Grassl împotriva Austriei

Reclamantul, Franz Grassl, este un național austriac, născut în 1975 și locuiește în Kaliham, Austria. El este reprezentat în fața Curții de către dl Postlmayr, un avocat care practică în Mattighofen, Austria. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 iulie 1995, reclamantul a provocat un accident rutier. La 17 august 1995, autoritatea districtului Braunau (Bezirkshaupt-mannschaft) a convocat reclamantul, deoarece a fost suspectat că a condus o mașină într-o stare de bețive. Cu toate acestea, el nu a ascultat citarea. La 4 octombrie 1995, el a comentat suspiciunile împotriva lui. La 23 ianuarie 1996, Autoritatea de District a emis un ordin de impunere a unei amenzi de ATS 10.000 pentru că a condus mașina într-o stare de beat.

Un test efectuat a arătat că reclamantul avea un nivel de alcool în respirația sa de 0,51 miligrame pe litru (limita legală este de 0,25 miligrame pe litru). La 12 februarie 1996, reclamantul, care a fost asistat de avocatul de alegere, a interzis un recurs; a solicitat o audiere orală. La 16 septembrie 1996, Grupul Administrativ Independente din Upper Austria (Unabhänggiger Verwaltungssenat – „IAP”) a efectuat o convocare pentru o audiere la 23 octombrie 1996 cu privire la consilierul reclamantului. La 15 ianuarie 1997, IAP, după audierea din 23 octombrie 1996, a respins recursul reclamantului. La 20 februarie 1997, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof).

La 10 octombrie 1997, Curtea Constituțională a anulat decizia IAP. Acesta a constatat că decizia se bazează pe o dispoziție neconstituțională care prevede că secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative (Verwaltungsstrafgesetz) nu se aplică în procedurile de accident rutier. În conformitate cu secțiunea 20, în cazul în care circumstanțele extenuante depășesc circumstanțele agravante, amenzile impuse pot fi reduse la jumătate din amendă minimă legală. Această decizie a fost acordată avocatului reclamantului la 5 noiembrie 1997. La 19 noiembrie 1997, IAP, care stătea cu un singur membru, a respins recursul reclamantului. A constatat că cerințele de la secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative nu au fost îndeplinite.

La 12 ianuarie 1998, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională împotriva acestei decizii. El a subliniat faptul că IAP nu a efectuat o audiere în cadrul celui de-al doilea set de proceduri privind recursul său, în ciuda cererii sale din recursul din 12 februarie 1996. El s-a plâns, de asemenea, că decizia nu a fost pronunțată în public. La 25 februarie 1998, IAP a prezentat observațiile sale în răspuns. Acesta a susținut că reclamantul și-a renunțat dreptul la o audiere publică și la o pronunță publică, așa cum a convenit la sfârșitul audierii din 23 octombrie 1996, că nu ar trebui să se desfășoare nici o audiere de pronunțare a deciziei. La 27 august 1998, reclamantul și-a modificat plângerea, declarând acum că compunerea IAP era ilegală, deoarece acest membru a decis deja apelul său în primul set al procedurii.

Prin urmare, el a contestat acest membru al IAP pentru prejudecăți. La 1 decembrie 1998, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de cauza pentru lipsa de perspective de succes. La 19 martie 1999, reclamantul a solicitat transferarea cauzei la Curtea Administrativă și la 28 mai 1998 a completat plângerea sa. La 14 iulie 1999, IAP a prezentat observațiile sale în răspuns. La 31 martie 2000, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului. În ceea ce privește nerespectarea unei audieri a IAP în cadrul celui de-al doilea set al procedurii, a constatat că reclamantul nu a depus o nouă cerere de a desfășura o audiere.

Această decizie a fost deținută la 2 mai 2000. Secțiunea 51e din Codul de infracțiuni administrative (Verwaltungs-strafgesetz), în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „... În cazul în care recursul se limitează în mod expres la puncte de drept sau se referă exclusiv la severitatea sentinței impuse, o audiție trebuie programată numai dacă acest lucru este solicitat în mod expres în recurs. Nu este necesară o audiție dacă părțile renunțe expres la dreptul lor la o audiere. Părțile pot exprima o astfel de derogare până la începutul audierii… ” Secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative (Verwaltungs-strafgesetz), în ceea ce privește acest lucru, se citește după cum urmează: „Dacă circumstanțele atenuante depășesc considerabil circumstanțele agravante, sau dacă acuzatul este sub vârsta, amendă minimă poate fi redusă la jumătate din sumă.”

