BACHMAIER v. AUSTRIA

Reclamantul, dl Stefan Bachmaier, este un național austriac, născut în 1978 și locuiește în Geretsberg (Austria). El este reprezentat în fața Curții de către dl J. Postlmayr, un avocat care practică în Mattighofen (Austria). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 iulie 1996, reclamantul a fost implicat într-un accident rutier în care un pasager a fost ucis în mașina sa. La 13 august 1996, Procurorul Ried (Staatsanwaltschaft) a preferat un proiect de lege de acuzare împotriva reclamantului care l-a acuzat că a cauzat moartea prin neglijență în condiții deosebit de periculoase în conformitate cu secțiunile 80 și 81 § 2 din Codul Penal (fahrlässige Tötung unter besonders gefährlichen Verhältnissen), și anume într-o stare de bebere. La 6 septembrie 1996, autoritatea administrativă a districtului Braunau (Bezirkshauptmannschaft) a convocat reclamantul, deoarece a fost suspectat că a comis infracțiunea administrativă de conducere a unei mașini într-o stare de bebere în conformitate cu art. 99 alin. (1) lit. (a) din Legea privind traficul rutier (Straßenverkehrsordnung). La 19 septembrie 1996, reclamantul a admis în declarațiile sale către Autoritatea Administrativă de District că a condus mașina într-o stare de beavăr, dar a subliniat că Autoritatea Administrativă de District nu are dreptul să-l în judece pentru infracțiunile administrative în temeiul articolului 99 alineatul (1) litera (a) din Legea privind traficul rutier, deoarece procedurile penale privind aceeași chestiune erau deja în așteptare. El s-a bazat pe art. 4 din Protocolul nr. 16 septembrie și 14 octombrie 1996 Curtea Regională Ried (Landesgericht) a desfășurat audieri și, la ultima dată, a achitat reclamantul acuzațiilor în temeiul secțiunilor 80 și 81 § 2 din Codul penal, deoarece nu s-a stabilit că reclamantul a cauzat accidentul. La 15 octombrie 1996, Autoritatea Administrativă de District a emis un ordin penal (Straferkenntnis) împotriva reclamantului și l-a amendat în valoare de ATS 10.000 (726.73 EUR) pentru că a condus o mașină într-o stare de bebere la 14 iulie 1996. La 23 octombrie 1996, reclamantul a apelat la art. 4 din Protocolul nr. 7. El nu a solicitat o audiere. La 22 noiembrie 1996, Jurnalul administrativ independent din Upper Austria (Unabhänggiger Verwaltungssenat – în continuare numit IAP), care a stat cu un singur membru, a respins apelul reclamantului. Acesta a constatat că acest caz trebuia să se distingă de cazul Gradinger c. Austria (alegerea din 23 octombrie 1995, Serie A nr. 328-C, p. 64-65, §§ 49-51), ca înregistrarea audierii Curții Regionale a dezvăluit că instanța, achitarea reclamantului, și-a acceptat apărarea că pasagerul ucis în accident a cauzat accidentul prin înjunghierea volanului. Întrucât nu s-a putut stabili că reclamantul a cauzat accidentul, Curtea regională nu mai a mai fost solicitată să examineze noua întrebare dacă reclamantul a fost de fapt beat. În consecință, decizia Autorității de District nu a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. La 4 decembrie 1996, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof). El a susținut că decizia IAP a fost bazată pe o dispoziție neconstituțională și a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7. La 29 ianuarie 1997, IAP a prezentat observații în răspuns și a repetat în esență argumentele deciziei sale din 22 noiembrie 1996. La 10 octombrie 1997, Curtea Constituțională a anulat decizia IAP, referindu-se la concluziile sale din 9 octombrie 1997, a susținut că decizia din cauza reclamantului se bazează pe o dispoziție neconstituțională care exclude că secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative (Verwaltungsstrafgesetz) se aplică în procedurile de accident rutier. Secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative prevede că, în cazul în care circumstanțele atenuante depășesc circumstanțele agravante, amenzile impuse pot fi reduse la jumătate din amendă minimă legală. La 2 decembrie 1997, IAP a solicitat reclamantului să prezinte informații cu privire la situația sa financiară până la sfârșitul lunii decembrie 1997. În plus, Comisia a remarcat că problema va fi evaluată pe baza dosarului dacă el nu a îndeplinit această cerere. Reclamantul nu a răspuns. La 27 ianuarie 1998, IAP, care stătea cu același membru unic ca în prima rundă a procedurii, a permis parțial apelul reclamantului și, aplicând secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative, a redus amenzile la 8 000 ATS (581,38 EUR). Acesta a confirmat concluziile sale anterioare din 22 noiembrie 1996 