FAUGEL v. AUSTRIA

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE PARȚIONALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 58647/00 și nr. 58649/00 de Robert FAUGEL împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 24 octombrie 2002 în calitate de Camera compusă de președinte C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello Levits dna Botoucharova Kovler dna Steiner, judecători și grefierul secțiunii Fribergh Având în vedere cererile depuse la 2 mai 2000 (58647/00) și 9 iunie 2000 (58649/00), având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Robert Faugel, este un național austriac, născut în 1968 și trăiește în Schalchen (Austria). El este reprezentat în fața Curții de Johann Postlmayr, un avocat care practică în Mattighofen (Austria). La 9 martie 1996, reclamantul a provocat un accident rutier într-o stare de beție. În urma, s-au instituit proceduri administrative împotriva reclamantului în care a fost acuzat de, pe de o parte, conducerea beat și, pe de altă parte, de a nu fi informat autoritățile de accident. Deși procedurile privind ambele acuzații au fost tratate într-o singură decizie la nivel de primă instanță, procedurile privind acuzațiile de mai sus au fost disunute ulterior. Cu toate acestea, deciziile separate au fost întotdeauna luate în aceeași zi. Aplicația nr. 58647/00 se referă la acuzarea de conducere beat, în timp ce cererea nr. 58649/00 se referă la acuzația de a nu fi informat autorităților cu privire la accident La 1 aprilie 1996 Autoritatea de District Braunau ( Bezirkshauptmannschaft ) a convocat reclamantul. Cu toate acestea, el nu a ascultat citarea. La 20 mai 1996, el a depus un comentariu și a cerut Autorității de District să prezinte certificatul că respiratorul a fost calibrat în mod corespunzător. La 31 mai 1996, Autoritatea de District a notificat acest certificat reclamantului. Cu toate acestea, el nu a prezentat niciun alt comentariu. La 21 iunie 1996, Autoritatea de District a emis un ordin de impunere a unei amenzi de 17 000 ATS reclamantului pentru că a provocat un accident rutier într-o stare de beat la 9 martie 1996. Cu aceeași ordine a impus o amendă de 1 500 ATS pentru că s-a abținut de a notifica autorităților că a cauzat daune la proprietatea unui accident rutier la 9 martie 1996. La 9 iulie 1996, reclamantul a depus un recurs și a susținut, printre altele, că ultimul său accident rutier într-o stare de beavărsare a avut loc deja cu patru ani și jumătate înainte de accidentul în cauză și că, prin urmare, amendă nu era rezonabilă. Mai mult, el a susținut că locul accidentului a fost indicat în mod greșit în decizia respectivă. La 13 septembrie 1996, reclamantul a susținut că punctul de timp al accidentului a fost indicat în mod incorect în decizia Autorității de District. La 10 ianuarie 1997, Grupul administrativ independent din Upper Austria (Unabhänggiger Verwaltungssenat - „AP”, după audierea din 16 decembrie 1996, care a stat cu un singur membru, a respins recursul reclamantului împotriva amenzii ATS 1.500. În aceeași zi, în calitate de comitet de trei membri, a respins apelul reclamantului împotriva amenzii ATS 17.000, dar a modificat momentul accidentului. La 20 și 21 februarie 1997, reclamantul a depus plângeri la Curtea Constituțională ( Verfassungsgerichtshof ) împotriva ambelor hotărâri. La 10 octombrie 1997, Curtea Constituțională a anulat decizia IAP. Secțiunea 20 prevede că, dacă circumstanțele extenuante depășesc circumstanțele agravante, amenzile impuse pot fi reduse la jumătate din amendă minimă legală. La 11 noiembrie 1997, penalul administrativ independent, ședința în calitate de grup de trei membri, a permis parțial apelul reclamantului și a redus amenda la ATS 14 000, deoarece, între timp, dosarul penal administrativ al reclamantului a fost șters ( Tilgung ). Cu toate acestea, a constatat că cerințele de la secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative nu au fost îndeplinite. În aceeași zi, ședința în calitate de membru unic, a