-103, 13 iulie 2021).
Prin hotărârea din 1 august 2008, Tribunalul Districtual Kardzhali a admis cererea Comisiei de confiscare și a dispus confiscarea bunurilor reclamantului, evaluate la 1.719.073 BGN, echivalentul a aproximativ 880.000 EUR. Reclamantul a declarat apel, dar nu a achitat taxa de stat datorată în acest scop, iar apelul nu a fost examinat pe fond; la 2 noiembrie 2010, procedura a fost definitiv încheiată. Taxa de stat în cauză, calculată în conformitate cu normele aplicabile, ca procent din valoarea acțiunii, era de 34.381 BGN (17.586 EUR). Reclamantul a depus o cerere de scutire, susținând că nu dispune de resurse financiare suficiente, însă instanțele de trei grade de jurisdicție, ultima fiind Curtea Supremă de Casație, au respins cererea sa. Instanțele au reținut că nu prezentase o declarație privind situația sa patrimonială, conform cerințelor art. 83 alin. 2 din Codul de procedură civilă. În plus, reclamantul deținea active substanțiale care fuseseră înghețate la începutul procedurii de confiscare, dar ar fi putut solicita ridicarea parțială a măsurilor pentru a putea plăti taxa – posibilitate prevăzută expres la art. 23 alin. 4 din Legea din 2005.
Reclamantul formulează o plângere în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, potrivit căreia refuzul de a se pronunța asupra apelului împotriva hotărârii din 1 august 2008 constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Acesta susține că taxa judiciară solicitată este excesiv de ridicată și imposibil de plătit și că abordarea instanțelor naționale în soluționarea cererii sale de scutire este inechitabilă. În plus, invocând art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de confiscarea bunurilor sale, susținând în special că nu se dovedise în mod suficient că acestea fuseseră dobândite dintr-o activitate infracțională.
APRECIEREA CURȚII
4. Guvernul ridică o excepție cu privire la plângerea reclamantului privind refuzul accesului la o instanță, arătând că acesta nu a utilizat în mod corespunzător posibilitățile procedurale. Deși a depus o cerere de scutire, acesta nu a prezentat declarația privind situația sa patrimonială, ceea ce a făcut imposibilă examinarea cererii sale. În plus, nu a recurs la posibilitatea prevăzută la art. 23 alin. 4 din Legea din 2005 de a solicita ridicarea parțială a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor sale; procedura prevăzută pentru o ipoteză similară, aceeași fiind utilizată de alți pârâți în procedurile de confiscare a bunurilor, astfel cum reiese din hotărârile instanțelor naționale prezentate de Guvern.
Reclamantul, la rândul său, susține că ar fi fost lipsit de sens să depună o declarație privind situația sa patrimonială, întrucât scopul procedurii de confiscare este de a verifica patrimoniul său. În plus, este nerezonabil să i se ceară să dispună de o parte din bunurile sale pentru a putea plăti taxa de stat.
Obiectul cauzei îl constituie accesul la procedura de apel, iar reclamantul susține că nu a fost în măsură să plătească taxa de stat aplicabilă (a se vedea, cu privire la limitările dreptului de acces la o instanță, Stanev c. Bulgariei [MC], nr. 36760/06, § 229, CEDO 2012, și Naït-Liman c. Elveției [MC], nr. 51357/07, § 115, 15 martie 2018). Reclamantul a avut posibilitatea de a solicita scutirea de la plata taxei, însă nu a respectat în mod adecvat această procedură. În special, deși a depus o cerere de scutire, nu a completat declarația privind situația patrimonială, cerută în temeiul legislației naționale, ceea ce a condus la respingerea cererii de către instanțele naționale. Reclamantul susține (a se vedea paragraful 5 de mai sus) că declarația este inutilă, întrucât scopul procedurii principale este de a verifica situația sa patrimonială. Curtea nu consideră acest argument pe deplin convingător. Deși este adevărat că scopul procedurii principale este de a verifica situația patrimonială a reclamantului, nu se susține că documentele din dosar conțineau informații cu privire la aceasta la momentul depunerii cererii sale de scutire. Având în vedere timpul scurs între începutul procedurii principale și cererea de scutire, solicitarea de informații actualizate nu pare nejustificată. Nu pare, de asemenea, rezonabil să se aștepte ca instanțele naționale să examineze întregul dosar pentru a decide cu privire la o chestiune procedurală. În plus, reclamantul nu dovedește că îndeplinirea obligației de a depune declarația necesară ar fi constituit o dificultate deosebită.
De asemenea, reclamantul ar fi putut, în mod alternativ, să solicite ridicarea parțială a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor sale, impuse la începutul procedurii de confiscare. O astfel de posibilitate legală este prevăzută expres în Legea din 2005 (a se vedea paragraful 2 de mai sus), iar reclamantul, din nou, nu oferă nicio justificare pentru motivele pentru care nu a recurs la aceasta; nici nu susține că utilizarea procedurii în cauză ar fi fost deosebit de dificilă sau ineficientă. În același timp, pare, astfel cum arată Guvernul (a se vedea paragraful 4 de mai sus), că dispoziția art. 23 alin. 4 din Legea din 2005 a fost adoptată special pentru a rezolva situații similare celei în care s-a aflat reclamantul.
Pe scurt, limitările dreptului de acces la instanța de apel nu par să afecteze substanța dreptului și nici nu sunt disproporționate. Reclamantul nu a respectat cerințele formale pentru scutirea de la plata taxei de stat și nici nu s-a folosit de posibilitatea legală de a utiliza o parte din bunurile asupra cărora au fost impuse măsuri asigurătorii pentru a-și îndeplini această obligație.
Având în vedere cele de mai sus, nu este necesar să se examineze dacă taxa de stat pe care reclamantul a fost obligat să o plătească a fost excesiv de ridicată.
Prin urmare, Curtea concluzionează că plângerea formulată în temeiul art. 6 § 1 din Convenție este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
În ceea ce privește plângerea privind confiscarea bunurilor reclamantului ca fiind dobândite dintr-o activitate infracțională (a se vedea paragraful 3 de mai sus), aceasta ridică chestiuni numai în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Todorov și alții, citată mai sus, § 129).
Guvernul arată că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile, întrucât nu a atacat în mod corespunzător hotărârea din 1 august 2008 prin care s-a dispus confiscarea (a se vedea paragraful 2 de mai sus).
Curtea a statuat că, atunci când utilizează căile de recurs interne, reclamanții trebuie să respecte cerințele formale prevăzute de legislația națională (a se vedea, printre alte autorități, Vučković și alții c. Serbiei (excepție preliminară) [MC], nr. 17153/11 și alte 29 de cereri, § 72, 25 martie 2014). În prezenta cauză, Curtea a stabilit deja că reclamantul nu a respectat cerințele procedurale aplicabile potrivit dreptului intern (a se vedea paragraful 8 de mai sus) și, prin urmare, nu a utilizat în mod corespunzător calea de recurs de care dispunea, și anume apelul în fața instanței superioare.
În consecință, plângerea privind confiscarea bunurilor reclamantului ca fiind dobândite dintr-o activitate infracțională trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție, pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 7 septembrie 2023. Olga Chernishova Ioannis Ktistakis Grefier adjunct Președinte
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.