Özdemir împotriva Turciei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 61441/00 prezentate de Sadegül ÖZDEM ElectroluxR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 2 decembrie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpääää Türmen Strážnická dnii Maruste Pavlovschi Garlicki, judecători și dnii F. E Lens-Passos; graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 iulie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Sadegül Özdemir, este un resortisant turc, născut în 1970 și rezident la Istanbul. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Kirdök și A. Kirdök, avocați la Istanbul.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 5 noiembrie 1992, recurenta a fost arestată și reținută de către polițiștii aflați în legătură cu secțiunea de combatere a terorismului în apropierea conducerii de securitate a statului de origine și a fost suspectată de a fi implicată într-o organizație armată ilegală, și anume TKP/ML-TIKKO (Partea Comunistă a Turciei/Marxiste.Leninistez, Armata de Eliberare a Muncitorilor și Țăranilor din Turcia). La 14 noiembrie 1992, polițiștii din cadrul conducerii securității au întocmit un proces verbal de interogare, în care recurenta recunoștea că aparținea și că participase la operațiunile desfășurate de organizația acuzată, recunoscând că a luat parte la jaful unei fabrici de pâine, fiind înarmată în acest scop, dar nea negat că a folosit această armă.

La 17 noiembrie 1992, reclamanta a fost sesizată în fața judecătorului care se afla în apropierea instanței de securitate a statului … La 10 februarie 1993, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a acuzat-o pe reclamantă, împreună cu alți șapte acuzați de omucidere voluntară, apartenență, asistență și asistență pentru o organizație armată ilegală, rezistență armată la forțele de securitate și tentativă de răsturnare a armelor constituționale. Acesta solicită astfel condamnarea recurentei în temeiul articolelor 168 alineatul (2) și 497 alineatul (2) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 31 martie 1995, instanța de securitate din lamâi, compusă din trei judecători, dintre care unul a fost format din magistratură militară, a ținut o audiere în cursul căreia a citit mărturiile adunate de comisia de recurs și a respins cererea de eliberare provizorie prezentată de reclamantă.

La 26 mai 1995, Curtea de Securitate a statului a ținut la audierea martorilor. Avocata reclamantei i-a interogat pe aceștia din urmă și a solicitat, de asemenea, audierea martorului care, conform procesului- La 7 iulie și 11 octombrie 1995, Curtea de Securitate a ținut la audierea martorilor și a anumitor inculpați. Avocata reclamantei își va reiniția cererea de eliberare provizorie și de audiere a martorului citat. La sfârșitul acestor audieri, instanța nota absența martorului convocat, și … La 24 noiembrie 1995 Curtea de Securitate a statului a respins cererile de eliberare provizorie prezentate de reclamantă. La audierea martorilor, avocatul recurentei a subliniat că a așteptat trei ani ca instanța să audieze martorul citat, care, în opinia sa, era în măsură să își inoce clienta.

În plus, Comisia a precizat că aceasta din urmă era însărcinată în momentul arestării sale, ceea ce nu a făcut obiectul niciunei mențiuni în procesele-verbale de luare în custodie publică. În cele din urmă, a amintit că reclamanta a născut în detenție și își va reitera în această privință cererea de eliberare provizorie. Curtea a respins această cerere. În cursul audierilor din 26 ianuarie, 27 martie, 27 iulie și 18 În septembrie 1996, Curtea de Securitate a statului a sesizat martorii și i-a ascultat pe avocați în apărarea lor și a constatat că adresa martorului, a cărui audiere a fost solicitată de reclamantă, nu a putut fi determinată și reinițiată cererea sa în acest sens în fața procurorului Republicii.

Avocata reclamantei a declarat că menținerea în detenție a clientei sale era lipsită de temei legal și aducea atingere echității procedurii. Cu toate acestea, Curtea a respins cererile repetate de eliberare provizorie. La 8 noiembrie 1996, martorul, a cărui audiere era solicitată de reclamantă, a fost audiat de instanța de securitate a statului. Acesta a negat că a efectuat o identificare a reclamantei, contrar mențiunilor din procesul-verbal de identificare. El a declarat că a participat la o ședință de identificare fotografică, dar clara nu a putut identifica pe nimeni. Având în vedere această mărturie, reclamanta a solicitat eliberarea sa, solicită ca instanța să respingă din nou. În cursul următoarelor audieri, care au avut loc între 27 decembrie 1996 și 22 decembrie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererile de extindere formulate de reclamantă.