respins apelul împotriva amenzii ATS 1.500. Acesta a constatat că cerințele de la secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative nu au fost îndeplinite. La 7 ianuarie 1998, reclamantul a depus plângeri la Curtea Constituțională împotriva acestor hotărâri, subliniind că IAP nu a efectuat o audiere în a doua sesiune a procedurii privind recursul său, în ciuda cererii sale în apelul său din 9 iulie 1996 și că hotărârile nu au fost pronunțate în public. La 9 martie 1998, IAP a prezentat observațiile sale în răspuns. La 27 august 1998, reclamantul și-a modificat plângerile. El a subliniat că compoziția IAP era ilegală, deoarece aceleași membri au decis deja asupra recursului său în primul set al procedurii. Prin urmare, el a contestat membrii IAP. La 1 decembrie 1998, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de cazurile pentru lipsa de perspective de succes. Aceste decizii au fost servite la 8 La 19 martie 1999, reclamantul a solicitat transferul cauzelor la Curtea Administrativă și la 28 mai 1998 a modificat plângerile sale. La 13 iulie 1999, IAP a prezentat observațiile sale în răspuns. La 31 martie 2000, Curtea Administrativă a respins plângerile reclamantului, constatând că nu a existat nici o indicație de prejudecăți a membrilor IAP. În ceea ce privește nerespectarea IAP a unei audieri în al doilea set al procedurii, a constatat că reclamantul nu a depus o nouă cerere de a desfășura o audiere. Aceste decizii au fost preluate la 11 aprilie 2000. Secțiunea 51e din Codul Infracțiunilor Administrative ( Verwaltungsstrafgesetz ), în ceea ce privește acest lucru, citește următoarele: „... 2. În cazul în care recursul se limitează în mod expres la punctele de drept sau se referă exclusiv la severitatea sentinței impuse, o audiere nu trebuie programată decât dacă acest lucru este solicitat în mod expres în apel. 3. Nu este necesară o audiere în cazul în care părțile renunțe în mod expres la dreptul la o audiere. Părțile pot exprima o astfel de derogare până la începutul audierii. ...” Secțiunea 20 din Codul de Infracții Administrative ( Verwaltungsstrafgesetz ), în măsura în care este cazul, citește după cum urmează: „Dacă circumstanțele atenuante depășesc considerabil circumstanțele agravante, sau dacă acuzatul este sub vârsta, amendă minimă poate fi redusă la jumătate din sumă.” COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii. În plus, se plânge că membrii IAP au fost prejudecați, deoarece au decis apelul său în primul și al doilea set al procedurii și că IAP nu și-a pronunțat deciziile în public. În sfârșit, el se plânge că IAP nu a efectuat o audiere în al doilea set al procedurii. El susține că aceasta ar fi fost prima posibilitate de a susține că cerințele de la secțiunea 20 din Codul de infracțiuni administrative au fost îndeplinite. (1) Curtea constată că, datorită asemănării aspectelor factuale și juridice implicate și a reclamantului fiind aceeași în ambele cereri, este necesar să se alăture cererilor. (2) În ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 6 din Convenție privind lipsa unei ședințe publice, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri. Prin urmare, în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul Curții, este necesar să se anunte guvernului contestat. 3. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la lungimea și nedreptatea procedurii. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal. Hotărârea se pronunță public ...” a) În ceea ce privește plângerea cu privire la durata procedurii, Curtea constată că procedura a început la 1 aprilie 1996 atunci când reclamantul a fost convocat de către Autoritatea districtului Braunau și a fost încheiat la 11 Aprilie 2000 atunci când hotărârile Curții Administrative au fost îndeplinite. Astfel, acestea au durat un pic mai mult de patru ani. Curtea reamintește că raționalitatea lungii procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și importanța ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, de exemplu, Humen c. Polonia [GC], nr. 26614/95, 15.10.99, § 60). Curtea observă că primul set al procedurii a fost de o anumită complexitate, deoarece Curtea Constituțională a trebuit să decidă constituționalitatea legii aplicabile. În ceea ce privește conduita părților, Curtea constată că nu se poate atribui nici o întârziere reclamantului. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea constată că procedurile în cauză au fost tratate la patru niveluri de competență, constatând că, în ansamblu, Curtea austriecă a abordat rapid cazurile reclamantei. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea constată că durata generală a procedurii în cauză poate fi considerată încă „razonabilă”. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. b) În ceea ce privește plângerea cu privire la presupusa prejudecată a membrilor IAP, Curtea reiterează că nu există nici o regulă generală care rezultă din obligația de a fi imparțiale că o instanță superioară care anulează o decizie administrativă sau judiciară este obligată să trimită cazul înapoi la o autoritate jurisdicțională diferită sau la o sucursală diferit compusă a autorității respective (Eur. Curtea H.R., Hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, Serie A nr. 13, p. 40, § 97; Hotărârea Gillow v. Regatul Unit din 24 noiembrie 1986, Serie A nr. 109, p. 28 § 73; apel. nr. 15975/90, dec. 1.7.91, DR 71, p. 245, O.N. v. Bulgaria, (Dec.), 35221/97, 6.4.2000). În plus, aceasta reiterează că pur și simplul fapt că acelasi judecător a hotărât asupra recursului reclamantului în ambele seturi ale procedurii, nu justifică în mod obiectiv nici o temere în ceea ce privește lipsa de imparțialitate din partea sa (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Diennet v. France din 26 septembrie 1995, Serie A nr. 325-A, p. 16, § 38; Hotărârea Ringeisen v. Austria din 16 iulie 1971, Serie A nr. 13, p. 40, § 97, Thomann c. Elveția din 10 iunie 1996, Raportul 1996-III, p. 819, § 63). În cadrul testului subjectiv, imparțialitatea personală a judecătorului trebuie presupusă până când nu există dovezi contrare (cf. Hotărârea Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1996-II, p. 356, § 32; Padovani c. Italia Hotărârea din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-B, p. 20, § 26). Cu toate acestea, reclamantul nu a depus niciun argument pentru a justifica prejudecata a membrilor IAP. De asemenea, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. c) În ceea ce privește nepronunțarea hotărârii în public a IAP, Curtea observă că Curtea a avut de mai multe ori ocazii de a se pronunța la art. 6 § 1 cerința de a se pronunța în mod public, susținând că „în fiecare caz, forma de publicitate care urmează să fie dată „judecarea” în temeiul legislației interne a statului contestat trebuie evaluată în lumina caracteristicilor speciale ale procedurii în cauză și prin trimitere la obiectul și scopul articolului 6 § 1” (a se vedea Hotărârea Pretto și alții menționate mai sus, p. 12, § 26 în amendă. În Sutter v. Cauza Elveția (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 1984, Seria A nr. 74, p. 14–15, § 34), a declarat că eliberarea publică a unei decizii ale Curții Militare de Casare era inutile, deoarece accesul public la această decizie a fost asigurat prin alte mijloace, și anume posibilitatea de a solicita o copie a hotărârii din registrul instanței și publicarea sa ulterioară într-o colectare oficială a jurisprudenței. În cazul în cauză, Curtea observă că toate deciziile IAP din Upper Austria sunt publicate pe internet. Curtea consideră că, având în vedere jurisprudența menționată mai sus, accesul public la deciziile în cauză a fost astfel asigurat în mod corespunzător. Rezultă că, de asemenea, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; decide să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la lipsa audierii orale; declara restul cererii inadmisibilă. Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Applications no. 58647/00 and no. 58649/00