The applicant, Franz Grassl, is an Austrian national, who was born in 1975 and lives in Kallham, Austria. He is represented before the Court by Mr. Postlmayr, a lawyer practising in Mattighofen, Austria. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 1 July 1995 the applicant caused a road accident. On 17 August 1995 the Braunau District Authority (Bezirkshaupt-mannschaft) summoned the applicant as he was suspected of having driven a car in a state of drunkenness. However, he did not obey the summons. On 4 October 1995 he commented on the suspicion against him. On 23 January 1996 the District Authority issued an order imposing a fine of ATS 10,000 on the applicant for having driven his car in a state of drunkenness.

A test carried out had shown that the applicant had had an alcohol level in his breath of 0.51 milligrams per litre (the legal limit is 0,25 milligrams per litre). On 12 February 1996 the applicant, who was assisted by counsel of his own choice, filed an appeal; he requested an oral hearing. On 16 September 1996 the Upper Austria Independent Administrative Panel (Unabhängiger Verwaltungssenat - “the IAP”) served a summons for a hearing on 23 October 1996 on the applicant’s counsel. On 15 January 1997 the IAP, after having held a hearing on 23 October 1996, dismissed the applicant’s appeal. On 20 February 1997 the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court (Verfassungsgerichtshof).

On 10 October 1997 the Constitutional Court quashed the IAP’s decision. It found that the decision was based on an unconstitutional provision which provided that Section 20 of the Code of Administrative Offences (Verwaltungsstrafgesetz) did not apply in road-accident proceedings. According to Section 20, if the extenuating circumstances outweigh the aggravating circumstances, the imposed fine may be reduced to the half of the statutory minimum fine. This decision was served on the applicant’s counsel on 5 November 1997. On 19 November 1997 the IAP, sitting with a single member, dismissed the applicant’s appeal. It found that the requirements of Section 20 of the Code of Administrative Offences were not met.

On 12 January 1998 the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court against this decision. He stressed that the IAP had failed to hold a hearing in the second set of the proceedings upon his appeal despite his request in his appeal of 12 February 1996. He also complained that the decision had not been pronounced in public. On 25 February 1998 the IAP submitted its observations in reply. It argued that the applicant had waived his right to a public hearing and a pronouncement in public as he had agreed at the end of the hearing of 23 October 1996 that no hearing for the pronouncement of the decision should be held. On 27 August 1998 the applicant amended his complaint, now stating that the composition of the IAP was unlawful as that member had already decided on his appeal in the first set of the proceedings.

Therefore, he challenged that member of the IAP for bias. On 1 December 1998 the Constitutional Court refused to deal with the case for lack of prospects of success. On 19 March 1999 the applicant requested that the case be transferred to the Administrative Court and on 28 May 1998 he supplemented his complaint. On 14 July 1999 the IAP submitted its observations in reply. On 31 March 2000 the Administrative Court dismissed the applicant’s complaint. It found that there was no indication of bias of the member of the IAP. As regards IAP’s failure to hold a hearing in the second set of the proceedings it found that the applicant had failed to file a new request to hold a hearing.

This decision was served on 2 May 2000. Section 51e of the Code of Administrative Offences (Verwaltungs-strafgesetz), as far as relevant, reads as follows: “... 2. In case the appeal is expressly limited to points of law or concerns exclusively the severity of the sentence imposed, a hearing must only be scheduled if this is expressly requested in the appeal. 3. A hearing need not be held if the parties expressly waive their right to a hearing. The parties may express such a waiver up to the beginning of the hearing… ” Section 20 of the Code of Administrative Offences (Verwaltungs-strafgesetz), as far as relevant, reads as follows: “If the extenuating circumstances considerably outweigh the aggravating circumstances, or if the accused is under age, the minimum fine may be reduced to the half of the amount.”