La 22 decembrie 1999, aceasta a acordat un termen suplimentar avocatului său pentru a-și prezenta concluziile în apărare. La tribunalul din 8 martie 2000, avocata reclamantei a declarat că refuză să pledeze în apărare, excitând de la menținerea în vigoare a protocolului din 17 ianuarie 2000, care restricționase în mod considerabil drepturile la apărare prin reglementarea condițiilor de acces în instituțiile penitenciare. Curtea a respins această cerere și i-a acordat avocatului un termen fix de 30 de zile pentru a-și prezenta apărarea. La 12 iunie 2000, instanța de securitate a statului, compusă din judecători civili, i-a acuzat pe inculpați în apărarea lor. La avocata reclamantei a refuzat din nou să-și prezinte pledoaria excipând încă de la menținerea în vigoare a Protocolului din 17 ianuarie 2000. Ea a solicitat din nou eliberarea clientei sale pe baza reformelor așteptate ale legii privind executarea pedepselor.

La sfârșitul acestei audieri, instanța a recunoscut-o pe reclamantă vinovată pe șeful organizației acuzate în mod ilegal și, prin urmare, a condamnat-o la 12 ani și 6 luni de închisoare, în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și art. 5 din Legea nr. 3713. În plus, a recunoscut reclamanta vinovată de furt comis cu utilizarea unei arme și a condamnat-o astfel la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, în temeiul articolului 497 alineatul (2) din Codul Penal. Recurenta a fost condamnată astfel la o pedeapsă totală de 32 de ani și șase luni de condamnare penală. La 15 mai 2001, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a retrimis cauza în fața instanței de securitate a statului.

În lacul din 3 octombrie 2001, avocata reclamantei a precizat că clienta sa era deținută deja de zece ani, astfel încât să se poată face referire la legea nr. 4616 privind executarea pedepselor, se afla în situația de a-și executa pedeapsa corespunzătoare condamnării sale pentru furt. Reamintind absența oricărui element de probă împotriva reclamantei și excipând de nevinovăția ei, ea a solicitat eliberarea sa. Pe baza naturii de decădere reprobată și având în vedere durata detenție provizorie, Curtea a respins această cerere. La 28 decembrie 2001, invocând din nou dispozițiile Legii nr. 4616, avocatul recurentei își va reiniția cererea de eliberare provizorie. Bucurându-se de durata deținerii reclamantei în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 4616, instanța de securitate a statului a dat dreptul la această cerere.

Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, recurenta se plânge de durata detenției sale provizorii, susținând, de asemenea, încălcarea dreptului său la un proces echitabil și la respectarea drepturilor la apărare, ca urmare a intrării în vigoare, la 17 ianuarie 2000, un protocol adoptat în comun de Ministerul Justiției, Justiției și Sănătății, menit să sporească cooperarea în ceea ce privește, în special, condițiile de organizare și de executare a pedepselor. Aceasta se plânge în acest sens de introducerea unor condiții mai stricte de acces la intrarea în casele de interdicție, condiții care se aplică avocaților și care permit, printre altele, să fie percheziționați prin pipă, precum și percheziționarea dosarelor acestora.

Astfel, Comisia consideră că aplicarea acestor norme avocaților și refuzul acestora din urmă de a-i supune dreptul de a-și exercita dreptul la un avocat și, în consecință, timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, încălcând dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) lit. (b) și (c) din Convenție. Recurenta invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție din cauza duratei detenției provizorii. În landul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Recurenta consideră că autoritățile naționale nu și-au respectat dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare, în măsura în care, în special, ea nu a reușit să ajungă la avocatul său în timpul procedurii. În această privință, Curtea amintește că este necesar să se țină seama de toate procedurile desfășurate într-o cauză în cauză. În speță, aceasta subliniază că procedura penală în litigiu este în prezent pendinte în fața instanțelor naționale. Prin urmare, aceasta nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procesului în litigiu. Prin urmare, în etapa actuală a procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestor obiecțiuni pare prematură (a se vedea Dikme c. Turcia, 20869/92, § 111, Rec., 2000, p. Cu toate acestea, i se poate ordona din nou să sesizeze Curtea în cazul în care, la încheierea procedurii penale inițiate împotriva acesteia, consideră că aceaceasta este victimă a presupuselor încălcări.