by Robert FAUGEL

against Austria

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 24

October 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

and

Mr

E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above applications lodged on 2 May 2000 (58647/00) and 9 June 2000 (58649/00),

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant,

Robert Faugel, is an Austrian national, who was born in 1968 and lives in Schalchen (Austria). He is represented before the Court by Johann Postlmayr, a lawyer practising in Mattighofen (Austria).

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 9 March 1996 the applicant caused a road accident in a state of drunkenness.

Subsequently, administrative proceedings were instituted against the applicant in which he was accused of, on the one hand, drunken driving and, on the other, of having failed to inform the authorities of the accident. Although proceedings on both charges were dealt with in one single decision at the first instance level, the proceedings on the above charges were disjoined subsequently. However, the separate decisions were always given on the same day. Application no. 58647/00 concerns the charge of drunken driving, while application no. 58649/00 concerns the charge of having failed to inform the authorities of the accident

On 1 April 1996 the Braunau District Authority (

Bezirkshauptmannschaft

) summoned the applicant. However, he did not obey the summon. On 20 May 1996 he filed a comment and asked the District Authority to submit the certificate that the breathalyser had been duly calibrated.

On 31 May 1996 the District Authority served this certificate on the applicant. However, he did not submit any further comment.

On 21 June 1996 the District Authority issued an order imposing a fine of ATS 17,000 on the applicant for having caused a road accident in a state of drunkenness on 9 March 1996. With the same order it imposed a fine of ATS 1,500 for having refrained from notifying the authorities that he had had caused damage to property by a road accident on 9 March 1996.

On 9 July 1996 the applicant filed an appeal. He submitted,

inter alia

, that his last road accident in a state of drunkenness had already occurred four and a half year before the accident at issue and that therefore the fine was unreasonable. Further he submitted that the site of the accident had been wrongly indicated in the decision.

On 13 September 1996 the applicant submitted that the point of time of the accident had been wrongly indicated in the District Authority’s decision.

On 10 January 1997 the Upper Austria Independent Administrative Panel (

Unabhängiger Verwaltungssenat -

“the IAP”), after having held a hearing on 16 December 1996, sitting with a single member, dismissed the applicant’s appeal against the fine of ATS 1,500. On the same day, sitting as a panel of three members, it dismissed the applicant’s appeal against the fine of ATS 17,000 but modified the time of the accident.

On 20 and 21 February 1997 the applicant lodged complaints with the Constitutional Court (

Verfassungsgerichtshof

) against both decisions.

On 10 October 1997 the Constitutional Court quashed the IAP’s decisions. It found that these decisions were based on an unconstitutional provision which had provided that Section 20 of the Code of Administrative Offences (

Verwaltungsstrafgesetz

) did not apply in road-accident proceedings. Section 20 provides that, if the extenuating circumstances outweigh the aggravating circumstances, the fine imposed may be reduced to the half of the statutory minimum fine.

On 11 November 1997 the Independent Administrative Penal, sitting as a panel of three members, partly allowed the applicant’s appeal and reduced the fine to ATS 14,000 as, meanwhile, the applicant’s administrative criminal record was erased (

Tilgung

). However, it found that the requirements of Section 20 of the Code of Administrative Offences were not met.

On the same day, sitting as a single member, it dismissed the appeal against the fine of ATS 1,500. It found that the requirements of Section 20 of the Code of Administrative Offences were not met.

On 7 January 1998 the applicant lodged complaints with the Constitutional Court against these decisions. He stressed that the IAP had failed to hold a hearing in the second set of the proceedings on his appeal despite his request in his appeal of 9 July 1996 and that the decisions had not been pronounced in public.

On 9 March 1998 the IAP submitted its observations in reply.

On 27 August 1998 the applicant amended his complaints. He stressed that the composition of the IAP was unlawful as the same members had already decided on his appeal in the first set of the proceedings. Therefore, he challenged the members of the IAP.

On 1 December 1998 the Constitutional Court refused to deal with the cases for lack of prospects of success. These decisions were served on 8

March 1999.

On 19 March 1999 the applicant requested that the cases be transferred to the Administrative Court and on 28 May 1998 he amended his complaints. On 13 July 1999 the IAP submitted its observations in reply.

On 31 March 2000 the Administrative Court dismissed the applicant’s complaints. It found that there was no indication of bias of the members of the IAP. As regards IAP’s failure to hold a hearing in the second set of the proceedings it found that the applicant failed to file a new request to hold a hearing. These decisions were served on 11 April 2000.

B.

Relevant domestic law

Section 51e of the Code of Administrative Offences (

Verwaltungsstrafgesetz

), as far as relevant, reads as follows:

“... 2. In case the appeal is expressly limited to points of law or concerns exclusively the severity of the sentence imposed, a hearing must only be scheduled if this is expressly requested in the appeal.

Section 20 of the Code of Administrative Offences (

Verwaltungsstrafgesetz

), as far as relevant, reads as follows:

“If the extenuating circumstances considerably outweigh the aggravating circumstances, or if the accused is under age, the minimum fine may be reduced to the half of the amount.”