privind problema în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 16 februarie 1998 reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională. El a subliniat că IAP nu a efectuat o audiere și că hotărârile nu au fost pronunțate în public. În plus, el s-a plâns că compoziția IAP a fost ilegală și a contestat membrul IAP pentru prejudecăți, care a decis deja asupra recursului său în prima rundă a procedurii. La 21 aprilie 1998, IAP a prezentat observații în răspuns. La 26 august 1998, reclamantul și-a completat plângerea. La 19 iunie 2000, Curtea Constituțională a respins plângerea. Acesta a concluzionat că Tribunalul Regional a trebuit în primul rând să examineze dacă reclamantul a cauzat moartea prin neglijență și numai atunci dacă a făcut acest lucru în condiții deosebit de periculoase, adică într-o stare de bebere. Nici înregistrările audierii, nici motivele versiunii scurte a hotărârii de achitare a Curții regionale nu au dezvăluit nici o indicație că instanța a considerat de fapt beat-ul reclamantului. Prin urmare, autoritățile administrative au fost libere de a procesa reclamantul pentru infracțiunile administrative de conducere a unei mașini într-o stare de beat, care nu a încălcat art. 4 din Protocolul nr. În ceea ce privește lipsa unei ședințe publice dinainte de PAI, Curtea Constituțională a constatat că reclamantul nu a depus o cerere în acest sens atât în primul și al doilea set al procedurii, cât și că recursul său nu se referă decât la chestiuni de drept. În ceea ce privește lipsa de pronunțare publică a deciziei IAP, Curtea Constituțională, referindu-se la secțiunea 67 g din Legea privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz), a constatat că această plângere nu a susținut o problemă în conformitate cu unghiul Constituției. În ceea ce privește presupusa prejudecată a membrului IAP, s-a constatat că pur și simplul membru IAP a decis asupra recursului reclamantului în primul și al doilea set al procedurii nu a dezvăluit nici o apariție de parțialitate. În concluzie, nu a existat nici o indicație de nedreptate a procedurii. La 27 iulie 2000, reclamantul a solicitat transferul cauzei la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof). La 16 noiembrie 2000, Curtea Constituțională a permis această cerere. La 28 noiembrie 2000, Curtea Administrativă a ordonat reclamantului să-și completeze plângerea. La 22 februarie 2001, IAP a prezentat observații în răspuns, cu privire la care reclamantul a comentat la 5 martie 2001. La 18 mai 2001, Curtea Administrativă a refuzat să trateze plângerea reclamantului în temeiul articolului 33a din Legea Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofsgesetz), deoarece suma pedepsei nu a depășit 10.000 ATS și nici o problemă juridică importantă nu a fost în joc, deoarece Curtea Constituțională a abordat deja problema în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. Această decizie a fost acordată avocatului reclamantului la 19 iunie 2001. Secțiunea 5 din Legea privind traficul rutier din 1960 prevede că este o infracțiune pentru o persoană să conducă un vehicul dacă proporția de alcool din sânge sau respirație este egală sau mai mare de 0,8 grame pe litru sau, respectiv, 0,4 miligrame pe litru. Secțiunea 99 din Legea din 1960 prevede, în măsura în care este relevantă în momentul material, că: „ (1) Este o infracțiune administrativă (Verwaltungsübertretung), pedepsită cu o amendă de cel puțin 8 000 ATS și nu mai mare decât ATS 50.000 sau, în lipsa plății cu o la șase săptămâni de închisoare, pentru orice persoană: (a) să conducă un vehicul atunci când este sub influența băuturilor (...) (b O infracțiune administrativă nu este comisă atunci când: (c) fapte care constituie o infracțiune sub secțiunea (2), (3) sau (4) constituie, de asemenea, o infracțiune care intră sub jurisdicția instanțelor [ordinarie] ... În conformitate cu secțiunea 80 din Codul Penal, este o infracțiune, pedepsită de până la un an de închisoare, să cauzeze moartea prin neglijență. În cazul în care se aplică circumstanțele speciale de la secțiunea 81 § 2, sentința maximă posibilă este crescută până la trei ani de închisoare. Se aplică secțiunea 81 § 2 atunci când o persoană comite infracțiunea, „după ce se permite, chiar dacă este neglijent, să devină intoxicată (...) prin consumul de alcool, dar nu într-o măsură care exclude responsabilitatea (...)”. În temeiul unei presunții irefutabile aplicate de instanțele penale, un șofer cu un nivel de alcool în sânge de 0,8 grame pe litru sau mai mare este considerat „intoxicat” în sensul sectiunii 81 § 2.