Această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amin în cazul în care persoana care a formulat cererea a fost reținută cu titlu provizoriu, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Francoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 61441/00 présentée par Sadegül ÖZDEMİR contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 2 décembre 2003 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , R. Türmen , M me V. Strážnická , MM. R. Maruste , S. Pavlovschi , L. Garlicki, juges , et de M me F. E lens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juillet 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Sadegül Özdemir, est une ressortissante turque, née en 1970 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M es M. Kirdök et A. Kirdök, avocats à Istanbul.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 5 novembre 1992, la requérante fut arrêtée et placée en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d’Istanbul. Elle était soupçonnée d’appartenir à une organisation armée illégale, à savoir le TKP/ML-TIKKO (Parti communiste de Turquie/Marxiste–Léniniste, Armée de la libération des ouvriers et paysans de Turquie). Le 14 novembre 1992, les policiers de la direction de la sûreté dressèrent un procès-verbal d’interrogatoire, aux termes duquel la requérante reconnaissait appartenir et avoir participé à des opérations menées par l’organisation incriminée.

Elle admit notamment avoir pris part au cambriolage d’une usine à pain, avoir été armée pour ce faire, mais nia avoir fait usage de cette arme. Le 17 novembre 1992, la requérante fut déférée devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, lequel ordonna sa détention provisoire. Le 10 février 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa la requérante ainsi que sept autres accusés du chef d’homicide volontaire, appartenance, aide et assistance à une organisation armée illégale, résistance armée aux forces de sécurité et tentative de renversement par les armes de l’ordre constitutionnel. Il requit ainsi la condamnation de la requérante en vertu des articles 168 § 2 et 497 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 31 mars 1995, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges dont l’un issu de la magistrature militaire, tint une audience au cours de laquelle elle procéda à la lecture des témoignages recueillis par commission rogatoire et rejeta la demande de libération provisoire présentée par la requérante. Le 26 mai 1995, la cour de sûreté de l’Etat procéda à l’audition des témoins. L’avocate de la requérante interrogea ces derniers et demanda en outre à entendre le témoin qui aurait, selon les procès-verbaux d’instruction, procédé à l’identification de sa cliente. Elle sollicita par ailleurs la libération provisoire de cette dernière. Au terme de l’audience, la cour cita à comparaître le témoin en question mais rejeta la demande de libération provisoire.

Les 7 juillet et 11 octobre 1995, la cour de sûreté de l’Etat procéda à l’audition des témoins et de certains accusés. L’avocate de la requérante réitéra sa demande de libération provisoire et d’audition du témoin cité à comparaître. Au terme de ces audiences, la cour nota l’absence du témoin convoqué, et demanda qu’il soit procédé à une recherche d’adresse le concernant. Elle rejeta les demandes de libération provisoire présentées par la requérante. Le 24 novembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat procéda à l’audition des témoins. L’avocate de la requérante souligna qu’elle attendait depuis trois ans que la cour entende le témoin cité à comparaître, lequel était en mesure, selon elle, d’innocenter sa cliente.

Elle précisa en outre que cette dernière était enceinte lors de son arrestation, ce qui ne fit l’objet d’aucune mention dans les procès-verbaux de garde à vue. Enfin, elle rappela que la requérante avait accouché en détention et réitéra à cet égard sa demande de libération provisoire. La cour rejeta cette demande. Au cours des audiences des 26 janvier, 27 mars, 27 juillet et 18 septembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat procéda à l’audition des témoins et entendit les avocats en leur défense. Elle constata que l’adresse du témoin, dont l’audition était sollicitée par la requérante, n’avait pu être déterminée et réitéra sa demande en ce sens auprès du procureur de la République. L’avocate de la requérante déclara que le maintien en détention de sa cliente était dépourvu de base légale et portait atteinte à l’équité de la procédure.

La cour rejeta cependant les demandes réitérées de libération provisoire. Le 8 novembre 1996, le témoin, dont l’audition était sollicitée par la requérante, fut entendu par la cour de sûreté de l’Etat. Celui-ci nia avoir procédé à l’identification de la requérante contrairement aux mentions portées dans le procès-verbal d’identification. Il déclara avoir participé à une séance d’identification photographique mais précisa n’avoir pu identifié personne. Au vu de ce témoignage, la requérante demanda sa libération, demande que la cour rejeta à nouveau. Au cours des audiences suivantes, qui se déroulèrent du 27 décembre 1996 au 22 décembre 1999, la cour de sûreté de l’Etat rejeta les demandes d’élargissement formulées par la requérante.