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 6 of the Convention about the length of the proceedings. Further he complains that the members of the IAP were biased as they had decided on his appeal in the first and second set of the proceedings and that the IAP failed to pronounce its decisions in public.

Finally, he complains that the IAP failed to hold a hearing in the second set of the proceedings. He submits that this would have been the first possibility to argue that the requirements of Section 20 of the Code of Administrative Offences had been met.

THE LAW

It is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, to give notice of it to the respondent Government.

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal. Judgment shall be pronounced publicly ...”

a) As regards the complaint about the length of the proceedings the Court notes that the proceedings started on 1 April 1996 when the applicant was summoned by the Braunau District Authority and were terminated on 11

April 2000 when the Administrative Court’s decisions were served. Thus, they lasted a bit more than four years.

The Court recalls that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the particular circumstances of the case and having regard to the criteria laid down in the Court’s case-law, in particular the complexity of the case, the conduct of the applicant and of the relevant authorities, and the importance of what was at stake for the applicant in the litigation (see for instance

Humen v. Poland

[GC], no. 26614/95, 15.10.99, § 60).

The Court observes that the first set of the proceedings was of a certain complexity as the Constitutional Court had to decide on the constitutionality of the applicable law. As regards the conduct of the parties, the Court finds, that no delays can be attributed to the applicant. As regards the conduct of the authorities the Court notes that the proceedings at issue were dealt with at four levels of jurisdiction. It finds that, on the whole, the Austrian Courts dealt expeditiously with the applicant’s cases.

Having regard to these circumstances the Court finds that the overall duration of the proceedings at issue can still be regarded as “reasonable”.

It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

b) As regards the complaint about the alleged bias of the members of the IAP, the Court reiterates that there is no general rule resulting from the obligation to be impartial that a superior court which sets aside an administrative or judicial decision is bound to send the case back to a different jurisdictional authority or to a differently composed branch of that authority (Eur. Court H.R., Ringeisen judgment of 16 July 1971, Series A No. 13, p. 40, § 97; Gillow v. the United Kingdom judgment of 24

November 1986, Series A no. 109, p. 28 § 73; appl. no. 15975/90, Dec.

1.7.91, DR 71, p. 245,

O.N. v. Bulgaria,

(Dec.), 35221/97, 6.4.2000). Further it reiterates that the mere fact that the same judge had decided on the applicant’s appeal in both sets of the proceedings, does not objectively justify any fears as to a lack of impartiality on his or her part (see mutatis mutandis the Diennet v. France judgment of 26 September 1995, Series A no. 325-A, p. 16, § 38; Ringeisen v. Austria judgment of 16 July 1971, Series A no. 13, p. 40, § 97, Thomann v. Switzerland judgment of 10

June

1996, Reports 1996-III, p. 819, § 63).

Under the subjective test, the personal impartiality of a judge must be presumed until there is proof to the contrary (cf. Bulut v. Austria judgment of 22 February 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 356, §

32; Padovani v. Italy judgment of 26 February 1993, Series A no. 257-B, p. 20, § 26). However, the applicant failed to submit any argument to substantiate the alleged bias of the members of the IAP.

It follows that also this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

c) As regards the IAP’s failure to pronounce its decision in public the Court observes that the Court has several times had occasion to rule on the Article 6 § 1 requirement that judgments must be pronounced publicly, holding that “in each case the form of publicity to be given to the ‘judgment’ under the domestic law of the respondent State must be assessed in the light of the special features of the proceedings in question and by reference to the object and purpose of Article 6 § 1” (see the Pretto and Others judgment cited above, p. 12, § 26 in fine). In the Sutter v.

Switzerland case (see the judgment of 22 February 1984, Series A no. 74, pp. 14–15, § 34) it held that public delivery of a decision of the Military Court of Cassation was unnecessary, as public access to that decision was ensured by other means, namely the possibility of seeking a copy of the judgment from the court registry and its subsequent publication in an official collection of case-law.

In the present case the Court observes that all the decisions of the Upper Austria IAP are published on the internet. The Court considers that, having regard to the above mentioned case-law, the public access to the decisions at issue was thereby properly ensured.

It follows that also this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to join the applications;

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaints concerning the lack of oral hearing;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President