The applicant, Mr Stefan Bachmaier, is an Austrian national, who was born in 1978 and lives in Geretsberg (Austria). He is represented before the Court by Mr J. Postlmayr, a lawyer practising in Mattighofen (Austria). The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 14 July 1996 the applicant was involved in a road accident in which a passenger in his car was killed. Subsequently, criminal proceedings against the applicant were opened. On 13 August 1996 the Ried Public Prosecutor’s Office (Staatsanwaltschaft) preferred a bill of indictment against the applicant charging him with having caused death by negligence in particularly dangerous conditions under Sections 80 and 81 § 2 of the Criminal Code (fahrlässige Tötung unter besonders gefährlichen Verhältnissen), namely in a state of drunkenness. On 6 September 1996 the Braunau District Administrative Authority (Bezirkshauptmannschaft) summoned the applicant as he was suspected of having committed the administrative offence of driving a car in a state of drunkenness under Section 99 (1) (a) of the Road Traffic Act (Straßenverkehrsordnung). On 19 September 1996 the applicant admitted in his submissions to the District Administrative Authority that he had driven the car in a state of drunkenness, but stressed that the District Administrative Authority was not entitled to prosecute him for the administrative offence under Section 99 (1) (a) of the Road Traffic Act, as criminal proceedings concerning the same issue were already pending. He relied on Article 4 of Protocol No. 7. On 16 September and 14 October 1996 the Ried Regional Court (Landesgericht) held hearings and, on the latter date, acquitted the applicant of the charges under Sections 80 and 81 § 2 of the Criminal Code as it had not been established that the applicant had caused the accident. On 15 October 1996 the District Administrative Authority issued a penal order (Straferkenntnis) against the applicant and fined him in the amount of ATS 10,000 (EUR 726.73) for having driven a car in a state of drunkenness on 14 July 1996. On 23 October 1996 the applicant appealed relying on Article 4 of Protocol No 7. He did not request a hearing. On 22 November 1996 the Upper Austria Independent Administrative Panel (Unabhängiger Verwaltungssenat – hereafter referred to as IAP), sitting with a single member, dismissed the applicant’s appeal. It found that the present case had to be distinguished from the case of Gradinger v. Austria (judgment of 23 October 1995, Series A no. 328-C, pp. 64-65, §§ 49-51) as the records of the Regional Court’s hearings disclosed that the court, acquitting the applicant, had accepted his defence that the passenger killed in the accident had caused the accident by grabbing the steering wheel. As it could not be established that the applicant had caused the accident, the Regional Court had not anymore been called upon to consider the further question whether the applicant had actually been drunk. Accordingly, the District Authority’s decision did not infringe the applicant’s rights under Article 4 of Protocol No. 7. On 4 December 1996 the applicant filed a complaint with the Constitutional Court (Verfassungsgerichtshof). He submitted that the IAP’s decision had been based on an unconstitutional provision and had violated his rights under Article 4 of Protocol No 7. On 29 January 1997 the IAP submitted observations in reply and repeated in essence the arguments of its decision of 22 November 1996. On 10 October 1997 the Constitutional Court quashed the IAP’s decision. Referring to its findings of 9 October 1997, it held that the decision in the applicant’s case was based on an unconstitutional provision which excluded that Section 20 of the Code of Administrative Offences (Verwaltungsstrafgesetz) be applied in road-accident proceedings. Section 20 of the Code of Administrative Offences provides that, if the extenuating circumstances outweigh the aggravating circumstances, the fine imposed may be reduced to the half of the statutory minimum fine. On 2 December 1997 the IAP requested the applicant to submit information on his financial situation by the end of December 1997. It further noted that the issue would be assessed on the basis of the file if he failed to comply with this request. The applicant did not respond. On 27 January 1998 the IAP, sitting with the same single member as in the first round of the proceedings, partly allowed the applicant’s appeal and, applying Section 20 of the Code of Administrative Offences, reduced the fine to ATS 8,000 (EUR 581.38). It confirmed its previous finding