Le 22 décembre 1999, elle accorda un délai supplémentaire à son avocate pour présenter ses conclusions en défense. A l’audience du 8 mars 2000, l’avocate de la requérante déclara refuser de plaider en défense excipant du maintien en vigueur du protocole du 17 janvier 2000, lequel avait considérablement restreint les droits de la défense en réglementant les conditions d’accès dans les établissements pénitenciers. Elle réitéra en outre sa demande d’élargissement. La cour rejeta cette demande et accorda à l’avocate un délai fixe de trente jours pour présenter sa défense. Le 12 juin 2000, la cour de sûreté de l’Etat, composée de juges civils, entendit les accusés en leur défense. L’avocate de la requérante refusa à nouveau de présenter sa plaidoirie excipant toujours du maintien en vigueur du protocole du 17 janvier 2000. Elle demanda à nouveau la libération de sa cliente se fondant pour ce faire sur les réformes attendues de la loi relative à l’exécution des peines.

Au terme de cette audience, la cour reconnut la requérante coupable du chef d’appartenance à l’organisation illégale incriminée et la condamna de ce fait à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement, en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713. En outre, elle reconnut la requérante coupable de vol commis avec usage d’une arme et la condamna de ce fait à une peine de vingt ans d’emprisonnement, en vertu de l’article 497 § 2 du code pénal. La requérante fut ainsi condamnée au total à une peine de trente-deux ans et six mois de réclusion criminelle. Le 15 mai 2001, la Cour de cassation infirma l’arrêt de première instance et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat.

A l’audience du 3 octobre 2001, l’avocate de la requérante précisa que sa cliente était détenue depuis déjà dix ans, de sorte qu’au regard de la loi n o 4616 relative à l’exécution des peines, elle se trouvait avoir exécuté sa peine correspondant à sa condamnation pour vol. Rappelant l’absence de tout élément de preuve à l’encontre de la requérante et excipant de son innocence, elle demanda sa libération. Se fondant sur la nature de l’infraction reprochée et au vu de la durée du maintien en détention provisoire, la cour rejeta cette demande. Le 28 décembre 2001, invoquant à nouveau les dispositions de la loi n o 4616, l’avocate de la requérante réitéra sa demande de libération provisoire. Appréciant la durée de la détention de la requérante au regard des dispositions de la loi n o 4616, la cour de sûreté de l’Etat fit droit à cette demande.

L’affaire demeure pendante devant la cour de sûreté de l’Etat. GRIEFS 1. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de sa détention provisoire. 2. Elle allègue par ailleurs une atteinte à son droit à un procès équitable et au respect des droits de la défense en raison de l’entrée en vigueur, le 17 janvier 2000, d’un protocole adopté conjointement par les ministères de la Justice, de l’Intérieur et de la Santé, tendant à accroître la coopération en ce qui concerne notamment les conditions d’organisation et d’exécution des peines. Elle se plaint en ce sens de la mise en place de conditions d’accès plus strictes à l’entrée des maisons d’arrêt, conditions qui s’appliquent aux avocats et qui permettent entre autres leur fouille par palpation ainsi que la fouille de leurs dossiers.

Elle estime ainsi que l’application de ces règles aux avocats et le refus de ces derniers de s’y soumettre l’ont privée de l’assistance d’un avocat et, par conséquent, du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, ce en violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. EN DROIT 1. La requérante allègue une violation de l’article 5 § 3 de la Convention en raison de la durée de la détention provisoire. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au Gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. La requérante estime que les autorités nationales n’ont pas respecté son droit à un procès équitable ainsi que ses droits de la défense dans la mesure où, notamment, elle n’a pu s’entretenir avec son avocate durant la procédure.

Elle allègue en ce sens l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle qu’il convient de prendre en compte l’ensemble des procédures menées dans une affaire considérée. En l’espèce, elle souligne que la procédure pénale litigieuse est actuellement pendante devant les juridictions nationales. Elle n’est donc pas en mesure de procéder à un examen global du procès litigieux. Il s’ensuit qu’au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée (voir Dikme c. Turquie, n o 20869/92, § 111, Recueil des arrêts et décisions 2000-VIII). La requérante ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention.

Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour si elle estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre elle, qu’elle est victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée au sens de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief de la requérante tiré de la durée de la détention provisoire ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président