of 22 November 1996 concerning the issue under Article 4 of Protocol No. 7. On 16 February 1998 the applicant filed a complaint with the Constitutional Court. He pointed out that the IAP had failed to hold a hearing and that the decisions had not been pronounced in public. Further, he complained that the composition of the IAP had been unlawful and challenged the member of the IAP for bias, who had already decided on his appeal in the first round of the proceedings. On 21 April 1998 the IAP submitted observations in reply. On 26 August 1998 the applicant supplemented his complaint. On 19 June 2000 the Constitutional Court dismissed the complaint. It found that the Regional Court had first to consider whether the applicant had caused death by negligence and only then whether or not he had done so in particularly dangerous circumstances, i.e. in a state of drunkenness. Neither the records of the hearings nor the reasons of the shortened version of the acquitting judgment of the Regional Court disclosed any indication that the court had actually considered the applicant’s drunkenness. Therefore, the administrative authorities were free to prosecute the applicant for the administrative offence of driving a car in a state of drunkenness, which did not infringe Article 4 of Protocol No. 7. As regards the lack of a public hearing before the IAP, the Constitutional Court found that the applicant had failed to file a request to this effect in both the first and second set of the proceedings and that his appeal only related to issues of law. As regards the lack of a public pronouncement of the IAP’s decision, the Constitutional Court, referring to Section 67 g of the General Administrative Procedure Act (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz), found that this complaint did not raise an issue under the angle of the Constitution. As regards the alleged bias of the member of the IAP, it found that the mere fact that the same IAP member had decided on the applicant’s appeal in the first and second set of the proceedings did not disclose any appearance of partiality. In conclusion, there was no indication of unfairness of the proceedings. On 27 July 2000 the applicant requested that the case be transferred to the Administrative Court (Verwaltungsgerichtshof). On 16 November 2000 the Constitutional Court allowed this request. On 28 November 2000 the Administrative Court ordered the applicant to supplement his complaint. The applicant did so on 16 January 2001. On 22 February 2001 the IAP submitted observations in reply, on which the applicant commented on 5 March 2001. On 18 May 2001 the Administrative Court declined to deal with the applicant’s complaint pursuant to Section 33a of the Administrative Court Act (Verwaltungsgerichtshofsgesetz) since the amount of the penalty did not exceed ATS 10,000 and no important legal problem was at stake as the Constitutional Court had already dealt with the issue under Article 4 of Protocol No. 7. This decision was served on the applicant’s lawyer on 19 June 2001. Section 5 of the Road Traffic Act 1960 provides that it is an offence for a person to drive a vehicle if the proportion of alcohol in his blood or breath is equal to, or higher than, 0.8 grams per litre or 0.4 milligrams per litre, respectively. Section 99 of the 1960 Act provides, so far as relevant at the material time, that: “(1) It shall be an administrative offence (Verwaltungsübertretung), punishable with a fine of not less than ATS 8,000 and not more than ATS 50,000 or, in default of payment with one to six weeks’ imprisonment, for any person: (a) to drive a vehicle when under the influence of drink (...) (b An administrative offence is not committed where: (...) (c) facts constituting an offence under sub-sections (2), (3) or (4) also constitute an offence falling within the jurisdiction of the [ordinary] courts ... .” Under Section 80 of the Criminal Code, it is an offence, punishable by up to one years’ imprisonment, to cause death by negligence. Where the special circumstances of Section 81 § 2 apply, the maximum possible sentence is increased to up to three years’ imprisonment. Section 81 § 2 applies where a person commits the offence, “after allowing himself, even if only negligently, to become intoxicated (...) through the consumption of alcohol, but not to an extent which excludes (...) responsibility (...)”. Under an irrefutable presumption applied by the criminal courts, a driver with a level of blood alcohol of 0.8 grams per litre or higher is deemed to be “intoxicated” for the purposes of Section 81 § 2.